7 capricii luminoase pentru prima zi de primavara

fotografii: Marius Cornescu

Armonia dorului de (prima)vara

târziu,
în noapte,
când
până si felinarele
obosesc
de atâta lumină,
atunci
începe a se stinge
anotimpul solar al
ochilor mei...

Povestea unei despărţiri

Poeziile tale
sunt văduve de esenţă...
Şi numai din vina ta,
căci te-ai confundat prea mult
cu mine...
te-ai crezut
însuşi talentul meu...
ai crezut că numai în tine
gândurile mele
prindeau contur de poem...

De fapt,
eu eram
fiecare îmbrăţişare de rimă
a poeziei tale singuratice,
eu picuram ritm îngeresc
în trăirile tale luciferice...

Dar ai închis toate acestea
în servieta cu-amintiri şi regrete...
şi mi-ai şoptit frumos "adio..."
dar... vai, uitaseşi...
uitaseşi la mine inspiraţia...
căci ai fost
prea grăbit şi prea avid
să-mi iei tot ce e sufleteşte posibil
aşa că mi-a rămas mie,
mândra ta inspiraţie...

Acum
o ondulez eu
după valurile trăirilor mele
şi las
fiecare picătură de adevăr
să o tulbure...

Dar nu fi trist, iubite,
căci mi-ai făcut
un cadou
pentru veşnicie:
puterea de a găsi
cuvinte potrivite
care să strige-n versuri
tot ceea ce buzele
n-ar îndrăzni vreodată
să rostească...

Îţi mulţumesc
şi îţi promit că
eu
n-o voi uita
niciunde...
la următorul partaj.

Despre temeri omeneşti.

Mi-e teamă. Mi-e teamă că sunt prea sensibilă, că pun prea mult suflet în orice, că nu îmi pot atinge propriile aşteptări, mi-e teamă că nu ştiu când cer prea mult de la mine, mi-e teamă că vor fi lucruri pe care nu voi reuşi să le fac, mi-e teamă că voi uita, mi-e teamă de tot ceea ce se va întâmpla, mi-e teamă să nu ajung un om posomorât, mi-e teamă să nu trec cu vederea oamenii şi poveştile lor minunate, mi-e teamă că nu citesc îndeajuns, mi-e teamă că nu sunt veselă tot timpul, mi-e teamă de butoaiele cu melancolie, mi-e teamă că nu ştiu toate melodiile geniale din lumea asta, mi-e teamă să nu greşesc, mi-e teamă că nu fac fotografii destul de bune, mi-e teamă să nu rămân fără idei, mi-e teamă că nu reuşesc să scriu toate versurile care se aştern în capul meu, mi-e teamă că nu le zic oamenilor pe care îi iubesc cât de mult îi iubesc şi s-ar putea ca ei să nu ştie, mi-e teamă de frig, de momentul când voi pleca la facultate şi voi fi singură într-un oraş mare şi străin, mi-e teamă de depărtări şi de doruri infinite, mi-e teamă că uite uneori că am o inimă şi alteori că am o raţiune, mi-e teamă de zbuciumul sufletesc, mi-e teamă de rău şi răutate, de ură şi invidie, de uşile deschise, mi-e teamă de boli, de moarte, de durere, de superficialitate, mi-e teamă de înălţimi ameninţătoare şi căzături marcante, mi-e teamă de schimbări, în general...
Mi-e, pur şi simplu, teamă...
Mi-e teamă să nu visez prea mult, să nu iubesc prea mult, să nu lupt prea mult pentru visurile mele, mi-e teamă că sunt prea încăpăţânată, mi-e teamă să nu dezamăgesc...
Sper să-mi înving temerile acestea nesănătoase şi să zâmbesc către lumea imensă pe care-mi doresc atât de mult să o gust fără să-mi fie teamă decât de ditamai curajul...
Atât.

Romanţă între două trenuri...

Se spune că e un timp pentru toate. E un timp când vrei şi un timp când poţi, un timp când găseşti în tine puterea de a merge mai departe, un timp doar pentru tine...
Dar există în viaţă momente când vrei să te detaşezi... momente când te cerţi cu timpul în care trăieşti şi te decizi să-l părăseşti...
Mereu m-am întrebat dacă există un loc în care poţi fugi de timp...

