Retrospectivă

Iată că s-a mai dus un an, pe tobogan, vorba cântecului... Dar a fost un an foarte bun. Anul ăsta am învăţat. Am învăţat pentru şcoală, am învăţat pentru viaţă. Am iubit. Mult şi puternic. Am călătorit. Am cunoscut oameni aboslut minunaţi. Am crescut. Trăgând o linie creionată (căci e doar un an, nu un sfârşit de veac), pot spune că bilanţul îmi aduce aşa: cea mai bună prietenă (pe care am cunoscut-o la început de an şi cu care am pus bazele a ceea ce se numeşte cu adevărat prietenie), un premiu de la Ministrul Culturii, Anglia (Londra şi Liverpool - acasă la beatleşi), premiul II la olimpiada de franceză, finala Licart, certificatul de DELF (B2), concertul Scorpions, Folk you 2011, reîntoarcere la Roma, Bucureştiul meu drag, omagiu adus lui Păunescu, Reuniunea Naţională a Cenaclurilor Literare la Piteşti, lansarea primelor două numere din "Avangarda Literară" şi zeci de momente dragi pentrecute în Galaţi cu oameni superbi şi muzică faină (seratele lui Hippie, Phoenix, Ţapinarii, Baladele Dunării, El Negro, Alternosfera, Taxi, Compact, Timpuri Noi, Horia Brenciu, Serbările Timişoreana, Bere Gratis, Rock's'live). În 2011 m-am apucat serios de voluntariat şi încă mai continui... Anul care tocmai a trecut am realizat mai mult decât oricând că visurile devin realitate, am învăţat să apreciez mult mai mult ceea ce am şi să lupt pentru ceea ce îmi doresc şi am mai învăţat ceva, (de la Dan Puric): să nu renunţ nicicând la visul meu, oricât de meschină ar fi lumea înconjurătoare. Aşa că pentru 2012 pot spune că îmi doresc să călătoresc cel puţin la fel de mult ca anul acesta, să descopăr oameni la fel de frumoşi, să muncesc mult ca să reuşesc să-mi ating ţintele în plan profesional, iar dragostea, să apară omul deosebit căruia să i-o dăruiesc pe toată.

Iar cu fotografia, să ştiţi că n-am renunţat şi nici n-o voi face. Aici sunt 12 fotografii reprezentative pentru lunile ce au trecut în zbor:

Ianuarie



Februarie



Martie



Aprilie



Mai



Iunie



Iulie




August



Septembrie



Octombrie



Noiembrie



Decembrie



Pentru 2012 vă doresc să aveţi un suflet cald şi o minte limpede, să fiţi sănătoşi şi să visaţi!

Momente. Îmbrăţişări aromate

Au năvălit peste noi sărbătorile de iarnă. Au pus stăpânire pe toată lumea cu parfumul lor molipsitor de portocale coapte şi cu spiritul de bucurie sinceră.
Am cântat tradiţionalele colinde pe la profesori, am împodobit bradul, am văzut filme de Crăciun şi am fost cu cei dragi ai mei.
Sărbătoare familială, aduce mereu cu sine armonie şi gânduri blânde. Asta simt în fiecare an când stau la masa de Crăciun cu familia uneori mai numeroasă, alteori cu mai puţini membri prezenţi, dar mereu plină de dragoste şi de căldură. Socotesc zilele acestea nepreţuite, iar părinţii, familia, cele mai bune lucruri pe care le primeşte un om în scurta sa viaţă. Să nu uităm...
Şi să iubim.

Casa-n care se mai face şi cultură

Voi lăsa imaginile să vă spună poveşti despre lansarea revistei Avangarda Literară care a avut loc vineri, pe 16 decembrie şi despre bucuria de la Gala Aniversara a Casei de Cultură a Studenţilor Galaţi, unde a fost premiat şi cenaclul nostru:

Ritual

Ţi-am dăruit stelele nopţii
să le înşiri
pe bolta cerească
după pofta inimii.
Tu ai ales
să le agăţi de genele mele
să atârne greu
la toate deciziile, indeciziile...

