Tragedia din Colectiv se întâmplă în fiecare zi. Iar și iar și iar și iar.
Scriu aici pentru că nu pot vorbi. Pentru că refuz să mai vorbesc despre asta, pentru că am strâns prea multă tăcere, neputință și tristețe. Pentru că în fiecare zi mi se taie respirația la fiecare numărătoare și fiecare părticică din mine se roagă să înceapă mai repede numărătoarea celor vindecați, care părăsesc spitalele și pornesc în noile lor vieți.
Dar copii frumoși, tineri zâmbitori, oameni cu priviri blânde pleacă din lumea asta și-n loc rămâne „un deșert de disperare”, cum spune poezia.
Și-n mine se cască prăpastia și mai înghite încă un milion de lacrimi - de neputință, de furie pe nedreapta lor soartă, de lipsă de speranță, de miros de fericire arsă și de durere care nu se mai termină. Și nu înțeleg.
Viața merge înainte. Îmi spun asta - și eu și oamenii din jur. Cu voci din ce în ce mai triste, din ce în ce mai scăzute. Când mi-am pierdut persoane dragi din familie, rând pe rând, în niște ani tulburi și mohorâți, am simțit cum durerea fizică e cea mai ușoară dintre dureri. Mi-am dat seama că atunci când îți dispar bucăți din suflet, nu te poți trata nicicum, nu există opțiuni, nu există scăpare. O ții în tine și-o înduri până rămâi fără cuvinte, fără lacrimi, fără putere. Ești învins și când reușești să accepți asta, pornești, în tăcere, mai departe-n viața ta. În realitate, nu treci niciodată peste. Ci mergi pe lângă, împreună cu sufletul tău fărâmat, acceptând tacit ceea ce nu poți schimba.
Așa mă simt și acum. Roasă în fiecare zi de atâta moarte blestemată. Și mă închid și mai mult, să nu iasă cumva negrul ăsta și-afară, să nu-i rănească pe cei din jur, să nu frângă bucurii, să nu ucidă însoritele anotimpuri. Căci poate nu-s îndreptățită să mă simt rănită - nu i-am cunoscut, nu le-am fost apropiată, nu am știut de existența lor până în noaptea aceea fatidică. Totuși, sunt convinsă că la un moment dat, am trecut prin aceleași locuri, am ascultat aceeași muzică, am avut idei și atitudini asemănătoare în unele situații, am tresărit la aceleași vorbe și poate că am avut și câteva dorințe comune. I-am cunoscut din fotografii și din povești. Și asta mi-e de ajuns să le ghicesc sufletele și să știu că pământul ăsta a pierdut niște minuni de oameni, niște visuri ce-au rămas neîmplinite, niște vieți ce trebuiau continuate în același ritm de rock și cu aceeași poftă tinerească.
Mereu am crezut că am un suflet folk și-o inimă rock.
Acum cred că viața mea merge înainte mult mai fragilă, ținând în palme toată pierderea asta prea dură, prea crudă, prea apăsătoare. În schimb, știu că oamenii aceștia frumoși, care nu mai sunt fizic printre noi, au devenit inima mea rock. Sunt în locul în care se-ntâmplă toată libertatea și toată energia și asta este, pentru moment, singura alinare posibilă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu