Ca un acord prins între două corzi de chitară, ca un înger care nu se poate hotărî cine are mai multă nevoie de el: pământul ori cerul?!... aşa mi se zbate şi mie sângele-n vene, pulsând mai degrabă un do stingher, un dor tandru, o dorinţă nefirească.
Ştii cum e când aştepti ploaia? Când îşi pui toată nădejdea, căci ştii că doar stropii de ploaie te pot purifica în felul acela?!... cam aşa aşteaptă inima mea să-i fie pompat sângele. Cu atâta nerăbdare încât a început să bată haotic.
Mai ţii minte când număram zile şi calculam tot felul de fleacuri?! În vremurile acelea, unu plus unu dădeau mereu unul. Acum dau doi. Doi minus unu. Plus minus câteva zâmbete rătăcite.
Ai idee câte sentimente se scurg între două bătăi ale inimii? Cam tot atâtea câte picături de ploaie se izbesc lin de geamul meu, de parcă l-ar îmbrăţişa drăgăstos...
În scrisoarea pe care o scriu cu cele mai sincere emoţii, am adunat respiraţia frunzelor de toamnă şi am scris cu cerneală de aşteptări imperfecte. Dar ce e cu adevărat frumos e că scrisoarea nu se termină. Cel puţin, nu acum.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu