Poeziile tale
sunt văduve de esenţă...
Şi numai din vina ta,
căci te-ai confundat prea mult
cu mine...
te-ai crezut
însuşi talentul meu...
ai crezut că numai în tine
gândurile mele
prindeau contur de poem...
De fapt,
eu eram
fiecare îmbrăţişare de rimă
a poeziei tale singuratice,
eu picuram ritm îngeresc
în trăirile tale luciferice...
Dar ai închis toate acestea
în servieta cu-amintiri şi regrete...
şi mi-ai şoptit frumos "adio..."
dar... vai, uitaseşi...
uitaseşi la mine inspiraţia...
căci ai fost
prea grăbit şi prea avid
să-mi iei tot ce e sufleteşte posibil
aşa că mi-a rămas mie,
mândra ta inspiraţie...
Acum
o ondulez eu
după valurile trăirilor mele
şi las
fiecare picătură de adevăr
să o tulbure...
Dar nu fi trist, iubite,
căci mi-ai făcut
un cadou
pentru veşnicie:
puterea de a găsi
cuvinte potrivite
care să strige-n versuri
tot ceea ce buzele
n-ar îndrăzni vreodată
să rostească...
Îţi mulţumesc
şi îţi promit că
eu
n-o voi uita
niciunde...
la următorul partaj.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu