Atunci şi acum

5 noiembrie 2010:

"Lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop încă nu e de-ajuns..."

Mi-aş dori să nu existe ziua asta... e atât de dureroasă... curge sânge din soare...
Astăzi păsări nu zboară...
Astăzi versurile nu mai au rime...
Cerul se prăbuşeşte pe pământul murdar...
România rămâne văduvă... căci cel mai mare amant al ei... astăzi a părăsit-o.
Astăzi lumea nu i-a mai vrut rândurile pătimaşe...
Şi acum pleacă... acum e sfârşitul poeziei... atunci când rămâi cu un gust amar pentru că poetul nu ţi-a lăsat decât trei puncte de suspensie...
A plecat ca în "Oraţie de nuntă"... ne-a salvat de el... sau poate doar ne-a salvat...
Cum într-o clipă, într-o singură clipă... Piere trist, resemnat, tăcut... cel care mai avea atâtea de spus... Omul care a gândit şi a trăit prin poezia sa...
Acum ne-o lasă nouă, cu limbă de moarte... Să ne călăuzească-n ale vieţii taine... Să le povestim copiiilor şi nepoţilor despre ce-i acela patriotism şi ţară şi frumos...
Azi e ziua în care lumea îl citeşte... mai mult ca oricând. Azi lumea îl plânge, îl regretă... De parcă ar avea cineva nevoie de lacrimi mincinoase...
De mâine... vor reveni la nepăsare... căci EL a fost doar o scânteie-n lumea asta mare... menită să lumineze calea celor care au ştiut s-o vadă...

noiembrie 2011:

Pe data de 5 noiembrie 2010 aflam cu stupoare într-o fatidică oră de română că poetul Adrian Păunescu ne-a părăsit.
Acum, la un an de la plecarea sa, simt nevoia să împărtășesc lumii, pe care atât de inconștientă o consider, ce înseamnă Adrian Păunescu pentru mine ca tânăr,... pentru o întreagă „generație în blugi” și ce ar trebui să însemne pentru poporul român.
Adrian Păunescu este, în primul rând, o lecție. O lecție care nu se predă în școli, și anume aceea a unei iubiri copleșitoare pentru România și pentru cultura românească. Așa cum chiar el spunea, „acest om a iubit cultura”. Prin el, prin poezia sa, oamenii au descoperit iubirea în toate formele ei, a învățat să iubească frumosul... El nu a fost doar un scriitor care și-a așternut pe hârtie toate trăirile, ci a strigat prin poezia sa, a strigat românilor: „Și totuși există iubire”.
În anii dinaintea revoluției, poetul a creat adevărate mișcări culturale în rândul tinerilor din întreaga țară. I-a instigat la artă și la iubire, le-a arătat că pot fi liberi în suflet atunci când se simt sufocați de regimul politic din țară.
În timp oamenii au uitat, l-au blamat, judecat și condamnat. L-au condamnat uitării, indiferenței - cele mai dure pedepse pe care le-ar fi putut primi vreodată un astfel de om.
Puțini au mai rămas cei care încă îi recunosc meritele pentru întrunirile „Cenaclului Flacăra”, pentru cuvintele sale din suflet, adunate în poezii ce vor exista mereu ca mărturie a spiritului său liber și impresionant. dar și mai puțini sunt cei din tânăra generație care știu cu adevărat cine a fost și ce a făcut Adrian Păunescu. Doar câțiva puști se mai adună astăzi în parc având în mâini chitara pentru a da glas melodios versurilor marelui poet. Sunt puține locuri în care acum mai găsești o carte cu poeziile sale ori oameni care să-l fi citit. Dar nu acesta este lucrul cel mai grav, nici măcar faptul că nu am știut să-l apreciem înainte de a muri, ci dragostea pentru cultură, libertatea gândurilor și a sufletului la care el știa să ne instige atât de puternic - toate acestea, cine ni le va mai insufla? Cine ne va povesti despre ce înseamnă lupta pentru o cauză nobilă în care să credem cu toată ființa? Cine va mai scrie cuvinte potrivite pentru inima fiecăruia dintre noi? Și mai ales, câți am mai rămas însetați de cultură, hotărâți să nu lăsăm România văduvă de patrioții săi și de artele sale.
Copiii mei vor ști cine a fost Adrian Păunescu și de ce merită considerat unul dintre cei mai mari OAMENI pe care i-a avut România. Copiii mei îi vor citi poeziile și vor ști să iubească...

P.S.: Nu vă faceți griji, cultura românească n-o să moară pentru că noi n-o să o lăsăm!

5 noiembrie 2011:

Nu am avut ocazia să îl cunosc pe omul pe care îl admir cel mai mult pe acest pământ. Acum un an s-a stins din viaţă, dar nu şi din sufletul meu. Aici va trăi veşnic. Aşadar, am fost împreună cu Gabi a mea la mormântul marelui poet. Să-i spun tot ce simt şi tot ce cred, să îi promit că nu am să las cultura şi valorile româneşti să moară. Să îi spun cât de mult pot să-l iubesc... Au fost clipe dureoase, dar în acelaşi timp am simţit o fericire interioară, din altă lume parcă şi o senzaţie, sau poate doar un rod al gândurilor mele, că de undeva de departe mă vede şi mă aude şi e mândru că România lui mai are încă şanse...