Tricouri negre și oase tari

Băieții cu tricouri negre sunt oamenii ăia mai faini decât ai crede la prima vedere.

Băieții cu tricouri negre erau fascinația mea în anii de liceu. Oameni din aceia care cunosc tot felul de lucruri pe care eu abia reușesc să le înțeleg, oameni încălțați cu bocanci și cu zâmbete largi. Băieți pletoși, cu bărbi aparent fioroase și cu ochi blânzi. Oameni care știu să cânte în feluri nebunești și care încă mai cuceresc fetele cu o chitară.

Între timp, am mai crescut și-am aflat că oamenii nu se judecă după aspect. Am început să-i admir pe băieții ăia de poartă costume impecabile și pantofi fără cusur. Pentru o vreme, m-am integrat și eu cumva într-un peisaj formal din punct de vedere vestimentar și nu numai. Cu toate astea, medalionul meu pacifist, primit în vacanța de vară din 2008 de la Cipi a rezistat. Căci e parte de mine, e partea la care țin cel mai mult și de care orice aș face și oriunde aș merge nu mă pot dezice.

Și mi-am dat seama că nu mă pot dezice nici de zecile de tricouri negre, lungi și largi pe care le port (mai rar acum, dar la fel de fericită și plină de sentimentul că-s apărată de întreaga lume în ele), nici de bocancii ăia pe care i-am iubit din prima zi, cu care am luat la pas jumătate de țară, zeci de nopți de vamă și vreo șase primăveri friguroase. Și în același timp, în inima mea au un loc aparte băieții cu tricouri negre.

Pentru că băieții ăștia tineri și nebuni sunt partea aceea din mine care-a rămas neschimbată. Iubirile, pasiunile, nisipul din Vamă, concertele memorabile, pletele rebele, muzica aceea care-ți tresare inima, o pană de chitară păstrată cu sfințenie în portofel (pentru că nu se știe niciodată când întâlnești un chitarist care ar putea avea nevoie de ea) și toate astea adunate în refugiul unei lumi prea grăbite - o mare de oameni orbită de valori materiale și uitarea sufletului.

În adâncul meu știu, așa cum am știut mereu, că omul acela cu care-mi voi împărți viața, va avea sub costumul impecabil - un tricou negru.



Eu n-am oasele moi.