Acum am aflat. Gara este un astfel de loc.
Mii de oameni o îngroapă zilnic sub paşi grăbiţi, o acoperă cu aşteptări îndelungate... O îmbibă cu speranţe sau regrete.
Plecări şi reveniri. Regăsiri. Îmbrăţişări. Sinceritate.
Şi... eu.
Eu?
Da, eu.
Eu vin aici când vreau să citesc poveşti colorate ale oamenilor care lasă o dară de sentimente în urma lor, în gară...
Eu vin aici când vreau să fug de lumea de afară, eu vin aici când am nevoie de un alt timp, pentru că cel în care trăiesc e prea grăbit ca să găsească loc destul şi pentru sentimente de bine.

Uneori, mă urc într-un tren, la întâmplare, doar aşa, ca să văd unde mă duce...
Să văd dacă e mai bine acolo unde ajung, să văd dacă mi se face dor de ce las în urmă...
Uneori plec doar ca să mi se facă dor...
Ce sentiment frumos, dorul... Cred că dorul ar trebui să fie sinonim cu gara.
În fond, asta e gara, un dor de unde vin şi pleacă drumuri... spre viitor sau spre... trecut.
Sau poate gara e un condei care ne pictează în suflet amintiri...
Amintiri ale oamenilor cărora le spunem adio pe peronul gării, amintiri ale locurilor pe care le lăsăm în urmă, amintiri ale tuturor îmbrăţişărilor, săruturilor ori cuvintelor auzite doar de vântul călător...
Câte sentimente contradictorii doar într-un singur loc...
De fapt, gara nu e un loc. Nu e nici măcar o poveste. E un sentiment. Un sentiment profund care naşte zeci, sute, mii de poveşti... Un sentiment unic, de apartenenţă. Aici realizezi că totul e efemer, că nu ai nimic, că te ai doar pe tine, că nu poţi fi niciodată liber, decât în tine, că nu există timp, exişti doar tu...
Un om, într-un loc - omagiu adus sentimentului... omagiu adus Oamenilor şi poveştilor lor...

Asta e gara.. Nu un loc de unde pleci, nu un loc unde ajungi ori revii ci un loc unde te regăseşti.
Dincolo de trenuri, peroane, bilete... Dincolo de timp, eşti TU. Un om care SIMTE.
Ce sentiment profund, gara...

Un tren numit visare...
Gânduri şi sentimente ninse de doruri albe în seara asta...

Călătorii pe întinderi albe

Am avut o săptămână plină. Cam cum sunt toate în timpul şcolii, dar aceasta din urmă a fost ceva mai specială. După ce în weekend + începutul săptămânii am lucrat (creat,editat,modificat,refăcut,etc.) filmuleţul de prezentare al tuturor acţiunilor pe care le-am făcut la voluntariat în ultimele 9 luni, miercuri după şcoală am făcut ultimele pregătiri necesare, joi a avut loc marea plecare. Ei bine, n-a fost chiar aşa mare. Am fost aproximativ 15 voluntari entuziaşti, treziţi foarte de dimineaţă, pe o vreme cruntă care am plecat să ne prezentăm activitatea şi să recrutăm voluntari noi din liceele din judeţ. Joi am fost la 4 licee, vineri doar la 2, dar în ambele zile am ajuns acasă în jur de ora 15. Prezentările au ieşit neaşteptat de bine,iar în ceea ce mă priveşte pot spune că m-am surprins şi pe mine având în vedere că am putut să ţin un discurs oral fără nici un fel de pregătire anterioară, fără emoţii, fără bâlbe, fără pauze. M-am uimit şi pe mine sincer, dar recunosc, am prins mult mai multă încredere în ceea ce pot. În afară de asta, am avut parte de tineri mai mult sau mai puţin receptivi la ideea voluntariatului, licee care ne-au primit în moduri mai ciudate, o şcoală generală unde am găsit un director rocker care ne-a oferit ceai cald şi muzică bună (asculta chiar şi Ţapinarii). Ne-am şi distrat, am glumit, am cântat, am făcut poze, am mâncat, am râs mult. Nu am uitat să fim serioşi şi să ne facem treaba cu responsabilitate şi convingere: pentru că, în fond, noi toţi chiar credem că voluntariatul e un stil de viaţă şi că te construieşte ca un om frumos.
Pot spune că a fost o experienţă pur şi simplu minunată, datorită oamenilor faini care îmi sunt colegi şi cărora le mulţumesc pentru că sunt nişte persoane extraordinare!!! Vă mulţumesc, dragi prieteni, pentru echipa frumoasă care am devenit...

În ceea ce mă priveşte, zbuciumul sufletesc nu mi-a dat pace. Mai ales joi. În vreme ce prezentam cu multă bucurie ceea ce înseamnă cu adevărat munca de voluntar, ai mei oameni dragi erau blocaţi pe un drum spre Bucureşti, înzăpeziţi. Am fost îngrijorată, neliniştită, dar din fericire, totul s-a terminat cu bine. Îi am acasă, teferi, să mă bucur de ei şi să le mai spun încă o dată cât de mult îi iubesc.
Frigul cumplit mi-a dat şi el târcoale, căci nu-mi fac bine deloc temperaturile negative.
Dar gândurile mele, poeziile mele dragi şi muzica blândă mi-au fost refugiu, ca întotdeauna. Şi acum m-am regăsit, mi-am rememorat adevăratele valori şi principii. M-am câştigat. Eu, mie. Mai liniştită, mai senină, cu visuri tot mai mari, cu ambiţie mai puternică, mai dornică decât oricând să înţeleg, să cresc, dar să nu uit nicio clipă să fiu copil. Să fiu fericită.

O să las în continuare fotografiile să vă materializeze în faţa ochilor povestea scrisă anterior:

Nevoie de pace.

Cred foarte mult în cuvintele: "Oamenii nu ar trebui să se teamă de guverne. Guvernele ar trebui să se teamă de oamenii lor.".
Ce se întâmplă atunci când oamenii adună atâta nemulţumire încât simt nevoia să iasă pe străzi?! Să se opună, să strige, să îşi susţină credinţele, libertatea, dorinţa de mai bine?! Atunci când oamenii se revoltă?! Ei bine, cred că nu ar trebui ca aceste revolte să ajungă să fie sângeroase, nu e nevoie să se ajungă la violenţe înfiorătoare. Idilic vorbind, guvernul ar trebui să îşi dea demisia atunci când vede că poporul pe care îl conduce e nemulţumit într-o asemenea măsura. Dar nu se întâmplă aşa. Ca urmare, disperare îi transformă pe oamenii care protestează în oameni care vandalizează. Se bat cu jandarmii, cu forţele de ordine?! Dar oare aceştia din urmă nu sunt şi ei oameni, nu sunt şi ei revoltaţi, nu au şi ei familii care îi aşteaptă acasă?! De ce să distrugeţi vieţi?! De ce să vă omorâţi voi între voi?! De ce să vă omorâţi?! Violenţa nu a rezolvat niciodată nimic. Asta e o realitate.
Cred în puterea oamenilor de a schimba lumea. Dar nu aşa. Nu prin răutate, urâţenie, violenţe, crime, distrugeri. Dacă vrem o lume mai bună, nu aşa o vom dobândi. Dacă vrem o ţară mai bună, poate ar trebui să fim mai atenţi pe cine votăm, nu să ucidem câţiva ani mai târziu pentru că sistemul nu ne convine şi viaţa e grea!
Mă doare fiecare lovitură pe care o primeşte fiecare om, fie el rebel sau jandarm. Mă doare răutatea şi totodată disperarea oamenilor de a schimba ceva. Mă doare că nu suntem în stare să facem o ţară mai bună fiind noi mai buni. Mă doare că nu gândim destul. Mă doare că nu ştim să alegem. Mă doare că nimeni nu înţelege că războiul e cel mai rău lucru din lumea asta şi niciodată nu a dus la nimic bun. Mă doare că libertatea a fost înţeleasă greşit. Mă doare că nu e pace.

Îmi pare rău, dar versuri mai potrivite ca acestea nu am găsit în clipele astea de nelinişte şi incertitudine:
"Vino Doamne, să vezi ce-a mai rămas din oameni..."

