Perimare

În jur atâţia donjuani
mai cuceresc...
doar neiubiri
sutiene de dantelă,
ciorapi negri cu dungă.
nici sâni,
nici buze-n care
să îşi sculpteze
ardoarea
zilei trecătoare.

***
Şi altfel...

Drum

Am vărsat pe-o hartă
paharul de vin
al tuturor gândurilor.
Spre nord
s-au scurs trei picături...
câte una pentru fiecare an,
pentru fiecare freamăt de simţuri
şi pentru toate
regăsirile noastre.
La est
a ajuns doar un strop
rămas din nostalgia
nopţilor de primăvară,
vară, vamă...
În sud
a fugit toată aroma amară
precum sângele
inimilor pedepsite.
O pată roşie
în forma unui suflet
s-a răstingnit în vest
Să te aştepte...

***

Acum mă simt ca vioara din melodia asta:

Când mă gândesc la tine

Te priveam cu aceiaşi ochi limpezi în fiecare dimineaţă. Cum ţi se scurgea câte o clipă confuză din tâmple până în călcâie... Cum ţi se arcuia spatele sub povara unei noi zile şi cum... dispăreai dintre perne... ca o frunză de toamnă-n bătaia vântului... Mă uitam curioasă dacă-ţi rămâneau pene din aripi printre cearşafurile mototolite, dar mereu găseam doar umbre şi... linişte... Liniştea care te lega la ochi în fiecare noapte... mi-o lăsai mie în zorii zilei... "Să vezi şi tu ce dureroasă e tăcerea", îmi spuneai încordat, chinuit probabil de vina propriilor gânduri... Şi plecai...
Rămâneam să-mi împart singurătăţile cu fiecare dintre cei 4 pereţi. Nu dădea niciodată cu virgulă. Mereu aveam o singurătate întreagă la finalul jocului. Desenam ferestre şi coloram câte-un soare răzleţ, dar regulile jocului interziceau culorile în cutia de chibrituri... aşa că mă mulţumeam cu tot felul de nuanţe de gri... începusem să le strig în fel şi chip, căci eram convinsă că între alb şi negru, griurile sunt doar vechile culori deghizate... Nu mă plictiseam niciodată de jocul meu stupid... Totuşi, în frenezia mea, mă mai împiedicam de câte-un ciot de dor de-al tău... şi-atunci îmi aminteam că te aştept... Aşa că începeam să număr invers scrisori şi cântece şi poezii... Iar în clipa când mai aveam doar două acorduri de chitară... apăreai...
Ca un zeu apăsai bunătatea în pământ la fiecare pas. Îmi întindeai braţe de valuri şi îmi şopteai timid că dansul asfinţitului e doar al meu... Mă simţeam mândră şi... stăpână... Pe asfinţit, pe dans, pe tine...
Dar ce copil eram... Încurcasem, biata de mine, apartenenţa cu aparenţa... Când am realizat asta, nu m-am mai întâlnit niciodată faţă în faţă nici cu dimineaţa, nici cu asfinţitul...

Oameni. Încredere. Mulţumire.

A fost o perioadă lungă... O perioadă în care am învăţat pentru olimpiadă. Un timp în care am citit şi m-am dedicat limbii franceze aproape atât de mult pe cât mi-am dorit... Ca dovadă, am luat prima notă la judeţeană, la egalitate cu Alina. Dar cum regulile se schimbă întotdeauna dupa cum bate vântul, nu am putut pleca amândouă la naţională, aşa că am ajuns la inevitabilul baraj. Ultimele zile au însemnat o agonie continuă: pentru că a trebuit să mă lupt cu Alina (o fată faină pe care o cunosc) pentru un singur loc la Timişoara, la naţională, pentru că nu a contat nici măcar faptul că nota noastră a fost a 3-a dintre toate notele luate de clasele de liceu, pentru că totul s-a derulat într-un timp incredibil de scurt, pentru că a fost un "baraj improvizat", pentru toate stările pe care le-am trăit în ultimele zile, pentru tot... Dar astăzi s-a terminat agonia. N-am fost eu norocoasa care să plece la naţională şi astfel m-am lovit iar de "valorile" societăţii noastre, de nedreptăţi, eşecuri induse, etc. Şi nu spun asta pentru că aş crede că Alina nu merită naţionala, ba din contră, pentru că a demonstrat că ştie suficientă franceză ca să ajungă acolo, ci pentru că mi se pare o nedreptate să dai baraj între doi oameni cu o notă atât de mare, mi se pare incorect să nu conteze câte ore de franceză face fiecare propriu-zis la şcoală, mi se pare o prostie să schimbi regulile unei olimpiade după ce sunt afişate rezultatele...
Recunosc, sunt tristă... Sunt supărată pe toate cele întâmplate, chiar şi pe mine că nu am putut face mai mult... Dar există totuşi o parte din mine care a rămas profund impresionată de toată lumea care m-a susţinut zilele astea... Şi vreau să le mulţumesc atâtor oameni care mă îndrăgesc mai mult sau mai puţin, dar care mi-au oferit o vorbă bună, o apreciere, încredere şi m-au făcut să ţin minte că astfel de lucruri sunt cele care contează cu adevărat pentru sufletul unui om: o clasă întreagă care mă aplaudă, prieteni dragi care mă încurajează în fiecare clipă, oameni speciali care mă fac să zâmbesc, părinţi care nu sunt dezamăgiţi, ci au mereu încredere în mine... Nici nu ştiţi cât m-aţi ajutat şi nici nu ştiţi câtă recunoştinţă vă port tuturor pentru toate acestea...



Iar ţie, Alina, îţi doresc să te-ntorci de la Timi cu premiul I şi bineînţeles, să nu uiţi de ciocolata mea! Bonne chance!

Revolte interioare

Îngrijorările sunt la fel ca zilele posomorâte... sunt gri şi adesea presară lacrimi din cerul fiinţei tale. Durează mult, deşi au doar 24 de ore... dar de fapt, au de 24 de ori câte 3600 de frământări. Cam mult, nu?
În realitate, e doar o dorinţă imensă de a reuşi, iar atunci când oamenii care se numesc mentori - tocmai prin natura meseriei lor - profesorii refuză să îţi sprijine orice tendinţă de a te dedica unei materii, orice poftă de studiu, atunci visul tău precum şi încrederea pe care o investeşti în tine şi în scopul tău, se risipesc printre sutele, miile de îngrijorări...
De ce oamenii nu sunt buni? De ce nu se ajută şi nu se sprijină între ei? Ce au de pierdut dacă o fac? A, da... Timp... Timpul ăsta atât de preţios... Da, ajutându-se doar pe ei... câştigă nişte timp în plus... să-l petreacă ... tot cu ei.
"Păi atunci... ştiu eu ceva ce nu ştiţi voi: eu nu vreau să fiu aşa!!!"

Pentru că, într-adevăr, vine o zi când noi înşine vom avea nevoie de ajutor... şi mai mult decât atât... vine o zi când se termină... când expiră timpul pentru toţi. Şi tragem linie şi adunăm: cu ce rămânem? Cu banii pe care i-am câştigat, cu toate momentele în care ne-am gândit doar la noi şi la binele nostru? Ei bine, trebuie să vă anunţ că nu rămânem cu nimic din toate acestea... Nu rămânem decât cu sufletul (şi nici asta nu e o certitudine)... Dar o certitudine poate fi amintirea noastră. Ceea ce lăsăm în urmă: copiii noştri şi toţi oamenii cărora, cândva, le-am întins o mână de ajutor... Faptul că ei îşi vor aminti de noi nu înseamnă decât că vom exista în continuare, că vom fi vii în inimile şi în gândurile lor... Şi să vă mai spun ceva: oamenii îşi aduc mereu aminte de cineva care i-a ajutat...

Pace în gânduri să aveţi... şi... fiţi buni! Fiţi buni ca să găsiţi bunătatea...

7 capricii luminoase pentru prima zi de primavara

fotografii: Marius Cornescu

Armonia dorului de (prima)vara

târziu,
în noapte,
când
până si felinarele
obosesc
de atâta lumină,
atunci
începe a se stinge
anotimpul solar al
ochilor mei...

Povestea unei despărţiri

Poeziile tale
sunt văduve de esenţă...
Şi numai din vina ta,
căci te-ai confundat prea mult
cu mine...
te-ai crezut
însuşi talentul meu...
ai crezut că numai în tine
gândurile mele
prindeau contur de poem...

De fapt,
eu eram
fiecare îmbrăţişare de rimă
a poeziei tale singuratice,
eu picuram ritm îngeresc
în trăirile tale luciferice...

Dar ai închis toate acestea
în servieta cu-amintiri şi regrete...
şi mi-ai şoptit frumos "adio..."
dar... vai, uitaseşi...
uitaseşi la mine inspiraţia...
căci ai fost
prea grăbit şi prea avid
să-mi iei tot ce e sufleteşte posibil
aşa că mi-a rămas mie,
mândra ta inspiraţie...

Acum
o ondulez eu
după valurile trăirilor mele
şi las
fiecare picătură de adevăr
să o tulbure...

Dar nu fi trist, iubite,
căci mi-ai făcut
un cadou
pentru veşnicie:
puterea de a găsi
cuvinte potrivite
care să strige-n versuri
tot ceea ce buzele
n-ar îndrăzni vreodată
să rostească...

Îţi mulţumesc
şi îţi promit că
eu
n-o voi uita
niciunde...
la următorul partaj.

Despre temeri omeneşti.

Mi-e teamă. Mi-e teamă că sunt prea sensibilă, că pun prea mult suflet în orice, că nu îmi pot atinge propriile aşteptări, mi-e teamă că nu ştiu când cer prea mult de la mine, mi-e teamă că vor fi lucruri pe care nu voi reuşi să le fac, mi-e teamă că voi uita, mi-e teamă de tot ceea ce se va întâmpla, mi-e teamă să nu ajung un om posomorât, mi-e teamă să nu trec cu vederea oamenii şi poveştile lor minunate, mi-e teamă că nu citesc îndeajuns, mi-e teamă că nu sunt veselă tot timpul, mi-e teamă de butoaiele cu melancolie, mi-e teamă că nu ştiu toate melodiile geniale din lumea asta, mi-e teamă să nu greşesc, mi-e teamă că nu fac fotografii destul de bune, mi-e teamă să nu rămân fără idei, mi-e teamă că nu reuşesc să scriu toate versurile care se aştern în capul meu, mi-e teamă că nu le zic oamenilor pe care îi iubesc cât de mult îi iubesc şi s-ar putea ca ei să nu ştie, mi-e teamă de frig, de momentul când voi pleca la facultate şi voi fi singură într-un oraş mare şi străin, mi-e teamă de depărtări şi de doruri infinite, mi-e teamă că uite uneori că am o inimă şi alteori că am o raţiune, mi-e teamă de zbuciumul sufletesc, mi-e teamă de rău şi răutate, de ură şi invidie, de uşile deschise, mi-e teamă de boli, de moarte, de durere, de superficialitate, mi-e teamă de înălţimi ameninţătoare şi căzături marcante, mi-e teamă de schimbări, în general...
Mi-e, pur şi simplu, teamă...
Mi-e teamă să nu visez prea mult, să nu iubesc prea mult, să nu lupt prea mult pentru visurile mele, mi-e teamă că sunt prea încăpăţânată, mi-e teamă să nu dezamăgesc...
Sper să-mi înving temerile acestea nesănătoase şi să zâmbesc către lumea imensă pe care-mi doresc atât de mult să o gust fără să-mi fie teamă decât de ditamai curajul...
Atât.

Romanţă între două trenuri...

Se spune că e un timp pentru toate. E un timp când vrei şi un timp când poţi, un timp când găseşti în tine puterea de a merge mai departe, un timp doar pentru tine...
Dar există în viaţă momente când vrei să te detaşezi... momente când te cerţi cu timpul în care trăieşti şi te decizi să-l părăseşti...
Mereu m-am întrebat dacă există un loc în care poţi fugi de timp...

Acum am aflat. Gara este un astfel de loc.
Mii de oameni o îngroapă zilnic sub paşi grăbiţi, o acoperă cu aşteptări îndelungate... O îmbibă cu speranţe sau regrete.
Plecări şi reveniri. Regăsiri. Îmbrăţişări. Sinceritate.
Şi... eu.
Eu?
Da, eu.
Eu vin aici când vreau să citesc poveşti colorate ale oamenilor care lasă o dară de sentimente în urma lor, în gară...
Eu vin aici când vreau să fug de lumea de afară, eu vin aici când am nevoie de un alt timp, pentru că cel în care trăiesc e prea grăbit ca să găsească loc destul şi pentru sentimente de bine.

Uneori, mă urc într-un tren, la întâmplare, doar aşa, ca să văd unde mă duce...
Să văd dacă e mai bine acolo unde ajung, să văd dacă mi se face dor de ce las în urmă...
Uneori plec doar ca să mi se facă dor...
Ce sentiment frumos, dorul... Cred că dorul ar trebui să fie sinonim cu gara.
În fond, asta e gara, un dor de unde vin şi pleacă drumuri... spre viitor sau spre... trecut.
Sau poate gara e un condei care ne pictează în suflet amintiri...
Amintiri ale oamenilor cărora le spunem adio pe peronul gării, amintiri ale locurilor pe care le lăsăm în urmă, amintiri ale tuturor îmbrăţişărilor, săruturilor ori cuvintelor auzite doar de vântul călător...
Câte sentimente contradictorii doar într-un singur loc...
De fapt, gara nu e un loc. Nu e nici măcar o poveste. E un sentiment. Un sentiment profund care naşte zeci, sute, mii de poveşti... Un sentiment unic, de apartenenţă. Aici realizezi că totul e efemer, că nu ai nimic, că te ai doar pe tine, că nu poţi fi niciodată liber, decât în tine, că nu există timp, exişti doar tu...
Un om, într-un loc - omagiu adus sentimentului... omagiu adus Oamenilor şi poveştilor lor...

Asta e gara.. Nu un loc de unde pleci, nu un loc unde ajungi ori revii ci un loc unde te regăseşti.
Dincolo de trenuri, peroane, bilete... Dincolo de timp, eşti TU. Un om care SIMTE.
Ce sentiment profund, gara...

Un tren numit visare...
Gânduri şi sentimente ninse de doruri albe în seara asta...