miercuri, decembrie 30

Încă scriu și încă iubesc!



Am ajuns și-n ultimele ore ale lui 2015. Moment de bilanțuri - acele lucruri care îmi plac mie teribil de tare... poate pentru că bilanțurile mele nu socotesc ceea ce n-am împlinit, ceea ce n-am reușit sau ceea ce am ratat (probabil că îmi pare că toate sunt serios compensate de fiecare dată). Sau poate că ce contează pentru mine, la final de an, sunt doar cele bune și frumoase, colorate și nebunești, firești, dezordonate, alintate și calde.

Pentru mine, 2015 a fost ca o salată de fructe. Cu de toate. Gândindu-mă totuși, zilele astea, că 31 decembrie e atât de aproape, iar 2016 și mai aproape, am realizat că în ultimele 12 luni m-am echilibrat și dezechilibrat în mod simetric. Așa încât, anul ăsta, am iubit mai puțin decât am râs, am călătorit mai mult decât am gătit, am dormit mai puțin decât am citit, am muncit mai mult decât am alergat, am visat mai puțin decât am scris, am condus mai mult decât am așteptat, am dansat mai mult decât am cântat, am strigat mai puțin decât am plâns și totuși am fost fericită în mult mai multe momente decât aș fi crezut.

Și din nou, oamenii. La finalul anului pot să recunosc plină de seninătate că a fost un an bun în special pentru că am întâlnit oameni buni. Pentru că am cunoscut suflete drăgăstoase și minți deschise, pe care le-am adăugat atentă colecției de oameni dragi, veșnic ai mei...

Poate că a fost unul dintre cei mai buni ani, după experiențe de couchsurfing și carsharing în jumătate de Europă, după un al doilea semestru de învățat în mijlocul Franței, după ce-am colindat vreo trei țări cu a mea Crină inconfundabilă, după două luni de internship la Guvern unde-am rezonat cu atâția oameni extraordinari, unde m-am emoționat și (cred eu) m-am îmbogățit considerabil cu ei și prin ei, după o toamnă agitată în același mediu pe care l-am îndrăgit într-un fel aparte și după mai bine de 6000 de km conduși în ultimele trei luni ale anului alături de oameni cu povești pe care promit să le păstrez cu grijă într-o candidă amintire, după prietenii vechi și noi, îmbinate perfect și realizate ca niște poduri trainice, deși surprinzătoare... De fapt, sunt din ce în ce mai convinsă că a fost cel mai bun an de până acum.

Și pentru toate astea și pentru tot ce sunt și pentru tot ce-am trăit și pentru cum am crescut în ultimul an, trebuie să vă mulțumesc vouă, tuturor celor ce v-ați făcut loc în viața mea, indiferent dacă a fost pentru o clipă, o zi, o călătorie, sau de va fi pentru tot restul zilelor noastre. Să vă bucure viața așa cum vă doriți voi mai aprig... Mulțumesc!

Nu-s prea multe cele pe care mi le doresc acum... poate să am aceeași energie și să fiu toată un entuziasm pentru tot ce va fi să vină. Căci simt că așa se-așterne doar începutul poveștii mele...



Un 2016 după chipul zilelor de primăvară și după asemănarea fericirii să aveți, să avem!

joi, decembrie 3

Pentru fluturi, furtuni și 22 de ani de alte minuni

La mulți ani omului parte din mine...
La mulți ani celui mai bun prieten, omului cu o cultură fantastică, omului iubitor de artă și frumos, omului creativ și omului plin de umor ce întregesc o persoană care mi-a devenit indispensabilă!
La mulți ani și naivului, copilului, leneșului și uitucului din el, căci tot părți omenești sunt și au și ele un mic rol în echilibrul interior!
La mulți ani tuturor amintirilor incredibile, tuturor momentelor geniale și tuturor discuțiilor deștepte pe care ni le-am oferit unul altuia!
La mulți ani, omule drag, parte din mine! Să fii fericit!

luni, noiembrie 30

Tatei, cu dragoste

Nu-ţi scriu scrisori, tată,
drumurile-s toate îngropate
de nenorocirile vieţii
şi poştaşul agonizează
într-un bar de provincie.
Nu-ţi scriu nici versuri, tată,
s-au spus demult
toate laudele părinteşti
între rime cochete
şi e târziu,
e aproape noapte, tată,
şi nu mai putem să aruncăm
împreună
pietre în apă,
dar mai avem încă multe zile
să căutăm pietre noi
să legăm de ele
timpul
să ne jucăm în continuare.




marți, noiembrie 24

Tricouri negre și oase tari


Băieții cu tricouri negre sunt oamenii ăia mai faini decât ai crede la prima vedere.

Băieții cu tricouri negre erau fascinația mea în anii de liceu. Oameni din aceia care cunosc tot felul de lucruri pe care eu abia reușesc să le înțeleg, oameni încălțați cu bocanci și cu zâmbete largi. Băieți pletoși, cu bărbi aparent fioroase și cu ochi blânzi. Oameni care știu să cânte în feluri nebunești și care încă mai cuceresc fetele cu o chitară.

Între timp, am mai crescut și-am aflat că oamenii nu se judecă după aspect. Am început să-i admir pe băieții ăia de poartă costume impecabile și pantofi fără cusur. Pentru o vreme, m-am integrat și eu cumva într-un peisaj formal din punct de vedere vestimentar și nu numai. Cu toate astea, medalionul meu pacifist, primit în vacanța de vară din 2008 de la Cipi a rezistat. Căci e parte de mine, e partea la care țin cel mai mult și de care orice aș face și oriunde aș merge nu mă pot dezice.

Și mi-am dat seama că nu mă pot dezice nici de zecile de tricouri negre, lungi și largi pe care le port (mai rar acum, dar la fel de fericită și plină de sentimentul că-s apărată de întreaga lume în ele), nici de bocancii ăia pe care i-am iubit din prima zi, cu care am luat la pas jumătate de țară, zeci de nopți de vamă și vreo șase primăveri friguroase. Și în același timp, în inima mea au un loc aparte băieții cu tricouri negre.

Pentru că băieții ăștia tineri și nebuni sunt partea aceea din mine care-a rămas neschimbată. Iubirile, pasiunile, nisipul din Vamă, concertele memorabile, pletele rebele, muzica aceea care-ți tresare inima, o pană de chitară păstrată cu sfințenie în portofel (pentru că nu se știe niciodată când întâlnești un chitarist care ar putea avea nevoie de ea) și toate astea adunate în refugiul unei lumi prea grăbite - o mare de oameni orbită de valori materiale și uitarea sufletului.

În adâncul meu știu, așa cum am știut mereu, că omul acela cu care-mi voi împărți viața, va avea sub costumul impecabil - un tricou negru.



Eu n-am oasele moi.

joi, noiembrie 12

Tristețea nu doarme, nu obosește, nu (mai) tace.

Tragedia din Colectiv se întâmplă în fiecare zi. Iar și iar și iar și iar.

Scriu aici pentru că nu pot vorbi. Pentru că refuz să mai vorbesc despre asta, pentru că am strâns prea multă tăcere, neputință și tristețe. Pentru că în fiecare zi mi se taie respirația la fiecare numărătoare și fiecare părticică din mine se roagă să înceapă mai repede numărătoarea celor vindecați, care părăsesc spitalele și pornesc în noile lor vieți.

Dar copii frumoși, tineri zâmbitori, oameni cu priviri blânde pleacă din lumea asta și-n loc rămâne „un deșert de disperare”, cum spune poezia.

Și-n mine se cască prăpastia și mai înghite încă un milion de lacrimi - de neputință, de furie pe nedreapta lor soartă, de lipsă de speranță, de miros de fericire arsă și de durere care nu se mai termină. Și nu înțeleg.

Viața merge înainte. Îmi spun asta - și eu și oamenii din jur. Cu voci din ce în ce mai triste, din ce în ce mai scăzute. Când mi-am pierdut persoane dragi din familie, rând pe rând, în niște ani tulburi și mohorâți, am simțit cum durerea fizică e cea mai ușoară dintre dureri. Mi-am dat seama că atunci când îți dispar bucăți din suflet, nu te poți trata nicicum, nu există opțiuni, nu există scăpare. O ții în tine și-o înduri până rămâi fără cuvinte, fără lacrimi, fără putere. Ești învins și când reușești să accepți asta, pornești, în tăcere, mai departe-n viața ta. În realitate, nu treci niciodată peste. Ci mergi pe lângă, împreună cu sufletul tău fărâmat, acceptând tacit ceea ce nu poți schimba.

