Cum mai rezonează iubirea...

Scriam acum aproape doi ani despre Făt-Frumosul visurilor mele (aici). Am mai crescut între timp, însă recitind cu ochii, mintea şi mai ales, sufletul de acum, descopăr că această jumătate (care încă nu m-a găsit) nu s-a schimbat prea mult în viziunea mea. Poate că a căpătat un contur mai difuz, pentru că în timp am înţeles că şabloanele nu sunt bune de nimic, am învăţat că oamenii sunt extraordinari în zeci de direcţii total diferite şi că ceea ce contează cel mai mult e echilibrul sufletesc.

Asta nu anulează tot ceea ce scriam acolo, doar că, peste toate acele "trăsături" cea mai importantă este iubirea şi felul ei de a respira în omul de lângă mine. Iubirea totală, iubirea nebună pe toate străzile tuturor oraşelor necunoscute, tânără în fiecare album de fotografii din perioada interbelică, liberă la fiecare început şi sfârşit de oră, frumoasă în orice oglindă, raţională în punctele cardinale, iubirea ca o balanţă pe care se echilibrează în fiecare secundă bătăile inimii mele cu sângele pompat în inima lui.

Poate că e o iubire idealistă, poate că e o iubire de poveste, scenariu de film sau poem stănescian, însă tot timpul, acest înger şi demon în egală măsură, este cel care mi-a arătat mai clar ca prin lentila aparatului de fotografiat că visurile devin realitate. Şi nu numai o dată.

Cam aşa curgeau prin mine gândurile la ceasul serii de luni în care mă pregătesc să-mi deschid braţele în faţa primăverii...

Lumeeee, cât te iubesc!



P.S.: Şi încă ceva: nu vă mai credeţi speciali, voi toţi, ăştia îmbrăcaţi în gri care nu ştiţi ce înseamnă să ieşiţi din tipare. Nu vă mai credeţi speciali, nu sunteţi!

Şi mai cred în minuni...

Lumea mea se-nvârte aparte, însă într-un mod incredibil de drăguţ zilele astea. Destinul se răsteşte la mine, dar asta mă bucură, pentru că el ştie tare bine ce am nevoie. E bine. Cald şi senin, cu aer proaspăt în plămâni şi multă putere de muncă. Pregătită să-mi încep primăvara fericită.

Mai hotărâtă şi mai zâmbitoare decât am fost în ultima vreme, m-am apucat să-mi dansez fiecare zi, că-s tânără şi-ar fi păcat să nu profit de aerul ăsta de 18 ani. Sunt aşa poate şi pentru că am început (puţin mai devreme) curăţenia de primăvară. Adică alung tot ce-i rău şi urât, tot ce nu-i lumină şi n-are culoare din viaţa şi din drumul meu. Vă spuneam nu demult că îmi place tare mult faptul că prin oamenii din jur mă construiesc pe mine. Da, ăsta este un moment în care am adunat multe informaţii, experienţe, trăiri, situaţii şi senzaţii. Cuvinte, forme şi alte bunătăţi care m-au influenţat. Aşadar, venise vremea să fac puţină ordine, să-mi aranjez paşii, să păstrez în, cu şi pentru mine doar ce-mi face bine, ce mă creşte, mă provoacă, mă adună, mă sprijină şi mă bucură.

Chiar mă gândeam zilele astea, printre sute de gânduri care s-au tot perindat prin mintea mea în timpul abia scurs, la tot felul de lucruri mărunte care-mi plac şi la cum aş putea să le contabilizez în vreun fel de listă. Desigur, să echilibrez şi cu lucruri ce-mi displac profund. Să vă împărtăşesc, atât cât pot cuprinde la orele acestea târzii cu mintea, ce iubesc şi ce nu-mi place sub nicio formă.

Iubesc marea, muzica bună, muzica veche, muzica ce te îndeamnă să dansezi oriunde şi oricum, muzica ce-ţi transmite un mesaj, muzica aparte, oamenii frumoşi, oamenii cumplit de inteligenţi care mă fac să mă ruşinez de cât de puţine lucruri ştiu, oamenii care-ţi întind o mână de ajutor când te aştepţi mai puţin, oamenii calzi care simt nevoia să-şi deschidă sufletul atunci când îmi vorbesc, părinţii, ideea de bunici, mirosul de prăjituri calde în casă, ciocolata, ploile de vară, sinceritatea, radioul, fotografierea detaliilor ce-ţi consemnează în memorie momente cu un parfum aparte, Vama Veche (aia veche...), lalelele, nisipul în bocanci, nisipul şi bocancii (ai mei şi ai bărbaţilor), fotografiile care îţi transmit starea şi aerul anumitor locuri, Parisul inimii mele (cu tot cu povestea visului meu despre străduţele lui), piesele bune de teatru, emoţia de dinaintea fiecărei intervenţii la radio, toate albumele celor de la Pink Floyd, cântările ad-hoc pe oriunde se găsesc oameni dornici de-a cânta cu o chitară, nopţile friguroase din vamă, marea noaptea, marea oricând, corturile uşor de montat şi verzi Quechua, concertele, dorurile, nopţile cu lună plină, şosetele colorate, cerceii, zâmbetele, ceaiurile cu arome diverse şi necunoscute, străduţele înguste ale Romei, inelele cu pietre negre, poeziile, băncuţele din Trafalgar Square, oja roşie sau albastră, mesajele de "bună dimineaţa", muzeul Beatleşilor, pacea, biletele de tren, oraşele mari şi străine, hărţile, desenele pe asfalt, faleza din Liverpool, alintăturile, glumele bune, atingerile tandre, parcurile mari şi verzi, Bucureştiul, cărţile de care nu te poţi dezlipi, cerneala neagră, florile desenate/cusute pe haine/genţi/pereţi, poemele lui Blaga, fiecare răsărit, lumina perfectă dinaintea apusului în oraş, când ninge şi zăpada nu se topeşte, ciocolata caldă în T, zilele leneşe, filmele la care te mai gândeşti multe zile după ce le-ai văzut, îmbrăţişările, clămiţele drăgălaşe, căţeii frumoşi, pufoşi, haioşi, puştii isteţi, dragostea, încrederea, relaţiile de lungă durată, ideea de familie, şerveţelele cu Bugs Bunny, să-mi cumpăr dulciuri din supermarketuri imense, unele iaurturi de fructe, România, tradiţiile şi obiceiurile, bomboanele primite cadou, baloanele, lumânările parfumate, să conduc sau să merg în dreapta cuiva care conduce blând şi liniştitor, mâinile frumoase, rochiile lungi, largi, albe sau colorate, agendele cu pagini albe, surprizele plăcute, oamenii capabili să meargă până la capătul lumii pentru o iubire, clipa aceea când simţi că visul ţi s-a împlinit, momentele când cei dragi sunt mândri de tine, când reuşeşti, când câştigi ceva după toată munca depusă, să adorm ascultând teatru radiofonic, basmele populare, sentimentul de siguranţă, stickul meu cu văcuţă, cenaclurile din Galaţi, călătoriile pe care le-am făcut deja şi pe care încă nici nu le-am visat, tot ceea ce am învăţat din locurile unde nu îmi imaginam că voi ajunge vreodată, toţi oamenii pe care i-am întâlnit până acum şi care au făcut ceva frumos care să mă determine să nu îi uit şi pe toţi ai mei, de oricare parte a vieţii se află.  

Ce nu iubesc e mult mai simplu: tot ceea ce răneşte, tot ceea ce e tristeţe, indiferenţă, prostie, ură şi urâţenie, răutate, frig, incertitudine, nelinişte, minciună, cuvinte urâte, războaie, rasism, nesimţire, mârlănie, scârbă, viteza anilor ăsţia, îndepărtarea de la valorile morale, degradarea, denigrarea, impertinenţa, intoleranţa, indolenţa, singurătatea dureroasă, bolile, incultura, clasa politică actuală, nedreptatea şi tot ceea ce transformă oamenii în monştri lipsiţi de scrupule.

A fost un exerciţiu tare fain, deşi sunt sigură că am omis o multitudine de lucruri care-mi plac sau displac, dar pentru o primă parte cred că e deja suficient (asta în cazul în care aţi avut răbadrea să citiţi în întregime).

În rest, să ne fie weekendul plin de odihnă, de pace interioară şi de iubire întoarsă în oglindă!

Poezia zilelor din mine

"Poetul ca şi soldatul
nu are viaţă personală.
Viaţa lui personală este praf
şi pulbere."

Aproape că uitasem versurile acestea ale lui Nichita, aproape că mă pierdusem în labirintul încrederii oarbe a unei normalităţi pretinse şi nu atinse, dar am paşii mai grei ca pietrele pe care le arunci adesea în mare şi-atunci când calc, toate urmele mele capătă caracter de alegeri importante, aproape de neclintit, rezistente în faţa oricărui dezastru material/sentimental/natural.

Încă învăţ, încă am nevoie să mă întreb, să mă răzgândesc, să fiu nemulţumită, visătoare, perfecţionistă şi imperfectă. Mă bucur nespus de clipele în care mă împiedic de bucăţi din vieţile altora şi le pot oglindi în mine, în felul ăsta mă tot regăsesc în multe feluri, în multe forme şi-mi cresc idei ca nişte tumori pe creier pe care nu vreau decât să le hrănesc la nesfârşit, să mă asigur că nu există riscul să moară, să dispară, să mă părăsească.

Nu ştiu dacă mai caut ceva sau pe cineva. Cred că destinul meu mi-i găseşte mereu pe oamenii aceia potriviţi sufletului meu la momentul potrivit. Chiar dacă mă revolt şi mă cert adesea cu linia asta a sorţii, trebuie să mulţumesc pentru secundele de nebunie lucidă în care realizez, mai proaspăt şi mai viu ca oricând, faptul că toate sunt la locul lor, chiar dacă nu am mereu puterea să înţeleg de ce firescul e atât de firesc (la mine nu e niciodată atât de simplu). Chiar dacă-n multe colţuri şi multe trepte, în multe non-culori şi-n multe geruri de iarnă fioroasă, chiar dacă mulţi şi multe, agitaţie, aglomeraţie, sufocare, nedumerire, revoltă şi tot ce-mi mai macină tâmplele până dincolo de măduva oaselor, simt. Simt totul profund, însetat de libertate, într-o lume pe care mi-o desenez de multe ori după cum mi se pare mie că bate mai bine lumina (uneori din dreapta, alteori din seninul necunoscut).

Nu ştiu încă dacă fericirea simţămintelor duce la bine ori la rău. Nu ştiu ce soi de fericire hibrid o mai fi şi asta, dar cred că nici nu vreau să aflu. Mă mulţumesc să o ştiu zbătându-se în mine în varietatea stărilor unui suflet de om, poet, soldat, obişnuit deja că, la bilanţul de toate zilele, are o viaţă personală în minus.

Dar fără poezie n-aş putea trăi.

Iubire indestructibilă şi de neconceput...

                                           

Om liber, tu vei iubi întotdeauna marea.

Marea  îţi e oglindă şi sufletul ţi-l vezi

Cătând prin valuri calme, neştiutor, cărarea

Şi spiritul e haos pe care-l celebrezi

Îţi place să te-alunge cu sânu-ţi de imagini

O-mbrăţişezi cu ochii şi braţele, iar cinul

Tresalte-ntotdeauna la sunetu-i, vecinul

În plânsetu-i de cosmos de neoprit în margini

Amândoi sunteţi tenebroşi şi discreţi

Om, nimeni nu-ţi scrutează abisul sufletesc

Tu, mare (Totul ştie doar duhul ce-l primesc)

În vremea asta, iată, nenumărate ere

Cu care duceţi luptă fără iertare-n gând

Atât iubiţi carnagiul şi moartea printre sere

O, luptători pe viaţă, o, fraţi iubiţi nicicând.

