Despre temeri omeneşti.

Mi-e teamă. Mi-e teamă că sunt prea sensibilă, că pun prea mult suflet în orice, că nu îmi pot atinge propriile aşteptări, mi-e teamă că nu ştiu când cer prea mult de la mine, mi-e teamă că vor fi lucruri pe care nu voi reuşi să le fac, mi-e teamă că voi uita, mi-e teamă de tot ceea ce se va întâmpla, mi-e teamă să nu ajung un om posomorât, mi-e teamă să nu trec cu vederea oamenii şi poveştile lor minunate, mi-e teamă că nu citesc îndeajuns, mi-e teamă că nu sunt veselă tot timpul, mi-e teamă de butoaiele cu melancolie, mi-e teamă că nu ştiu toate melodiile geniale din lumea asta, mi-e teamă să nu greşesc, mi-e teamă că nu fac fotografii destul de bune, mi-e teamă să nu rămân fără idei, mi-e teamă că nu reuşesc să scriu toate versurile care se aştern în capul meu, mi-e teamă că nu le zic oamenilor pe care îi iubesc cât de mult îi iubesc şi s-ar putea ca ei să nu ştie, mi-e teamă de frig, de momentul când voi pleca la facultate şi voi fi singură într-un oraş mare şi străin, mi-e teamă de depărtări şi de doruri infinite, mi-e teamă că uite uneori că am o inimă şi alteori că am o raţiune, mi-e teamă de zbuciumul sufletesc, mi-e teamă de rău şi răutate, de ură şi invidie, de uşile deschise, mi-e teamă de boli, de moarte, de durere, de superficialitate, mi-e teamă de înălţimi ameninţătoare şi căzături marcante, mi-e teamă de schimbări, în general...
Mi-e, pur şi simplu, teamă...
Mi-e teamă să nu visez prea mult, să nu iubesc prea mult, să nu lupt prea mult pentru visurile mele, mi-e teamă că sunt prea încăpăţânată, mi-e teamă să nu dezamăgesc...
Sper să-mi înving temerile acestea nesănătoase şi să zâmbesc către lumea imensă pe care-mi doresc atât de mult să o gust fără să-mi fie teamă decât de ditamai curajul...
Atât.