Cântec, cântăreţi, cântări

Cuvintele ce urmează a fi scrise aici nu sunt decât gânduri şi trăiri ce sălăşluiesc înăuntrul meu de atât de mult timp încât am impresia că au fost dintotdeauna aici...
În noaptea aceasta, căci este deja trecut de ora 2, am primit o dedicaţie muzicală de la un om care mă iubeşte. Melodia se numeşte "Frica" şi îi aparţine omului frumos Ştefan Tivodar, despre care vorbeam aici. Pe ritmul acordurilor de chitară, m-am simţit cuprinsă de atâta emoţie ... emoţie izvorâtă doar din muzică.
Adevărul este că sunt o dependentă de muzică. Aparent, nimic nou şi poate chiar nimic neobişnuit. Dar ceea ce mă uimeşte chiar şi pe mine e afinitatea mea de a mă înconjura de oameni care trăiesc pentru, prin, cu muzică. Nici nu aş putea să-mi imaginez viaţa altfel. Decât cu oameni care cântă, fredonează, ascultă SUNETUL MUZICII. Oameni care asociază lucrurile banale ale vieţii cu versurile unei melodii, care aud mereu în cap bătaia unui ritm, care îşi transpun clipele trăite cu pasaje sonore unice.
Aici nu vorbesc despre nimeni anume, ci despre locul în care am căutat mereu să mă aflu, mi-am dorit cu îndârjire, mi l-am luat sau l-am primit... Cert e că, acolo, oriunde ar însemna asta, atât timp cât am avut muzică, oameni cu muzică, oameni şi muzică, am fost fericită. Fericită pe deplin, pentru că aceste clipe sunt momentele în care simt că am făcut alegerile corecte, că drumul pe care merg e bun şi că aparţin acestui timp, loc, spaţiu... acestei lumi plină de cântece, cântăreţi şi cântări...

Despre prejudecăţi, emoţii şi FRUMOS.

Ieri am fost la lansarea acestei cărţi, la biblioteca V.A.Urechia, în prezenţa autorului. Mi-a luat mai bine de două zile să mă hotărăsc totuşi să mă duc, pentru că da, sunt un om plin de prejudecăţi şi idei preconcepute, mai ales atunci când vine vorba despre anumite personalităţi pe care nu le pot percepe decât prin intermediul massmediei. Ca să fiu în totalitate sinceră, părerea mea despre Florin Piersic Jr. nu era una tocmai bună, chiar dacă l-am văzut şi la "Dansez pentru tine" şi i-am apreciat efortul de a ajuta o tânără fată cu reale probleme, chiar dacă am ştiut întotdeauna că este un om foarte deştept şi un actor care e şi regizor şi scenarist. Cum spuneam, nu aveam o părere tocmai bună, pentru că mereu l-am perceput pe acest om ca pe un îngâmfat, o persoană care se consideră net superioară tuturor celor din jurul său, iar acestă atitudine mie personal îmi displace total. Aşadar, aflasem că Florin Piersic Junior a scris un roman şi că îl lansează şi în Galaţi. M-am dus ieri acolo, cu un suflet îndoielnic, aşteptând să văd scriitorul blazat vorbindu-ne despre creaţia sa pe care nu multă lume va fi capabilă să o înţeleagă, să ne trateze cu acel aer mai mult decât mândru, să pălăvrăgească ore în şir pe lângă subiectul propriu-zis...
De când am ajuns, m-am aşezat împreună cu câţiva colegi cenaclişti (de aici) şi am aşteptat plictisită şi lipsită de orice urmă de entuziasm venirea marii "vedete".
Se pare că, încă o dată, viaţa mi-a arătat că pot găsi frumosul acolo unde mă aştept mai puţin. Simt nevoia acută să vă împărtăşesc părerea mea sinceră, schimbată radical ieri. Florin Piersic Jr. ESTE UN OM EXTRAORDINAR. Este, într-adevăr, pe cât de inteligent mi-l imaginam, dar nici pe departe plin de el sau cu o atitudine superioară. Este un om care zâmbeşte cu sufletul, un om care a avut răbdarea de a vorbi cu fiecare persoană care i-a cerut un autograf, un om care ne-a vorbit deschis, detaşat, chiar prieteneşte mi-aş permite să spun, un om care nu s-a lăsat constrâns de rigori, un om ale cărui acţiuni răspund doar sentimentului din el, un om care simte şi trăieşte acum... Probabil vă mai amintiţi că acum mai bine de un an, vă povesteam, într-un mod mai copilăresc, despre viziunea mea asupra oamenilor cu adevărat frumoşi (aici). De asemenea, ştiţi că nu sunt genul de om care face complimente, dar sunt genul de om care iubeşte oamenii frumoşi şi cu siguranţă Florin este un om frumos. Pentru emoţia pe care mi-a sădit-o atent în suflet, pentru felul în care am zâmbit nu numai cu inima, ci şi cu ochii şi pentru gândurile calde pe care mi le-a transmis prin simpla prezenţă, fără ca măcar să îşi dea seama, m-a făcut să îmi schimb părerea despre el la 180 de grade. De asemenea, îi mulţumesc pentru rândurile pe care mi le-a scris şi îl adaug, cu toată dragostea de care sunt capabilă, în cartea inimii mele, acolo unde sunt toţi oamenii frumoşi pe care am avut şansa să îi întâlnesc în drumul scurt al vieţii mele şi care mi-au lăsat un zâmbet, o amintire, o fotografie sau mai mult, o adevărată lecţie...

Atunci când visul ţi se schimbă...

"Într-o lume făr' de speranţă, mă număr printre cei puţini care încă mai caută o lumină pentru o cale demult pierdută..."




"- Îmi place să mă visez rege, dictator, actor mare. E pentru mine o fericire fără seamăn...
- Dar nu încerci niciodată să ajungi ceea ce visezi?
- Nu ştiu dacă atunci mi-ar mai plăcea..."


p.s.: Am ajuns la struguri. Şi sunt acri.

Strange days

Se pare că a trecut ceva timp. Un timp cald şi amar, de o vară cum n-a mai fost, cu zile ce te doboară şi cu planuri ce se chinuie să se concretizeze.
Dar, cum am foarte multe de recuperat şi de împărtăşit cu "jurnalul" virtual, din ultima vreme, din ultimele luni, voi începe să postez fotografiile demult promise.

Aşadar, GalMUN 2011:

Te-aş fi iubit cum n-ai mai fost...

E ciudat cum cântecul ăsta mi s-a potrivit într-un moment trecut al vieţii mele şi mi se potriveşte şi acum atât de bine, deşi împrejurările sunt cu totul şi cu totul diferite. Păcat doar că acum nu-mi voi mai primi vara promisă...

Atunci când plinul se goleşte...

Acum nu mai am pe cine să strâng în braţe atunci când visez urât.
Dar...

Am un gol care mă copleşeşte.
Gol în pereţi,
gol în priviri
şi goală în holul atât de gol.
Noapte goală de şoapte,
tresăriri golite de tot.
În goliciunea verii,
NOI ne-am golit de tot ce eram,
ce-am fost sau ce am fi putut să fim...

Şi ochi şi buze şi morminte...

Am căutat mereu să nu mă frâng în îmbrăţişări. Am vrut mereu să îmi arunc cu indiferenţă sufletul celei mai flămânde şi nimicitoare iubiri... exact ca atunci când norii aruncă ploaia peste cea mai apăsătoare arşiţă. Nu am vrut niciodată să sting văpaia strălucitoare ce îmi hrănea însufleţirea fiecărui gest... În schimb, am alergat după cuvinte, mi le-am dorit aliniate, ordonate de bătăi puternice de inimă şi de pleoape care nu ştiu să se închidă.
Am crescut în mine sămânţa dureroasă a unui prunc numit simplu - DOR şi m-am încăpăţânat anotimpuri în şir să nu-l nasc, să nu mă despart de el pentru a-l dărui imensei lumi de cristal.
Acum s-a rătăcit printre pereţii scorojiţi ai clădirilor... şi asfalt. Uneori, îl mai simt cum mişcă în mine... însă e doar urma amintirii mele şi dorinţa-mi oarbă.
Acum alerg legată la ochi şi îmi pare că văd lumea. De fapt, doar lumina-mi mai e adevăr. Cât despre suflet... Ştiu că a fost o vreme când l-am simţit, pulsând la unison cu zâmbetul meu... Demult, parcă în alte timpuri, vibra sub cer de soare şi se scălda nesătul în infinita mare...
Acum îmi place să-mi aduc aminte că l-am îngropat departe, într-un câmp... să-i crească rădăcini noi... Noi... între mine şi tine.

Domnului Tivodar...

