În imagini

Pentru că eram datoare cu fotografii din călătoria la Braşov...




















Şi o melodie care merge perfect cu starea de îndrăgosteală profundă din sufletul meu...

Kronstadt, miez de august

La începutul săptămânii trecute am avut câteva zile triste şi ploioase pentru gândurile mele obişnuite. Am stat mult împreună cu singurătatea mea "de pluş sau de catifea", cum spunea cineva, m-am certat cu ea, i-am declarat război, însă în cele din urmă am acceptat-o, m-am împăcat cu ea, ca două pacifiste ce suntem [eu şi singurătatea]. Asta s-a întâmplat joi ["iar joi"], când, întinsă în pat, privind la raze de soare calde ca luna lui august şi ascultând un concert de-al lui Bruel am realizat că totuşi există iubire. Există oameni dragi şi locuri foarte frumoase, există drumuri, alegeri, raţiune, dar mai presus de toate acestea există muzică. Muzica vindecă. Muzica bucură. Muzica este motivul pentru care, eu cel puţin, o să merg mereu mai departe... pe drumul meu "mai nu-ştiu-cum", aşa cum mergea şi Moţu'...

Iar drumul meu nebun m-a purtat în ziua următoare în oraşul de la poalele Tâmpei, la înălţimi grozave, la un soare blând, iarbă verde şi aer proaspăt, la oameni prietenoşi, turişti zâmbăreţi şi o prietenă dragă, foarte dragă. Braşovul m-a făcut să mă gândesc la nişte oameni care au trecut cu paşi grei, de uriaş, prin viaţa mea, oameni care iubeau munţii mai presus de orice, oameni de care m-am agăţat precum veveriţa aceea de trunchiul copacului, dar care, până la urmă, m-au făcut să cobor din acel copac şi să aleg siguranţa pământului de pe care am plecat şi pe care mereu l-am iubit. Am ajuns la concluzia că îl iubesc pe omul care îmi este pământ, căci în el îmi cresc rădăcini puternice şi nu pe acela care îmi este munte abrupt, ori mare isterică. Iubesc marea mai presus de orice şi oricine: marea, însă pe nimeni care vrea să o înlocuiască în ochii mei. Iubesc şi înălţimea muntelui, căci muntele îmi este ca o inimă, deşi nu am recunoscut-o sau conştientizat-o niciodată, este inima care pulsează sânge în tot corpul, iar marea... marea îmi este chiar sângele ... mie îmi curge marea prin vene.

Dar revenind la cele trei zile petrecute la Braşov şi prin împrejurimi, cred că timpul acesta relativ scurt a putut să însemne atât de multe lucruri. A însemnat frumuseţe, munţi, fotografii, seri târzii, plimbări interminabile, îmbrăţişări, prietenie adevărată şi nu în ultimul rând muzică - muzica folk a lui Emeric Imre şi a lui Răzvan Krivach, a celor doi oameni minunaţi de la Cantos - care sunt, în esenţă, o adevărată lecţie de viaţă, piesele geniale ale lui Mishu Călian şi a băieţilor de la Conexiuni. A fost o reverie de simţuri şi sunete calde ce împrăştiau iubire dintr-un loc mic, din mijlocul munţilor. Ca şi serile de Folk U!, seara de la Kronstadt Folk Festival a fost un întreg cântec minunat, pentru suflete minunate.





P.S.: Motivul pentru care nu am pus înregistrarea mea este faptul că ar fi durat mult prea mult să se uploadeze.
P.P.S.: Voi reveni cu fotografii într-o postare viitoare.

Why worry?!

there should be laughter after pain
there should be sunshine after rain
these things have always been the same
so why worry ... ?





Nu s-au schimbat prea multe. Avem amândoi părul puţin mai scurt. Atât.

Povestea Cafeluţei Călătoare

Cafeluţa Călătoare la Măcin.

De la Marea Moartă...

m-am liniştit mi-e sufletul o mare
în care nu mai e nicio mişcare
nici păsări, nici corali, nici peşti, nici alge
nici valuri şi nici stânci spre a le sparge

pe luciul apei drept mai zboară vise
şi-s amfore de lut cu manuscrise
sub soarele ce oglindeşte trist
în crucea zilei chipul unui Crist

demult de tot era o mare vie
cu mulţi delfini prin apa aurie
cu pescăruşi căzând razant pe valuri
cu sate de pescari trăind pe maluri

dar marea dintr-o dată se închise
fiinţele au fost pe rând ucise
de apa asta fără de izvoare
uscându-se încet-încet sub soare

m-am linistit, azi ştiu, şi marea moare
în lipsă de delfini şi de izvoare
rămân în urmă norii unor vise
şi amfore de lut cu manuscrise



[Ovidiu Mihăilescu]

Vă am pe voi...

tăria o dobândeşti doar pierzând.

Pentru că scrisesem mai demult despre oameni frumoşi, să ştiţi că prietenii adevăraţi sunt cei mai frumoşi oameni din lume.
Seara asta a fost atât de tristă şi de adevărată, însă seara asta v-a adus pe voi mai aproape de mine... Deşi sunt mică şi urâtă şi ciudată, voi sunteţi lângă mine şi mă iubiţi în felul vostru adorabil şi îmi răsplătiţi iubirea ce v-o port cu o odisee de zâmbete.
Chiar dacă un post pe blog nu înlocuieşte mulţumesc-ul rostit în faţă, ştiu că nu de dovezi de iubire sau de recunoştinţă aveţi voi nevoie de la mine, ci de o îmbrăţişare strânsă şi o prietenie caldă, sinceră şi veşnică precum o şosea infinită către marea sufletelor.


Tot ce am eu frumos, frumos în viaţa mea e pentru că vă am pe vooooi...

There are no unsaveable souls

Pentru că există momente în care alergăm fără să ne dăm seama exact în sens opus dorinţelor noastre. Sau mai bine zis, forţa aceea imbatabilă care le "aşază" pe toate ne împinge în direcţia greşită ori împinge lucrurile dragi nouă în depărtări copleşitoare.
E ca şi cum eu sunt în inima mării, iar ceea ce iubesc se apropie de vârful muntelui...




*

There are no unlockable doors
There are no unwinnable wars
There are no unrightable wrongs
Or unsingable songs

There are no unbeatable odds
There are no believable gods
There are no unnameable names
Shall I say it again, yeah

There are no impossible dreams
There are no invisible seams
Each night when the day is through
I don't ask much

I just want you
I just want you

There are no uncriminal crimes
There are no unrhymable rhymes
There are no identical twins or
forgivable sins

There are no incurable ills
There are no unkillable thrills
One thing and you know it's true,
I don't ask much

I just want you
I just want you
I just want you
I just want you

I'm sick and tired of bein' sick and tired
I used to go to bed so high and wired, yeah - yeah, yeah, yeah
I think I'll buy myself some plastic water
I guess I should have married Lennon's daughter, yeah - yeah, yeah, yeah

There are no unachievable goals
There are no unsaveable souls
No legitimate kings or queens, do
you know what I mean? Yeah

There are no indisputable truths
And there ain't no fountain of youth
Each night when the day is through,
I don't ask much

I just want you

Un început de duminică

Poemul ca somaţie a lecturii


El nu e această lumină, nu poate.
El nu e un lucru în sine, ci toate.
El are-opintiri şi reacţii netoate.

Citiţi-l încet. El e însuşi încetul.
Primiţi-l discret. El e însuşi discretul.
El n-are a face nimic cu poetul.

Priviţi-l de sus: e o simplă figură.
Rostiţi-l mereu: e o lipsă în gură.
El n-are o altă fiinţă mai dură.

El nu e prezent. Însă poate să fie.
El nu-i de cules, ca o tulbure vie
de litere coapte. Siliţi-l să fie.

Din nou Ştefan Augustin Doinaş. Cred că aceasta e o perioadă nebună după poeziile sale, în care simt nevoia sa citesc tot ce îmi pică în mână şi poartă semnătura lui Doinaş. Mă gândeam zilele trecute daca mi s-a mai întâmplat vreodată să am perioade de pasiune însetată pentru un anume autor şi mi-am amintit zâmbitoare de un octombrie 2008 cred... în care eram înfometată de Minulescu, mă hrăneam cu poeziile sale, dimineaţa, la prânz şi seara, iar în primăvara anului următor mi-am dezvoltat un fel de obsesie pentru poezia lui Cărtărescu. Aşa că aceasta va rămâne în memoria mea drept perioada Doinaş şi se va lega de o aşteptare. Te aştept pe tine şi ploaia. Nu ştiu dacă veţi veni împreună ori separat, nu ştiu care din voi va veni primul, dar ştiu că momentul în care aşteptarea mea se va încheia e aproape.

Şi muzica de ieri şi de azi care mi-a făcut poftă de Sinatra.

I don't believe in daydreams anymore

Astăzi nu mai cântam, nu mai zâmbim.
Stând la început de anotimp fermecat,
astăzi ne despărţim
cum s-au despărţit apele de uscat.

Totul e atât de firesc în tăcerea noastră.
Fiecare ne spunem: - Aşa trebuie să fie ...
Alături, umbra albastră
pentru adevăruri gândite stă mărturie.

Nu peste mult tu vei fi azurul din mări,
eu voi fi pământul cu toate păcatele.
Păsări mari te vor căuta prin zări
ducând în guşă mireasma, bucatele.

Oamenii vor crede că suntem duşmani.
Între noi, lumea va sta nemişcată
ca o pădure de sute de ani
plină de fiare cu blana vărgată.

Nimeni nu va şti că suntem tot atât de aproape
şi că, seara, sufletul meu,
ca ţărmul care se modelează din ape,
ia forma uitată a trupului tău ...

Astăzi nu ne sărutam, nu ne dorim.
Stând la început de anotimp fermecat,
astăzi ne despărţim
cum s-au despărţit apele de uscat.

Nu peste mult tu vei fi cerul răsfrânt,
eu voi fi soarele negru, pământul.
Nu peste mult are să bată vânt.
Nu peste mult are să bată vântul ...

[Ştefan Augustin Doinaş]

Priviri şi aripi

Nu sunt
nici ameţit de hăuri
nici expandat de sori

orbitele ca două găuri
cu-aceeaşi lacrimă
mi le măsori

şi totuşi
Tu
sălăşluieşti aici

zburând sub păsări
mişunând peste furnici

aici
în ceru-acesta fără stele
roz şi sclipind de sucurile mele

aici
deasupra diafragmei de mă-mparte
în două palpitânde galaxii

numai aici
şi nicăieri în altă parte
poţi să fii.



[Ştefan Augustin Doinaş]