Așa mă simt și acum. Roasă în fiecare zi de atâta moarte blestemată. Și mă închid și mai mult, să nu iasă cumva negrul ăsta și-afară, să nu-i rănească pe cei din jur, să nu frângă bucurii, să nu ucidă însoritele anotimpuri. Căci poate nu-s îndreptățită să mă simt rănită - nu i-am cunoscut, nu le-am fost apropiată, nu am știut de existența lor până în noaptea aceea fatidică. Totuși, sunt convinsă că la un moment dat, am trecut prin aceleași locuri, am ascultat aceeași muzică, am avut idei și atitudini asemănătoare în unele situații, am tresărit la aceleași vorbe și poate că am avut și câteva dorințe comune. I-am cunoscut din fotografii și din povești. Și asta mi-e de ajuns să le ghicesc sufletele și să știu că pământul ăsta a pierdut niște minuni de oameni, niște visuri ce-au rămas neîmplinite, niște vieți ce trebuiau continuate în același ritm de rock și cu aceeași poftă tinerească.

Mereu am crezut că am un suflet folk și-o inimă rock.
Acum cred că viața mea merge înainte mult mai fragilă, ținând în palme toată pierderea asta prea dură, prea crudă, prea apăsătoare. În schimb, știu că oamenii aceștia frumoși, care nu mai sunt fizic printre noi, au devenit inima mea rock. Sunt în locul în care se-ntâmplă toată libertatea și toată energia și asta este, pentru moment, singura alinare posibilă.

sâmbătă, octombrie 31

Despre cum să înțelegem noaptea de 30 octombrie 2015

Pe 30 octombrie petrecerea s-a terminat.

Scriu asta nu pentru că am fost în Colectiv, ci pentru că sunt un om care merge la concerte rock, sunt un om care iubește muzica live și un om care încearcă să vadă limpede ceea ce s-a petrecut.

Este o lovitură dură când vezi liste cu sute de oameni răniți repartizați în toate spitalele posibile din capitală. Este sfâșietor să te gândești că 27 de tineri, ca mine, ca tine, ca orice om care iese în oraș vineri seara, și-au pierdut viața în mod neașteptat.

Ce facem? Găsim vinovați, că doar la asta ne pricepem cel mai bine. Aruncăm în stânga și în dreapta cu toate cuvintele de ocară pe care le avem. Poate că e durerea momentului care ne împinge la așa ceva, dar la ce bun? Din respect pentru viețile acestea pierdute, pentru sutele de vieți marcate de tragedia din Colectiv, am putea să vedem cum facem să nu repetăm astfel de greșeli. Cum facem să nu se mai întâmple așa ceva? Cum ne asigurăm că toate clădirile sunt pregătite pentru situații de urgență, sunt dotate cu tot ceea ce e necesar pentru a reacționa în caz de incendiu/ cutremur/ inundație/ etc.? Cum acordăm o importanță mai mare procesului de prevenție? Pentru ca astfel de momente să nu mai aibă loc, ar fi bine să ne uităm cu atenție, să înțelegem ce facem cu toții greșit (unii că nu dăm legi, alții că nu le respectăm, alții că nu suntem interesați, unii că vrem doar profitul, unii că vrem doar să ne distrăm...). Să ne conștientizăm greșelile și să găsim metode de a le evita.

Între timp, să ne păstrăm mintea limpede, să nu ne grăbim să judecăm inutil, să fim folositori, să trimitem un gând cald către familiile care au suferit pierderi enorme, să le ținem pumnii strânși celor care sunt într-o stare critică, să ne rugăm, să le fim alături, să fim buni și generoși. Și în aceeași măsură, să nu scăpăm din vedere că există oameni care merită toată aprecierea pentru felul în care s-au mobilizat în această situație!

Să nu uităm să apreciem tot personalul medical care a avut o noapte cruntă, să apreciem faptul că autoritățile române au fost prompte și au reacționat într-un timp record. Să nu uităm că primele echipaje de urgență au ajuns la locul accidentului la 11 minute de la apelul telefonic. Să nu uităm că Raed Arafat a fost acolo și toată noaptea a făcut turul spitalelor și a oferit presei informații concrete și corecte despre starea victimelor. Să nu uităm că tuturor persoanelor care au avut nevoie de spitalizare li s-au oferit servicii medicale - da, în cadrul tuturor spitalelor posibile. Să nu uităm că dimineață la ora 7, Comitetul pentru Situații de Urgență se întrunea, fiind urmat de declarațiile secretarului de stat Arafat și ale ministrului Sănătății - declarații ce ofereau toate detaliile existente la acel moment. Să nu uităm că premierul s-a întors din Mexic și ține o ședință de Guvern la 14 ore de la dezastru. Să nu uităm că o anchetă se desfășoară încă de noaptea trecută. Pentru prima dată de când mă știu, autoritățile române s-au mobilizat, sunt implicate și eficiente, fac tot posibilul să ajute victimele și familiile acestora, să identifice greșelile comise și să le îndrepte (deși acest lucru se poate realiza doar în timp).

Pentru prima dată, eu, cea mai vehementă în critici pentru greșelile administrației ori pentru tot ceea ce merge prost pentru că este tratat cu indiferență, cred că trebuie să mă opresc și să realizez că sunt aspecte și eforturi ce merită apreciate. E un moment în care a învinovăți fără temei nu folosește la nimic, dar e un moment din care putem învăța.

Și mai e un moment în care trebuie să ne gândim cu duioșie la toți cei asupra cărora noaptea trecută a lăsat o urmă de netăgăduit și să ne gândim puțin la noi, la viață și la cât de scurtă-i clipa asta, în care avem șansa de-a trăi.

În rest, doliu național. Și tăcere.


joi, octombrie 22

Moment de-octombrie - în loc de poză



Astă-seară lumea se agita în jur cu toate problemele astea care apasă parcă precum o sărbătoare atât de mare încât nu poți păcătui nici cu-un ac și-o ață...

Și eu stăteam, ca într-un glob de sticlă, amintindu-mi ce dulce-acrișoară-i bula în care zâmbesc trufaș față de toată circulația smintită din jur... Iar pe geamul cafenelei bulevardul meu preferat gemea de ploaie și mașini grăbite, faruri, felinare - lipseau doar blitzurile din spectacolul luminilor artificiale...

Și muzica, da, ca întotdeauna, exista un fundal muzical. De data asta, cântece nedeslușite... Un om drag îmi vorbea despre personalitate, schimbări, valori, norme... Și între vorbele lui, sunetele unor instrumente necunoscute, zumzetul ploii de afară, imaginea trotuarelor lunecoase și a umbrelelor îndrăgostite de toamnă, mă cuibăream mai bine în propria-mi piele, conștientă că n-am aparatul să pot fotografia toată povestea asta.

Și chiar de l-aș fi avut, chiar și câteva secunde filmate n-ar fi reușit nimic mai mult decât să ruineze o armonie așa dezordonată, o clipă în care-am răpit lumea și-am fost încântată de clipele acelea, de succesiunea lor ușor sacadată, ca niște stropi mult prea înceți.

N-aș grăbi ploaia nicicând, dar ea știe să fugărească orice stradă, orice imperfecțiune, orice vioară prea liniștită, orice poftă prea domolită, orice bucurie neîmpărtășită. Știe ploaia cam cât înțeleg și eu. Împreună cu ploaia, în brațe cu toate nedumeririle-mi încă tineri, mă scufund în pântecele toamnei. Se cântă doine care parcă apasă sărbătoarea din fiecare femeie ascunsă-n mine...
E zi sfântă - octombrie.




vineri, august 28

În leagănul verii înc-o clipă



Am visat că scriam pe blog... niște rânduri despre structuri sufletești, oameni și complicații din astea zilnice.

Când m-am trezit, am realizat că, de fapt, e deja sfârșit de august și eu încă tac. Cel puțin online, aici, în jurnalul zâmbetului de soare. Poate pentru că în ultimele șase săptămâni am fost foarte verbală în viața reală (bine poate și pentru că am lucrat și mi-am organizat timpul puțin diferit).

Nu o să povestesc prea multe despre internship-ul la Guvern. Pentru că îmi place, pentru că mi-e bine și pentru că e o experiență care mi-a adus multe multe noutăți în viață... și mai mult, o mână de oameni cu care merită să vorbești până târziu în noapte și începând de dimineață, cât mai devreme...

Unde-și mai au locul nostalgiile, dorurile și toate amintirile alea de-ți râde inima cu plămâni cu tot? În mine, în fiecare zi, la fiecare amiază, când privesc Piața Victoriei sau mă las cucerită de arhitectura Micului Paris, când număr luminile nopții sau când mă urc în ultimul metrou, când caut străduțe necunoscute sau când muzica din căști mă transportă oriunde visez să fiu...

Cam așa-mi alunecă zilele în Bucureștiul sălbatic, așa că încă savurez ropotul ăsta al timpului fugar și mă opresc doar rareori, să mai înșir un vers, o imagine și-acum, pe blog, puțin din ce mai fac, ce mai zic...

Acum mă-ntorc spre toamna mea, căci tare mult mi-a lipsit... și ea și frunza căzândă și folkul nestăvilit și răcoarea înserării și-amurgul pastelat și multe alte forțe ciudate, înșirate ca-ntr-un joc de-a v-ați ascuns cu marele oraș, cu micul spirit guraliv din mine.



vineri, iulie 24

Cea mai frumoasă zi a fost...



Nu m-ai cumpărat cu ciocolată elvețiană scumpă
Nu m-ai cumpărat nici cu simfonia de concerte și piese de teatru drumuri spre operă
bilete la scorpions și ozzy
Nu m-ai cumpărat cu sărutul fugărit până în capul scărilor sau cu aerul de deasupra Petroșaniului
nici cu joaca aceea de-a îmbrățișarea pe la politehnică
Nu m-ai cumpărat nici pe scările de la universitate nici sub vreo umbrelă despuiată de vamă înnoptată
Nu m-ai putut cumpăra nici cu Parisul promis nici cu cel ținut în pumnul jucăuș, nici c-un Montmarte confuz
nici măcar cu Barcelona făcătoare de minuni
Nu m-ai cumpărat cu Iașiul sălbatic de ora primăverii
nici la început de an în Clujul proaspăt albit de uitare
Nu m-ai cumpărat cu toate trupele rock în care cântai sau care-ți gâlgâiau în laringe
nici cu poezii strecurate în bancă într-o școală mai veche decât praful însuși
nici cu zâmbetul ștrengar al chitarelor când ți se odihneau sub degete
Nu m-ai cumpărat cu portugheza smintită de pe buze
ori cu versuri scrise impecabil prin mașini
Nu m-ai cumpărat cu cerceii păianjen
sau cu fumul din mâna stangă
nici măcar cu bucățica aceea de muzică ascunsă-n buzunarul ca o cutie cioplită
Nu m-ai cumpărat cu siguranța cu care mângâiai volanul pe sub florile de tei
nici cu festivaluri peste nisip sau cu nisip peste piele sau cu piele peste așternuturi
Nu m-ai cumpărat nici pe pontonul de lemn
nici sub luminile extravagante ale Manchesterului Bucureștiului Genevei

Cumpără-mă întotdeauna mâine!


”cea mai frumoasă zi a fost la-nceput, când nu mă puteai minți...”

duminică, iulie 19

Vara asta... mă iau în serios!



Se întâmplă ca lucrurile să se așeze, ca întotdeauna.

Se spune că nu primim ceea ce ne dorim, doar ceea ce avem nevoie. Așadar, se pare că aveam o nevoie ascunsă de a schimba ceva  - felul de a mă îmbrăca, programul de lucru, mediul, casa, puțin câte puțin, chiar și anumite păreri și atitudini.

De marți încep internshipul la Guvernul României, în cabinetul purtătorului de cuvânt al Guvernului. Și știu că va fi o experiență inedită, complet diferită de tot ce am trăit până acum și o șansă ce-apare rar, dar care vine la pachet cu multe posibilități. Cea mai importantă dintre ele, posibilitatea de a crește - poate că voi afla, poate că mă voi răzgândi, poate voi adăuga sau voi elimina elemente din personalitatea mea și din felul meu de-a acționa. Oricum ar fi, voi fi omul potrivit în locul potrivit, încercând să alinieze momentele oportune.

Acum 11 luni, când plecam pe tărâm francez, îmi propuneam să nu am așteptări în niciun sens, să îmi pot lua zborul cu inima deschisă și să iau tot ceea ce vine cu bucurie și ochi voioși. O promisiune asemănătoare îmi fac și acum - să nu las fericirea să mă trădeze nicio secundă.

Și mai promit că o să mă schimb doar în moduri faine.



”fiecare are calea sa...”

duminică, iunie 28

Pe curând sau rămas bun/ ”See You Soon” or ”Goodbye”


După 10 luni de trăit într-un oraș fenomenal al tărâmului francez, a venit și vremea de bun-rămas...

Am adunat atâtea în ultima vreme, am călătorit mult, am iubit, așteptat. descoperit, aflat, învățat, plâns, râs, alergat, cucerit, împlinit, scris și visat. Mult. În 10 luni cam cât pentru 10 ani. Și-acum, în clipa în care îmi e clar că mă despart de locurile acestea cel puțin pentru un an, mă gândesc cu melancolie la câte îmi vor lipsi și câte nu, la câte voi regăsi acasă cu bucurie și de câte altele voi fi dezamagită. Așadar, o să fiu organizată, mai puțin poetică decât de obicei (sau măcar voi încerca) și voi face o listuță cât se poate de simplă și sinceră:

Ce îmi va lipsi din Franța:

1.   Lyon-ul și curățenia și organizarea lui;
2.   transportul în comun;
3.   autostrăzile și TGV-ul;
4.   mâncarea și restaurantele și meniurile de prânz/cină;
5.   Parisul și ușurința de a ajunge acolo;
6.   ușurința cu care poți ajunge într-o multitudine de locuri geniale;
7.   respectul profesorilor;
8.   diversitatea etnică/ religioasă/ culturală;
9.   limba franceză;
10. pantofii geniali pe care îi poartă bărbații francezi;
11. priveliștea din camera mea de cămin;
12. bibliotecile facultății;
13. cheiurile Rhone-ului și Saone-ului;
14. orașul noaptea;
15. clima;
16. priveliștea de la Fourviere;
17. Anthony;
18. liniștea care plutește în aer;
19. rumoarea vieții din centrul orașului;
20. Vieux Lyon;
21. muzeul Confluence;
22. oameni pe biciclete;
23. traficul atât de bine organizat;
24. blabla Car;
25. amabilitatea ospătarilor și vânzătorilor;
26. ”magazinele” ambulante care vând clătite;
27. FNAC-ul;
28. barurile, restaurantele și toate spațiile publice fără fum de țigară;
29. atmosfera și prieteniile ”Erasmus”;
30. arta - accesul la artă și promovarea ei.

Ce NU îmi va lipsi din Franța:

1.   birocrația;
2.   superficialitatea și indiferența francezilor;
3.   lipsa de spontaneitate;
4.   faptul că la orele prânzului totul este închis, peste tot; 
5.   faptul că între ora prânzului și ora cinei nu poți mânca nicăieri în oraș;
6.   faptul că după ora 20 (cel mai târziu) mai totul este închis;
7.   stâlcirea oricărei pronunții englezești; 
8.   relațiile cu publicul - foarte apropiate de cele românești; 
9.   dublarea tuturor filmelor, emisiunilor, etc; 
10. mașinile de spălat și uscătorul din campus.
11. lipsa de cultură generală a generației tinere; 
12. rasismul și atitudinea nu foarte deschisă privind diversitatea; 
13. simțul umorului franțuzesc - total absent.
14. viteza internetului; 
15. dezastruoasele rețele de telefonie mobilă - prețuri prea mari, grad de acoperire invers proporțional.

De ce mi-a fost groaznic de dor din România: 

1.   cei dragi, ai mei - familie, prieteni și alți oameni frumoși;
2.   căldura sufletească a oamenilor, în general;
3.   mâncarea;
4.   magazine și restaurante, pub-uri, etc. deschise până târziu; 
5.   felul în care românii se distrează;
6.   glumele; 
7.   literatura și muzica în limba română;
8.   unele tradiții și obiceiuri;
9.   sentimentul de apartenență, de ”acasă”, de ”țara mea”;
10. să conduc;
11. tinerii români deștepți și discuțiile interesante cu ei; 
12. radioul (nu pentru că ar fi impecabil, ci pentru că-l iubesc eu); 
13. ambiția, determinarea și capacitatea de a visa; 
14. abilitatea oamenilor de a se descurca; 
15. provocarea fiecărei zile.

*

After 10 months of living in a phenomenal town in the French land, there came the time to say goodbye...

I have gathered so much lately, I have travelled a lot, I have loved, waited, discovered, learned, cried, laughed, ran, conquered, fulfilled, written and dreamed. A lot. In 10 months as much as for 10 years. And now, in the moment in which it is clear that I will break off from these things for at least a year, I think melancholically at how many things I will miss and how many I will not, at how many I will joyfully find at home and how many more will disappoint me. So, I shall be organised, much less poetic than usual (or at least I’ll try) and I will make a list as simple and sincere as possible:

What I am going to miss from France:

1.    Lyon and its cleanliness and organisation;
2.    the public transport;
3.    the motorways and the TGV;
4.    the food and the restaurants and the lunch/dinner menus;
5.    Paris and how easy it is to get there;
6.    how easy it is to get to a multitude of great places;
7.    the teachers’ respect;
8.    the ethnical/religious/cultural diversity;
9.    the French language;
10.  the great shows that Frenchmen wear;
11.  the view from my room;
12.  the university libraries;
13.  the Rhone and Saone quays;
14.  the city at night;
15.  the weather;
16.  the view from Fourviere;
17.  Anthony;
18.  the quietness that floats in the air;
19.  the hustle and bustle from the town centre;
20.  Vieux Lyon;
21.  Confluence museum;
22.  people on bicycles;
23.  the so well organised traffic;
24.  blablaCar;
25.  the waiters’ and salespeople’s kindness ;
26.  the carts that sell crêpes;
27.  FNAC;
28.  the bars, restaurants and all public spaces without cigarette smoke;
29.  the atmosphere and the “Erasmus” friendships;
30.  the art – the access to art and its promotion.

What I will NOT be missing from France:

1.    the bureaucracy;
2.    the French people’s shallowness and indifference;
3.    the lack of spontaneity;
4.    the fact that everything is closed at lunch; 
5.    the fact that between lunchtime and dinner time you can’t eat anywhere in the city;
6.    the fact that after 8 o’clock in the evening (at the latest) most everything is closed;
7.    pronouncing every English word wrong; 
8.    public relations – very close to the Romanian ones; 
9.    dubbing all of the films, shows etc. in French; 
10.  the washing machine and the dryer on campus;
11.  the lack of common knowledge within the young generation; 
12.  the racism and the not-so-open attitude towards diversity;
13.  the French sense of humour – or lack thereof;
14.  the Internet speed; 
15.  the awful cell phone networks – much too expensive and a inversely proportional coverage.

What I missed terribly in Romania:

1.    my loved ones – family, friends and other beautiful people;
2.    people’s warmth in general;
3.    the food;
4.    the shops and restaurants, pubs etc. open; 
5.    the way Romanian people have fun;
6.    the jokes; 
7.    the music and literature in Romanian;
8.    some traditions and customs;
9.    the feeling of belonging, of “home”, of “my country”;
10.  to drive;
11.  the smart Romanian young people and the interesting chats with them; 
12.  the radio (not because it’s perfect, but because I love it); 
13.  the ambition, determination and ability to dream; 
14.  people’s ability to make due; 
15.  every day’s challenge.



marți, iunie 23

I’ll always feel Paris


I’ll always have feel Paris.

Parisul a fost mereu o revelație pentru mine. Un vis, o stare, o minune și o strălucire pe care nu știam cum să o cuprind în brațe.

Am avut șansa să ajung la Paris pentru prima dată la sfârșitul lui 2013. Am povestit aici cum am respirat, plină de nesaț, fericirea enormă a capitalei franceze.

De atunci, am mai ajuns prin nebunia pariziană de încă vreo 4 ori. De fiecare dată, câteva zile mi-au construit imagini și amintiri și zâmbete cât tot cerul. Și-astfel, am trăit marele oraș în toate cele 4 anotimpuri, pe călduri inimaginabile și la -5 grade. Am stat în ploaie, am fugit prin ploaie, am așteptat în ploaie. Am luat câteva prânzuri pe iarbă și în Montmarte. Am mers cu metrouri pustii și cu metrouri în care se înghesuia, parcă, toată populația Franței. M-am rătăcit. Am cărat bagaje grele, am făcut mii de fotografii. Am mâncat multe clătite, am cunoscut câțiva oameni tare simpatici. Am văzut Luvrul aproape în întregime. Și alte muzee. Am mers mult mult pe jos. Am fost la Dome des Invalides și pe Champ de Mars și la Trocadero și la Opera Garnier și în Arcul de Triumf și în Jardin de Tuileries și în Jardin du Luxembourg și pe cheiurile Senei. Am băut ceai în curtea de la Palais Royal. Am ascultat muzică pe străzi ale căror nume le-am și uitat. Mi-am luat cărți de la anticari. M-am plimbat, îndrăgostită, pe bulevardul St-Germain și pe Raspail. Am fost și la Defense, așa, din pură curiozitate. Am alergat prin Place de la Concorde noaptea, prin ploaie. Am cântat, alături de zeci de necunoscuți, pe scările de la Sacre-Coeur.

Și-am lăsat parfumul ăsta pe care atât de mult îl pot iubi, să mă poarte, să mă îmblânzească, să mă cucerească pe viață...

Mulți spun că Parisul e imposibil, că e diferit atunci când locuiești acolo și te pierzi ca o furnică în marea lui poveste. Eu cred că e copleșitor și fermecător și mai cred că dacă-l înțelegi și dacă îl adori așa, ca o capitală aglomerată, bulversantă, plină cu de toate, nu ți-l vei mai putea scoate din suflet... Cel puțin, pentru mine, Parisul rămâne cealaltă inimă a mea.

*

Paris has always been a revelation for me. A dream, a wonder and a shine that I never knew how to embrace.

I have had the chance to visit Paris for the first time at the end of 2013. I had written here about how I breathed in, greedily, the enormous joy of the French capital.

Since then I have travelled through the Parisian madness another four times. Each time only a few days have built images and memories and smiles as big as the sky itself. And so, I have lived the great city in all of the four seasons, in unimaginable heat and at -5 degrees. I have stood in the rain, ran in the rain, waited in the rain. I have had a few lunches on the grass and in Montmartre. I have travelled in empty metros and in metros in which the whole population of France seemed to gather. I have gotten lost. I have carried heavy luggage, I have taken thousands of photographs. I have eaten a lot of crêpes, I have met a few very nice people. I have seen the Louvre almost in its entirety. And other museums as well. I have walked a lot. I have been to the Dome des Invalides and on Champ de Mars and at Trocadero and at the Garnier Opera and in the Arc de Triomphe and in the Jardin de Ruileries and in the Jardin du Luxemburg and on the Seine’s quays. I have drunk tea in the garden at Palais Royal. I have listened to music on streets with names I have already forgotten. I have bought books from antiquarians. I have strolled, in love, in the St-Germain Boulevard and on Raspail. I have been to Defense out of pure curiosity. I have ran through Place de la Concorde at night, through the rain. I have sung along tens of strangers, on the steps at Sacre-Coeur.

And I have let this perfume I love so very much to carry me, to tame me, to win me for life…

Many say that Paris is impossible, that it is different when you live there and that you get lost like an ant in its great story. I think it’s overwhelming and charming and I also think that if you understand it and if you adore it as a busy capital, mind-blowing, filled with everything, you wouldn’t be able to get it out of your soul anymore. 
At least, for me, Paris will remain my other heart.