Călătorii pe întinderi albe

Am avut o săptămână plină. Cam cum sunt toate în timpul şcolii, dar aceasta din urmă a fost ceva mai specială. După ce în weekend + începutul săptămânii am lucrat (creat,editat,modificat,refăcut,etc.) filmuleţul de prezentare al tuturor acţiunilor pe care le-am făcut la voluntariat în ultimele 9 luni, miercuri după şcoală am făcut ultimele pregătiri necesare, joi a avut loc marea plecare. Ei bine, n-a fost chiar aşa mare. Am fost aproximativ 15 voluntari entuziaşti, treziţi foarte de dimineaţă, pe o vreme cruntă care am plecat să ne prezentăm activitatea şi să recrutăm voluntari noi din liceele din judeţ. Joi am fost la 4 licee, vineri doar la 2, dar în ambele zile am ajuns acasă în jur de ora 15. Prezentările au ieşit neaşteptat de bine,iar în ceea ce mă priveşte pot spune că m-am surprins şi pe mine având în vedere că am putut să ţin un discurs oral fără nici un fel de pregătire anterioară, fără emoţii, fără bâlbe, fără pauze. M-am uimit şi pe mine sincer, dar recunosc, am prins mult mai multă încredere în ceea ce pot. În afară de asta, am avut parte de tineri mai mult sau mai puţin receptivi la ideea voluntariatului, licee care ne-au primit în moduri mai ciudate, o şcoală generală unde am găsit un director rocker care ne-a oferit ceai cald şi muzică bună (asculta chiar şi Ţapinarii). Ne-am şi distrat, am glumit, am cântat, am făcut poze, am mâncat, am râs mult. Nu am uitat să fim serioşi şi să ne facem treaba cu responsabilitate şi convingere: pentru că, în fond, noi toţi chiar credem că voluntariatul e un stil de viaţă şi că te construieşte ca un om frumos.
Pot spune că a fost o experienţă pur şi simplu minunată, datorită oamenilor faini care îmi sunt colegi şi cărora le mulţumesc pentru că sunt nişte persoane extraordinare!!! Vă mulţumesc, dragi prieteni, pentru echipa frumoasă care am devenit...

În ceea ce mă priveşte, zbuciumul sufletesc nu mi-a dat pace. Mai ales joi. În vreme ce prezentam cu multă bucurie ceea ce înseamnă cu adevărat munca de voluntar, ai mei oameni dragi erau blocaţi pe un drum spre Bucureşti, înzăpeziţi. Am fost îngrijorată, neliniştită, dar din fericire, totul s-a terminat cu bine. Îi am acasă, teferi, să mă bucur de ei şi să le mai spun încă o dată cât de mult îi iubesc.
Frigul cumplit mi-a dat şi el târcoale, căci nu-mi fac bine deloc temperaturile negative.
Dar gândurile mele, poeziile mele dragi şi muzica blândă mi-au fost refugiu, ca întotdeauna. Şi acum m-am regăsit, mi-am rememorat adevăratele valori şi principii. M-am câştigat. Eu, mie. Mai liniştită, mai senină, cu visuri tot mai mari, cu ambiţie mai puternică, mai dornică decât oricând să înţeleg, să cresc, dar să nu uit nicio clipă să fiu copil. Să fiu fericită.

O să las în continuare fotografiile să vă materializeze în faţa ochilor povestea scrisă anterior: