La începutul săptămânii trecute am avut câteva zile triste şi ploioase pentru gândurile mele obişnuite. Am stat mult împreună cu singurătatea mea "de pluş sau de catifea", cum spunea cineva, m-am certat cu ea, i-am declarat război, însă în cele din urmă am acceptat-o, m-am împăcat cu ea, ca două pacifiste ce suntem [eu şi singurătatea]. Asta s-a întâmplat joi ["iar joi"], când, întinsă în pat, privind la raze de soare calde ca luna lui august şi ascultând un concert de-al lui Bruel am realizat că totuşi există iubire. Există oameni dragi şi locuri foarte frumoase, există drumuri, alegeri, raţiune, dar mai presus de toate acestea există muzică. Muzica vindecă. Muzica bucură. Muzica este motivul pentru care, eu cel puţin, o să merg mereu mai departe... pe drumul meu "mai nu-ştiu-cum", aşa cum mergea şi Moţu'...
Iar drumul meu nebun m-a purtat în ziua următoare în oraşul de la poalele Tâmpei, la înălţimi grozave, la un soare blând, iarbă verde şi aer proaspăt, la oameni prietenoşi, turişti zâmbăreţi şi o prietenă dragă, foarte dragă. Braşovul m-a făcut să mă gândesc la nişte oameni care au trecut cu paşi grei, de uriaş, prin viaţa mea, oameni care iubeau munţii mai presus de orice, oameni de care m-am agăţat precum veveriţa aceea de trunchiul copacului, dar care, până la urmă, m-au făcut să cobor din acel copac şi să aleg siguranţa pământului de pe care am plecat şi pe care mereu l-am iubit. Am ajuns la concluzia că îl iubesc pe omul care îmi este pământ, căci în el îmi cresc rădăcini puternice şi nu pe acela care îmi este munte abrupt, ori mare isterică. Iubesc marea mai presus de orice şi oricine: marea, însă pe nimeni care vrea să o înlocuiască în ochii mei. Iubesc şi înălţimea muntelui, căci muntele îmi este ca o inimă, deşi nu am recunoscut-o sau conştientizat-o niciodată, este inima care pulsează sânge în tot corpul, iar marea... marea îmi este chiar sângele ... mie îmi curge marea prin vene.
Dar revenind la cele trei zile petrecute la Braşov şi prin împrejurimi, cred că timpul acesta relativ scurt a putut să însemne atât de multe lucruri. A însemnat frumuseţe, munţi, fotografii, seri târzii, plimbări interminabile, îmbrăţişări, prietenie adevărată şi nu în ultimul rând muzică - muzica folk a lui Emeric Imre şi a lui Răzvan Krivach, a celor doi oameni minunaţi de la Cantos - care sunt, în esenţă, o adevărată lecţie de viaţă, piesele geniale ale lui Mishu Călian şi a băieţilor de la Conexiuni. A fost o reverie de simţuri şi sunete calde ce împrăştiau iubire dintr-un loc mic, din mijlocul munţilor. Ca şi serile de Folk U!, seara de la Kronstadt Folk Festival a fost un întreg cântec minunat, pentru suflete minunate.
P.S.: Motivul pentru care nu am pus înregistrarea mea este faptul că ar fi durat mult prea mult să se uploadeze.
P.P.S.: Voi reveni cu fotografii într-o postare viitoare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu