Cum am început o călătorie de mii de pași/ How I Started a Thousand Step Journey

Experiența Erasmus este, de fapt, o provocare. Am realizat acest lucru destul de târziu și ca atare, m-am hotărât să povestesc și altora mai multe despre aventura mea în speranța că le va fi, cândva, cumva, de folos.

Înainte de a aplica pentru această bursă aveam o vagă idee despre ce înseamnă, de fapt. Așa că am mers la cele două întâlniri, organizate de facultate, cu studenți care au fost plecați, la studii, în țări europene. Părerile pe care ei ni le-au împărtășit nu au făcut decât să ne deschidă apetitul pentru o asemenea experiență: ne-au povestit că profesorii sunt faini și înțelegători, oamenii din toate colțurile lumii sunt foarte prietenoși, iar oportunitățile nenumărate. Cu așa descrieri, cine nu și-ar dori să petreacă cel puțin un semestru în Franța, Spania, Germania, Italia, Polonia, Turcia, Danemarca, etc. ?!

Eu am ales Franța. Recunosc, am o slăbiciune pentru această țară. Pentru cultura, peisajul, mâncarea, atmosfera din spațiul francez. Zis și făcut. Mi-am alcătuit dosarul în care am atașat o scrisoare de intenție (în care am povestit din suflet câte așteptări am eu de la această experiență și cum voi profita de ea), o adeverință de studentă și o cerere în care am bifat opțiunile pentru facultatea și profilul la care doresc să aplic. Aici s-a produs prima mea decepție. Nu mi-a explicat nimeni cum funcționează parteneriatele facultății mele pentru durata studiilor mele în străinătate. Așadar, m-am gândit că pot aplica pentru un an întreg. Am precizat și asta în aceeași cerere. Mi-am depus dosarul, acesta fiind verificat și spunându-mi-se că totul este în regulă. Apoi... tăcere.

O tăcere cam lungă pentru niște tineri entuziasmați care vor să treacă de proba interviului și să se știe mai repede acceptați în programul de burse. Într-un final, am primit un mail cu programarea pe zile și ore a tuturor studenților care au aplicat pentru o mobilitate Erasmus la interviuri. Interviul a fost foarte frumos: am povestit mai multor reprezentanți ai facultății mele, în limba franceză în cazul meu, de ce îmi doresc să plec în Franța, de ce la Lyon și de ce să studiez ”humanities and social sciences”. Apoi, tăcere din nou. După alte câteva zile (mai mult de șapte, cu siguranță), am aflat că am primit nota 10 la interviu, media după primul semestru era 9.50, astfel încât am fost acceptată pentru a obține o bursă Erasmus cu nota finală 9.75. Da, sunt puțin mândră de reușita mea. Puțin.

Apoi... fericire. M-am gândit că ce mi se întâmplă este extraordinar și că sunt la un pas distanță de a petrece un an, la studii, în Franța. Ei bine, s-a dovedit că eram la o mie de pași distanță...

Ce a urmat voi scrie tot aici, în următoarele mele postări, cu luciditate, sinceritate și multă speranță că tinerii studenți care vor pleca prin acest program vor fi mai informați...

***

The Erasmus experience is, in fact, a challenge. I have realised this quite late, and, thus, have decided to tell others more about my adventure in the hope that, sometime, somehow, it will be useful to them.

Before applying for this programme, I had only a faint idea about what it actually was. So I attended the two meetings organised by the university with students who have been away to study in European countries. The opinions they have shared with us managed nothing less of opening our appetite for such an experience. They told us about the wonderful and understanding lecturers, the friendly people from all around the world, and the countless opportunities. With such descriptions, who wouldn’t want to spend at least a semester in France, Spain, Germany, Italy, Poland, Turkey, Denmark etc.?

I chose France. I admit, I have a weakness for this country, for the French culture, landscape, food, and atmosphere. No sooner said than done. I put together my application with a covering letter (in which I poured my heart out writing about my expectations from this experience and how I was going to benefit from it), a letter confirming that I am a student, and a form in which I ticked my options regarding the school and course I wanted to apply to. Here happened my first deception. No one had ever explained to me how do my university’s partnerships work regarding the length of my studies abroad. So I figured I could apply to study for a whole year. I also mentioned this in the form. I submitted my application, which was verified, and I was told that everything was in order. Then, silence.

A silence that was quite long for some young people who just want to pass their interview and get themselves accepted quickly in the grant programme. Finally, I received an e-mail with the interview schedule with all the students who have applied for the Erasmus mobility. The interview was very nice: I talked to several representatives from my university, in French in my case, about why I wanted to go to France, why I wanted Lyon, and why I wanted to study humanities and social sciences. Then, more silence. After another few days (certainly more than seven), I found out that I received a full mark on the interview, and with 9.50 for my first semester, I was accepted for an Erasmus grant with the final mark of 9.75. Yes, I am a bit proud of my accomplishment. A bit.

Then, happiness. I thought that what was happening to me was extraordinary and that I am just a step away from studying for a year in France. Well, it proved to be more like a thousand steps.

What followed will be written here as well, in my next posts, with lucidity, honesty, and plenty of hope that the young students who will benefit from this programme will be better informed.

Oamenii? Pe ei cui îi lăsăm?

Din ce în ce mai des, din ce în ce mai mulți, din ce în ce mai singuri. Simțim adesea nevoia de a umple golurile și atunci deschidem televizorul, ne așezăm în fața unui film (acasă ori la cinema), dăm muzica tare și ne simțim mai puțin singuri, mai împliniți, mai aproape de ceea ce ne dorim...

De fapt, avem nevoie de oameni în viața noastră. Pe ei ni-i cere interiorul nostru, pe ei cei dragi pe care i-am pierdut, ne-au uitat, s-au îndepărtat de noi (sufletește sau fizic) ori pe care, pur și simplu, i-am alungat printr-o ceartă stupidă. La ce bun să ne refugiem în singurătate când putem atât de ușor să îmbrățișăm acele ființe speciale de care avem atâta nevoie, să alegem să le spunem tot ceea ce simțim, să umplem golurile cu oameni, nu cu lucruri?!

Televizorul debitează prostii non-stop, e o glumă bună uneori... Filmele sunt interesante (dacă știi să le alegi și dacă știi să le privești)... Iar muzica e un balsam minunat pentru rănile omenești... Dar nimic din toate acestea, nici o plimbare prin parc, o vacanță, un mare oraș plin de istorie, o piesă de teatru sau orice altceva ne face să iubim viața nu poate ține locul unui simplu om, unui prieten, unui părinte, unui frate ori soț.

Viața-i complicată al naibii, cum zicea și Paraschivescu, dar oamenii dragi nu sunt greu de găsit și nici greu de păstrat! Oricât ne încăpățânăm să credem contrariul, dacă am fi doar puțin mai sinceri și mai deschiși la bucurie, am ști exact cum să ne umplem viața cu oamenii pe care-i dorim și de care avem atâta nevoie...

Aproape

După o săptămână în care nu am avut (și nici nu mi-a lipsit) contact cu lumea virtuală, am revenit acasă, în orașul prăfuit în care am crescut... M-am întors cu un bagaj considerabil de drag pentru oameni noi ori prieteni vechi, evenimente din care-am desprins altfel de priviri spre înapoi, spre înainte și spre cer...

În picioarele goale, iarba verde devenise moale și blândă... Cu ochii plini de lumină am cuprins zilele și munții și stelele al căror nume îl uit mai des ca numărul dimineților uimitoare... Amintiri frumoase, sincere mai ales, împreună cu ochi zâmbitori și îmbrățișări nerostite mi s-au strecurat pe sub piele și mi-au rămas acolo - să nu mă desprind, să cred în continuare în minuni și în destin... să iubesc și mai mult puterea muzicii, a radioului, să citesc dincolo de imagini, să îmi gândesc fericirea mai plină de îngăduință...

O lecție, o reîntoarcere la prietenie, la așteptări întemeiate, la construcții de viitor și la drumuri care nu se închid. Nici acum, niciodată, de fapt... Drumurile care ne leagă, ne dezleagă, ne unesc și ne țin aproape. Întotdeauna.

 

Cum împărțim bucuria și așteptările

Zilele astea au fost tare agitate. Agitate de așteptare, de tot felul de întâmplări bizare și de marele necunoscut care se apropie de mine cu o grabă incredibilă.

Din fericire, am hotărât să merg din nou în tabăra de jurnalism de la Reșița, căci mă încerca un dor cumplit de oamenii aceia faini, de atmosfera dintre munți, dintre prieteni ce-și zâmbesc necontenit, neîngrădiți de telefoane mobile ori internet. Voi merge cu al meu drag, ore bune cu trenul, după o mică escală de două zile la București, la prieteni care îmi vor lipsi tare mult în vremurile ce urmează și o săptămână întreagă vom fi absorbiți de o desfășurare de forțe plină de pasiune, descoperiri, muzică și tot ceea ce va fi să fie, să ne completeze ca oameni.

Abia aștept să fiu deconectată totală, să mă las cucerită și îndrumată doar de ceea ce-mi place, de cunoștințe noi, de cuvinte diferite, de un sentiment de mulțumire și tihnă ca o dimineață de duminică în care soarele bate atât cât trebuie, ”Celelalte Cuvinte” cântă visător și e bine în clipa asta și îmi doresc să treacă doar pentru altele asemănătoare ori mai pline de armonie, mai diafane... ori doar alte clipe alături de aceeași oameni pe care-i iubesc și care îmi întorc iubirea cu grijă, cu dăruire și cu toată forța omenească, adesea de neînchipuit...

Rămas bun, Vama Veche!

Au trecut veri. Cam șapte de când am fost prima dată în vamă. De-a lungul timpului, am tot asistat ori chiar am luat parte la schimbările ce s-au petrecut în Vama Veche, cu Vama Veche ori cu vamaioții de serviciu.

Nu mi-a plăcut niciodată expresia ”s-a stricat vama”. Nu am simțit-o niciodată ca fiind adevărată și nici n-am fost revoltată când au tot început să se închidă/deschidă localuri, pensiuni, hoteluri, străzi asfaltate, parcări, etc. Am știut mereu că îmi place vama pentru nopțile din jurul becului, pentru festivalurile de muzică bună de acolo, pentru oamenii atât de faini, prietenoși, veseli și liberi, pentru tot spiritul acela de armonie și comuniune între străini, suflete diferite, gândiri nonconformiste...

Anul acesta, însă, vama m-a întristat. Plaje private, oameni veniți în vamă pentru că e cool sau pentru a-și etala hainele și mașinile scumpe. Oameni seci, lipsiți de farmecul acela al frumosului din ei. Oameni ignoranți, necivilizați, mârlani. Sunete de chitară din ce în ce mai vagi. Mult prea multă mizerie. Un ”Folk You” foarte prost organizat, care nu mi-a potolit setea de muzică folk-rock nici măcar pe jumătate. Minus iubire. Așa a arătat Vama Veche, pentru mine, anul acesta.

Marea m-a consolat, ca întotdeauna... și mi-a amintit că ea nu moare, nu uită și nici nu pleacă din inima mea prea ușor. M-am bucurat de mare și de cei dragi. Cu ei am împărțit zilele în care am tot căutat cu toții puțin mai multă fericire boemă. N-a prea fost să fie. Așa că am încercat să profităm de puținele ore de folk și rock românesc, de puțina muzică bună din întreaga vamă, de câteva valuri și ceva priveliști amețitoare, de o plimbare cu un caiac buclucaș și de timpul de pauză pe care l-am luat de la orașul nebun.

Timpul le vindecă pe toate. Timpul îndrumă în direcția prielnică. Timpul rezolvă, sprijină, înalță. Așa că îl las pe el să îmi coloreze viitoarele întâlniri cu marea, poate pe alte meleaguri, poate într-o altă atmosferă, poate pur și simplu, altfel...