(Om şi mare, Charles Baudelaire)

Pentru că mi-e dorul cumplit de mare, mi-e dor în oase, 
mi-e dor în cerul fiinţei mele, mi-e dor şi soare... 

E totul ca un joc

Am descoperit în seara asta o piesă ce m-a impresionat tare mult prin versuri... "Viaţa ca un val..." şi chiar mă gândeam la cât de frumoase şi pline de sentimente sunt versurile melodiilor româneşti ale celebrilor interpreţi de muzică uşoară. Într-adevăr, jos pălăria pentru astfel de compoziţii...

Dar, desigur, gândul meu a fugit mai departe... către copilărie, către anii care-au trecut atât de repede că nici n-am simţit şi la fel de fel de amintiri cu oameni ce-mi vor fi mereu dragi, într-un fel aparte şi pe care-i văd din ce în ce mai rar sau nu-i mai văd deloc...

Da, valul ăsta al vieţii ne poartă pe drumuri întortocheate, ciudate, adesea triste, neaşteptate... Drumuri ce se despart, drumuri ce se termină prea crud, drumuri ce se rotesc la nesfârşit, drumuri de mii de kilometri, drumuri de uitare, de viitor sau doar de soare şi speranţe...

Zilele astea au fost cam 'grozave' pentru mine. Vineri, când plecam de la radio, am fost muşcată de un câine atât de tare încât abia mă mişc ("un fel de cuţu' şchiop" - eu, nu atacatorul). Am ajuns la spital vineri seară, să mi se facă toate cele necesare pentru a evita o infecţie sau vreo boală urâtă luată de la câinele cu pricina. Şi din nou, m-am trezit faţă în faţă cu zeci de gânduri şi amintiri, momente care mi-au rămas întipărite pe retină, şi mai mult, în inimă. Clipe de care îmi mai aduc aminte în anumite zile când regăsesc ceva din parfumul acelor vremuri.

Cred că are o mare legătură cu spaţiul propriu-zis al spitalului, spaţiul acela îngrozitor de alb, unde vieţi încep şi vieţi se termină, locul unde cu toţii ne umanizăm, unde nu contează nimic din ce facem, ce suntem sau ce ne dorim, unde totul e la fel de grav şi toţi oamenii au acel aer neputincios, iar holurile sunt zadarnic de lungi, timpul se scurge ameţitor de greu şi lumea aceea te acaparează total, îţi intră parcă în vene prin perfuzia fiecărui bolnav de lângă tine.

Am pierdut mulţi oameni dragi în locul ăsta, am trăit multe momente triste, am crezut de multe ori că între pereţii spitalului ăla toate speranţele sunt la reanimare... Dar pe de altă parte, acum 8 ani, când eram internată  acolo (motivul e o altă poveste), am primit o vizită de la cel care mi-era cel mai bun prieten la vremea aceea şi care mi-a adus un ursuleţ de pluş pe care încă îl mai am... Asta cred că e amintirea care salvează orice lucru rău, greu sau necruţător de care se leagă spitalul acesta sau mai bine zis, spitalele în general...
Şi doctorii minunaţi, asistentele de care-mi amintesc mereu cu drag - ei, salvatorii, cei care te scot din coma spitalului, pentru că, pentru mine, adevărul e că spitalele în sinea lor sunt o boală de care orice om care ajunge acolo aşteaptă să se vindece cât mai repede. Unii nu rezistă, alţii supravieţuiesc şi uite aşa realizăm că "viaţa-i ca un val..."

Şi ce mai rămâne? Ce laşi în urmă, ce ai făcut frumos, oamenii de care ţi-ai unit destinul chiar şi pentru câteva ore...