Ţi-am dăruit oceanele toate
să le agiţi şi să le domoleşti
după placul sufletului.
Tu ai vrut
să mi le oferi
să mă înnece uşor
cu valuri de lacrimi, patimi...

Ţi-am dăruit şi poveştile lumii
să le scrii
alte-nceputuri
după voia gândurilor rebele.
Tu ţi-ai dorit
să mă scrii pe mine
în loc de final
pentru fiecare tragedie, comedie...

Visurile nu ţi le-am mai dăruit
căci m-am temut
că mă vei lega cu ele la ochi
şi-mi vei numi orbirea
viaţă.

Trifoi sau - cheile -

Tu ... nu mai ştii de mine
eu ... o cunosc pe ea,
iar ea te vrea pe tine
fără amprenta mea.

Dar ţi-ai dori să poţi afla
tot despre mine-ori poate,
în ea să regăseşti ceva
din ale mele şoapte.

Adesea, năucit, te pierzi,
între-ale mele tâmple fine
şi ochii ei cumplit de verzi
unde întrebi din nou de mine.

Tu tot mai speri sau doar visezi
o eu mai alfel decât ea,
o ea în care să nu vezi
atât de des inima mea.

Nocturnă

În mâinile tale,
corpu-mi vioară devine
şi naşte
doar sunete alese
ca florile albastre
sub înălţimea cerului.
Gândul tău
este arcuşul lăcuit
care-mi struneşte
umerii albi
scăldaţi
în valuri de lumină.
Răsuflarea-ţi blândă
devine-un Do pierdut din dor
care-mi eliberează
pielea-arzândă
de dorinţa unui bemol

Iubite, cântă-mi Chopin
În seara asta,
cântă-ne.

Foc.

zvârcoleşte-te,dragule,
încuie-te în întunericul
privirilor
din oglindă
căci doar ele mai ştiu
să nu mintă.

şi uită-te,
uită iarba, uită cerul,
uită lumea
şi mai uită ceva:
să-ţi aminteşti
de mângâierea mea.

Strigăt

e iubirea cu care m-am născut,
care a crescut fără a realiza,
fiecare an - se scurgea-n trecut,
armonios, iubirea îmi amplifica...

adesea e-o simplă voce interioară,
care mă-ndreaptă spre mai mult, mai greu,
însă nicicând n-o voi putea lăsa să moară,
căci eu o voi hrăni cu gândul meu.

iubirea mea se zdruncină fierbinte
de zbuciumul letal al celor cruzi
şi numai eu o înţeleg ce simte
când urlă-ntr-una printre oameni surzi.

în mine dragostea de ţară arde
iar focu-i mistuie pământul...
dar tot nu am aflat cum de se poate
ca încă să mai bată vântul...

şi eu doar plâng de plânsul ei amar,
lumea păşeşte mai departe liniştită,
nu-nţelege că ţara e un dar,
acasă e aici în fiecare clipă.

de-aceea mă îndatorez solemn
să-i stau alături, să o las să crească
şi tot eu îndrăznesc să o îndemn,
numai mândrii şi bucurii să nască.

dragostea de ţară e lucru sfânt
şi-i cazul să-i promitem în sfârşit,
că nu o vom uita în vreun mormânt,
o vom păstra mereu cum e sortit.

eu ţara mea o preţuiesc,
cu limbă şi cultură, cu munţi şi ape line,
aşa aş vrea s-o dăruiesc,
urmaşii s-o iubească măcar la fel ca mine.


***

Mândră că sunt româncă.

Veşnic sclavă în împărăţia simţirilor intense

Ca un acord prins între două corzi de chitară, ca un înger care nu se poate hotărî cine are mai multă nevoie de el: pământul ori cerul?!... aşa mi se zbate şi mie sângele-n vene, pulsând mai degrabă un do stingher, un dor tandru, o dorinţă nefirească.
Ştii cum e când aştepti ploaia? Când îşi pui toată nădejdea, căci ştii că doar stropii de ploaie te pot purifica în felul acela?!... cam aşa aşteaptă inima mea să-i fie pompat sângele. Cu atâta nerăbdare încât a început să bată haotic.
Mai ţii minte când număram zile şi calculam tot felul de fleacuri?! În vremurile acelea, unu plus unu dădeau mereu unul. Acum dau doi. Doi minus unu. Plus minus câteva zâmbete rătăcite.
Ai idee câte sentimente se scurg între două bătăi ale inimii? Cam tot atâtea câte picături de ploaie se izbesc lin de geamul meu, de parcă l-ar îmbrăţişa drăgăstos...
În scrisoarea pe care o scriu cu cele mai sincere emoţii, am adunat respiraţia frunzelor de toamnă şi am scris cu cerneală de aşteptări imperfecte. Dar ce e cu adevărat frumos e că scrisoarea nu se termină. Cel puţin, nu acum.

Reîntregire

Experienţa de la Piteşti nu poate fi redată în cuvinte. Paradoxal, toţi cei ce ne-am adunat acolo iubeam într-un anumit fel supremaţia cuvântului şi cu toate acestea acum încerc din răsputeri să potrivesc emoţii şi trăiri în propoziţii care să le arate la adevărata lor valoare.
Nu o să povestesc, pentru că povestea aceasta nu s-a terminat, ci continuă încă...
Am cunoscut oameni minunaţi, am învăţat lucruri cât pentru încă o viaţă, am zâmbit, am fotografiat, am fost eu, am trăit. Ne-am făcut cuib în locuri adăpostite de o toamnă pictată parcă şi ne-am împărtăşit unii altora fericire - fericirea în toate formele ei.
În ceea ce mă priveşte, am câştigat în acest noiembrie ruginiu tot ce am pierdut în anii trecuţi în care luna asta mohorâtă nu ştia decât să-mi smulgă bucăţi de suflet, fără a-l mai completa... Acum, am primit în dar inimile pline de strălucire ale celor alături de care am petrecut ore desprinse din cele mai frumoase filme despre prietenie, zâmbete şi cuvinte... Acum simt că m-am întors cu un suflet reîntregit, în care îi păstrez pe toţi cei de acolo, care, fără să-şi dea seama, au devenit ai mei.
Cu o cerneală specială din dor profund le scriu mare despre dragostea mea pentru ei toţi şi le mulţumesc pentru că i-am cunoscut şi pentru că... povestea merge mai departe...


P.S.: Nu cred că există un cântec care să exprime mai bine sentimentele din inima mea.



P.P.S.: Oameni faini să ştiţi că-mi sunteţi cumplit de dragi!

Atunci şi acum

5 noiembrie 2010:

"Lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop încă nu e de-ajuns..."

Mi-aş dori să nu existe ziua asta... e atât de dureroasă... curge sânge din soare...
Astăzi păsări nu zboară...
Astăzi versurile nu mai au rime...
Cerul se prăbuşeşte pe pământul murdar...
România rămâne văduvă... căci cel mai mare amant al ei... astăzi a părăsit-o.
Astăzi lumea nu i-a mai vrut rândurile pătimaşe...
Şi acum pleacă... acum e sfârşitul poeziei... atunci când rămâi cu un gust amar pentru că poetul nu ţi-a lăsat decât trei puncte de suspensie...
A plecat ca în "Oraţie de nuntă"... ne-a salvat de el... sau poate doar ne-a salvat...
Cum într-o clipă, într-o singură clipă... Piere trist, resemnat, tăcut... cel care mai avea atâtea de spus... Omul care a gândit şi a trăit prin poezia sa...
Acum ne-o lasă nouă, cu limbă de moarte... Să ne călăuzească-n ale vieţii taine... Să le povestim copiiilor şi nepoţilor despre ce-i acela patriotism şi ţară şi frumos...
Azi e ziua în care lumea îl citeşte... mai mult ca oricând. Azi lumea îl plânge, îl regretă... De parcă ar avea cineva nevoie de lacrimi mincinoase...
De mâine... vor reveni la nepăsare... căci EL a fost doar o scânteie-n lumea asta mare... menită să lumineze calea celor care au ştiut s-o vadă...

noiembrie 2011:

Pe data de 5 noiembrie 2010 aflam cu stupoare într-o fatidică oră de română că poetul Adrian Păunescu ne-a părăsit.
Acum, la un an de la plecarea sa, simt nevoia să împărtășesc lumii, pe care atât de inconștientă o consider, ce înseamnă Adrian Păunescu pentru mine ca tânăr,... pentru o întreagă „generație în blugi” și ce ar trebui să însemne pentru poporul român.
Adrian Păunescu este, în primul rând, o lecție. O lecție care nu se predă în școli, și anume aceea a unei iubiri copleșitoare pentru România și pentru cultura românească. Așa cum chiar el spunea, „acest om a iubit cultura”. Prin el, prin poezia sa, oamenii au descoperit iubirea în toate formele ei, a învățat să iubească frumosul... El nu a fost doar un scriitor care și-a așternut pe hârtie toate trăirile, ci a strigat prin poezia sa, a strigat românilor: „Și totuși există iubire”.
În anii dinaintea revoluției, poetul a creat adevărate mișcări culturale în rândul tinerilor din întreaga țară. I-a instigat la artă și la iubire, le-a arătat că pot fi liberi în suflet atunci când se simt sufocați de regimul politic din țară.
În timp oamenii au uitat, l-au blamat, judecat și condamnat. L-au condamnat uitării, indiferenței - cele mai dure pedepse pe care le-ar fi putut primi vreodată un astfel de om.
Puțini au mai rămas cei care încă îi recunosc meritele pentru întrunirile „Cenaclului Flacăra”, pentru cuvintele sale din suflet, adunate în poezii ce vor exista mereu ca mărturie a spiritului său liber și impresionant. dar și mai puțini sunt cei din tânăra generație care știu cu adevărat cine a fost și ce a făcut Adrian Păunescu. Doar câțiva puști se mai adună astăzi în parc având în mâini chitara pentru a da glas melodios versurilor marelui poet. Sunt puține locuri în care acum mai găsești o carte cu poeziile sale ori oameni care să-l fi citit. Dar nu acesta este lucrul cel mai grav, nici măcar faptul că nu am știut să-l apreciem înainte de a muri, ci dragostea pentru cultură, libertatea gândurilor și a sufletului la care el știa să ne instige atât de puternic - toate acestea, cine ni le va mai insufla? Cine ne va povesti despre ce înseamnă lupta pentru o cauză nobilă în care să credem cu toată ființa? Cine va mai scrie cuvinte potrivite pentru inima fiecăruia dintre noi? Și mai ales, câți am mai rămas însetați de cultură, hotărâți să nu lăsăm România văduvă de patrioții săi și de artele sale.
Copiii mei vor ști cine a fost Adrian Păunescu și de ce merită considerat unul dintre cei mai mari OAMENI pe care i-a avut România. Copiii mei îi vor citi poeziile și vor ști să iubească...

P.S.: Nu vă faceți griji, cultura românească n-o să moară pentru că noi n-o să o lăsăm!

5 noiembrie 2011:

Nu am avut ocazia să îl cunosc pe omul pe care îl admir cel mai mult pe acest pământ. Acum un an s-a stins din viaţă, dar nu şi din sufletul meu. Aici va trăi veşnic. Aşadar, am fost împreună cu Gabi a mea la mormântul marelui poet. Să-i spun tot ce simt şi tot ce cred, să îi promit că nu am să las cultura şi valorile româneşti să moară. Să îi spun cât de mult pot să-l iubesc... Au fost clipe dureoase, dar în acelaşi timp am simţit o fericire interioară, din altă lume parcă şi o senzaţie, sau poate doar un rod al gândurilor mele, că de undeva de departe mă vede şi mă aude şi e mândru că România lui mai are încă şanse...