Da, ştiu că am promis că voi reveni cu poze de la ultimele evenimente/activităţi, dar între timp am fost la "Baladele Dunării", festivalul anual de folk, unde au venit studenţi talentaţi din toată ţara, iar recitalurile le-au aparţinut câştigătorilor de anul trecut - Proiectul Tivodar şi domnului Nicu Alifantis care a cântat cu trupa Zan. Atmosfera a fost absolut superbă (da, am şi de aici peste 500 de fotografii, din care voi selecta câteva în cursul săptămânii viitoare). Însă aici nu vreau să scriu despre cum a fost festivalul, cum au fost concurenţii şi nici chiar despre încărcătura emoţională a recitalurilor.
Aici, acum, vreau să vă spun despre un OM. Ştefan Tivodar este numele lui. Despre el şi ceea ce are în suflet şi-n gând puteţi găsi aici.
Însă eu vreau să vi-l arăt aşa cum l-am văzut eu. Prima dată l-am văzut acum 3 ani tot la Balade. Mi s-a părut un simplu concurent. Anul trecut a câştigat marele premiu şi atunci mi-am dat seama că dincolo de muzica folk, el are ceva de spus. Mi-a plăcut mult, recunosc, dar mi s-a părut de asemenea prea plin de el. Cu toate acestea, în decursul anului ce a trecut, i-am găsit siteul şi mi-a plăcut foarte mult felul în care el însufleţeşte cuvintele. Anul acesta a venit la festival în recital. A început cu piesa lui Lennon - "working class hero" şi a continuat cu melodii cel puţin la fel de... adevărate. Dar ceea ce m-a lăsat fără cuvinte şi sincer, cu lacrimi în ochi au fost cuvintele lui din final (parafrazând): "prin ceea ce cânt vreau să arăt că folkul însemnă mult mai mult decât câţiva oameni cu o chitară..." . Şi astfel, Ştefan a vorbit despre o lume mai bună, o lume cu oameni frumoşi, lumea în care eu, cel puţin, cred atât de convinsă... Ne-a vorbit despre cuvinte, simţire şi într-un fel, despre dragoste... Dragostea de lume şi de oameni. Nu ştiu dacă exact asta a vrut să spună, dar eu asta am simţit. Pentru cuvintele tale, jos pălăria! Pentru că suntem puţini care mai credem în puterea cuvântului, în puterea iubirii şi în puterea folkului, atât timp cât încă mai suntem, mai există speranţă. Îţi mulţumesc, Ştefan!
Şi de asemenea, îţi mulţumesc şi în numele Cenaclului "Cercul" că ai găsit în revista noastră cuvinte interesante. Îţi mulţumim, om bun!

Întâmplări din ultima lună...

Ei bine, a fost o perioadă foarte, foarte încărcată. În afară de tezele care au stors toată viaţa din mine, a mai fost GalMUN'ul (care şi el mi-a stors toate puterile) şi lansarea revistei care a reprezentat încă un prilej de puţină agitaţie.
Aşadar, ieri am dat ultima teză şi cea mai grea (mate), dar a trecut, au trecut toate de fapt, iar eu aştept nişte note bunicele :).

Experienţa GalMUN - mă simt obligată sa povestesc măcar câteva lucruri, pentru că a fost un weekend plin, important, obositor şi frumos, toate în acelaşi timp. Deşi am stat 3 zile pe tocuri, deşi nu îmi aduc aminte să fi stat acasă mai mult decât câteva ore noaptea, deşi vineri am alergat de la conferinţă la ultimul curs de la CETATE (cursul de time management la centrul de voluntariat), GalMUN rămâne o amintire tare, tare dragă. Am reprezentat România cu succes în World Health Organisation. Ţin să precizez că am legalizat adopţiile pentru LGBT parents, precum şi mamele surogat şi continuăm să încurajăm tinerii adolescenţi să folosească prezervative. De asemenea, se pare că poporul japonez va sfârşi aşteptând ajutoare de la ţările membre UN, iar Olanda s-a oferit să planteze lalele pe mormintele acestor. Cam asta s-a întâmplat la dezbateri. Dar ce a fost cu adevărat frumos au fost cele două seri (în una din ele am făcur chiar şi karaoke) în care am dansat aşa cum am mai făcut-o cândva demult, la Stuf, pe plajă în Vamă... Uitasem sentimentul acela de eliberare, de libertate care îţi inundă fiinţa şi rămâi incapabil îna găsi argumente logice pentru acea stare. Uitasem cât e de frumos să nu-ţi pese de cum te priveşte lumea şi mai ales să dansezi oricum, oricât şi orice de la "Pinguinul" şi "Macarena" până la Aerosmith, Queen şi Nirvana. De asemenea, m-am împrietenit (iar) cu ieşenii, o parte din cei de anul trecut, o parte oameni noi, unii mai non-conformişti, alţii mai copilăroşi, alţii mai cu probleme în dragoste... dar cu toţii oameni faini, oameni cu care aveai ce vorbi şi care zâmbeau într-un fel aparte. A, da, şi care ştiau piese de la ZZ Top. O nouă amintire atât de dragă pusă la colecţie.
Promit că voi reveni într-un post viitor cu fotografii de la GalMUN.

Nu în ultimul rând, un eveniment super important (pentru mine cel puţin, şi cu siguranţă şi pentru restul cenacliştilor) a fost lansarea revistei noastre, "Avangarda literară" (pe care o anunţasem în postarea anterioară).Revista arată foarte bine, mi-a depăşit cu mult aşteptările, deşi are câteva greşeli din cauză că a fost pusă la punct într-un timp foarte scurt. Dar lansarea a ieşit bine. Am avut mai puţine emoţii decât mă aşteptam să am. Am recitat o poezie. Cred şi sper că oamenilor le-a plăcut. Profa de română din 5-8 a fost şi ea a acolo... lucru care m-a bucurat nespus pentru că la fiecare oră de română de acum realizez cât de mult îmi lipseşte EA - cu toate lucrurile pe care le făcea cu noi, cu toate lucrurile frumoase pe care ni le cultiva în sufletele noastre dezorientate şi mai ales pentru o sensibilitate aparte, pe care, din păcate, am înţeles-o mult prea târziu... A fost un moment impresionant atunci când a vorbit EA... Cred că în minutul acela m-au încercat atât de multe sentimente: melancolie, dragoste, regret, tristeţe, şi mai multă dragoste, bucurie, euforie, dor, apreciere, mândrie, şi mai multă dragoste...
Cred că într-o zi îmi voi deschide sufletul şi vă voi povesti în totalitate ce a însemnat pentru mine profesoara de română din clasele V-VIII, cum am ajuns să o iubesc într-adevăr şi mai ales de ce.
După lansare am mers cu toţii în club S unde au cântat: Dani, băieţii de la Double Or Nothing (trupa nouă, cu oameni faini şi mult potenţial), Rebel fără Puls (clegii mei cenaclişti pe care i-am auyit prima dată, spre ruşinea mea...) şi trupa lui Hippie, 789 ART. Spectacol de lumini, sunete şi veselie. A fost o seară "ca între prieteni" în care am făcut veşnicele fotografii, dar în care nu am uitat să las muzica, lumina, culoarea şi vorbele tuturor celor din jurul meu să mă pătrundă...
Şi de aici voi reveni cu fotografii zilele următoare.

Şi tot în weekendul ce tocmai a trecut a fost şi concertul Alternosfera pe care atât l-am aştepat. Mi-au fost tare dragi moldovenii de când i-am ascultat prima dată (şi pentru asta ar trebui să mulţumesc unui om cu care nu am mai vorbit de mai bine de un an şi ceva), iar acum am avut şansa să îi ascult live. Deşi a fost prea multă lume, atmosfera sufocantă, eu am ales să ma dedic fotografiilor şi muzicii... combinaţia perfectă pentru inima mea :). Şi nu am regretat. În deschidere a cântat trupa lui Vlad, care uşor, uşor începe să progreseze şi chiar au cântat mult mai fain decât ce auzisem eu pe youtube (pentru că trebuie să recunosc, nu îi mai văzusem niciodată live). Minunat concertul în toate desfăşurarea aceea frenetică de muzică rock, forţă şi accent moldovenesc. De-a dreptul GENIAL!
Da, voi reveni cu fotografii. Promit solemn!

Cam asta am trăit eu la cea mai înaltă intensitate posibilă în luna ce tocmai a trecut.
Cât despre viitor, în weekend sunt la balade ("Baladele Dunării" - festivalul de folk), tradiţie deja de 3 ani, să îl susţin pe Alex, să fotografiez şi să mă bucur de Alifantis, iar pe 27 plec la Bucureşti, spre magazinul meu de visuri, la finala Licart şi la omul special care mă făce să zâmbesc aparte.

Invitaţie la cultură !

Lansarea revistei cenaclului literar Cercul



Aşadar, vă aşteptăm în număr cât mai mare!