România mea, România ta, România noastră

românia mea nu-i românia lor
nu-i românia celor de la televizor
românia mea nu-i românia incultă
care nu aude dar în schimb ascultă
în românia mea nu te îngraşi la Mac
nu prizezi coca si hero la o sută de Jack
românia mea nu e o curvă de hotel
nu-i românia la modă nici românia bordel
nici românia cool nici românia chic
în care toţi vorbesc ca să nu spună nimic
românia mea nu dă vina pe duşmani
nu ascultă manele şi nu aruncă cu bani
nu-i ţara mea aceea-n care oricând în direct
vezi doar costume goale şi minciuni de efect
românia mea nu e reclama din ziar
nu e spălarea de creier dintr-un moment publicitar

românia mea nu-i românia lui basescu
geoană boc videanu tăriceanu iliescu
berceanu vadim vanghelie voiculescu
şi toţi aceia care au fost sclavi sub ceauşescu

românia mea nu-i românia extremistă
românia xenofobă sau românia rasistă
în românia mea fotbalul nu e rege
mai presus de justiţie mai presus de lege

românia mea nu-i un birou de securist
nu e iluzia crescută de partidul comunist
nu e dispreţul la costum nici minciuna cu cravată
care fură fură fură nu se-opreşte niciodată

în românia mea dacă munceşti şi nu ţi-e lene
primeşti un trai decent nu gaze lacrimogene
în românia mea nu sunt dube şi camioane
scuturi căşti pistoale violenţă şi bastoane
românia mea nu e un stat poliţienesc
unde legea e impusă cu avânt miliţienesc

nu
românia mea nu crede în legende
nu crede-n discursuri nu crede în agende
românia mea nu e condusă de hoţi
nu e o ţară unde toţi vor să îi fure pe toţi

românia mea e-o ţară tristă şi atât
în care orice vis frumos devine un coşmar urât

românia mea nu-i românia lor
a celor care văd în tine doar un decor
doar un vot, doar o mită, doar un număr de dosar
doar o şpagă îndesată mai adânc în buzunar

românia mea nu-i românia ce-a uitat
de suferinţa acelora cu sufletul curat
libertate şi pâine: cât de trist devine tot
când cu pâinea i se dă libertăţii peste bot
românia mea nu-i românia-n care
democraţia s-a impus cu bâte şi topoare

nu
românia asta ţi-o fac de vrei cadou
pentru că sunt un revoltat dar refuz să fiu erou
şi dacă din toate astea măcar un vers te-a atins
ieşi cu mine-n stradă să arătăm că am învins.

Mihnea Blidariu

Altfel

Ei nu ştiu
dacă înăuntrul meu
zborul e frânt
sau penele pierdute
ori vântul strigă prea puternic,
albul iernii e prea greu...
poate înălţimile-s sfidătoare
şi marea isterică...

Ei nu ştiu
că interiorul meu
se hrăneşte doar
din infinit.

An Nou

Pot spune că acest Revelion a fost cel mai frumos de până acum. Am fost 20 şi ceva de oameni faini adunaţi în dansuri de bucurie. Am intrat în noul an cu mândra mea şi cu încă un iubitor de ţară ascultând cântece patriotice. Momente unice şi emoţionante pentru care nu există cuvinte care să le descrie. Am dansat până la 6 dimineaţa pe toate felurile de muzică (în afară de manele). Da, m-a surprins că mai bine de 20 de oameni diferiţi, cu gusturi diferite, se pot simţi bine împreună, pot dansa mânaţi de voioşie pe muzică de toate felurile, fără să fie nevoie de manele de prost gust :) Asta m-a bucurat nespus, ca şi faptul că băieţii chiar ştiau să danseze şi invitau mereu fetele la dans. Frumoasă, însufleţită, noaptea trecută trebuie consemnată în capitolul "de povestit nepoţilor"...
Restul e numai emoţie...

Cât despre începutul lui 2012:

Primul gând: "Lume, cât te iubesc...";
Prima melodie ascultată: Transilvanie frumoasă;
Prima persoană sunată: tata;
Prima persoană care m-a sunat: Radu;
Prima băutură: Cola;
Primul mesaj primit & trimis: de la şi pentru Mr. V.;
Primul film văzut: Anastasia;
Prima fotografie făcută: încă nu a fost făcută...