Un început de duminică

Poemul ca somaţie a lecturii


El nu e această lumină, nu poate.
El nu e un lucru în sine, ci toate.
El are-opintiri şi reacţii netoate.

Citiţi-l încet. El e însuşi încetul.
Primiţi-l discret. El e însuşi discretul.
El n-are a face nimic cu poetul.

Priviţi-l de sus: e o simplă figură.
Rostiţi-l mereu: e o lipsă în gură.
El n-are o altă fiinţă mai dură.

El nu e prezent. Însă poate să fie.
El nu-i de cules, ca o tulbure vie
de litere coapte. Siliţi-l să fie.

Din nou Ştefan Augustin Doinaş. Cred că aceasta e o perioadă nebună după poeziile sale, în care simt nevoia sa citesc tot ce îmi pică în mână şi poartă semnătura lui Doinaş. Mă gândeam zilele trecute daca mi s-a mai întâmplat vreodată să am perioade de pasiune însetată pentru un anume autor şi mi-am amintit zâmbitoare de un octombrie 2008 cred... în care eram înfometată de Minulescu, mă hrăneam cu poeziile sale, dimineaţa, la prânz şi seara, iar în primăvara anului următor mi-am dezvoltat un fel de obsesie pentru poezia lui Cărtărescu. Aşa că aceasta va rămâne în memoria mea drept perioada Doinaş şi se va lega de o aşteptare. Te aştept pe tine şi ploaia. Nu ştiu dacă veţi veni împreună ori separat, nu ştiu care din voi va veni primul, dar ştiu că momentul în care aşteptarea mea se va încheia e aproape.

Şi muzica de ieri şi de azi care mi-a făcut poftă de Sinatra.