Într-un spital, în Belgia/ In a hospital, in Belgium

[English version below]

Săptămâna trecută m-am operat de apendicită. Da, banala apendicită mi-a dat de furcă pe nepusă masă și mi-a domolit avântul de muncă, dans, călătorii și toate părțile în care-mi investesc energia.

Dar m-am decis să scriu despre experiența asta, pentru că a fost prima dată când am fost internată într-un spital din afara României și deși am mai avut contact cu sistemul medical belgian, n-am realizat până acum cât de diferită poate fi experiența spitalizării aici față de cea din România.

Cum am ajuns la Urgențe 

Aveam dureri abdominale cam de o săptămână, dar inconstante: aveam zile în care crampele nu treceau prea ușor, aveam zile în care nu mă durea nimic și eram plină de viață și veselie. Am tot pus durerile pe seama bolii mele cronice care declanșează dureri de stomac pe fond de stres, oboseală sau alimentație haotică. Nu se întâmpla nimic din toate astea, dar mă gândeam că poate organismul meu își ia revanșa pentru sfârșitul anului trecut. Apoi a fost o zi de marți în care durerile de stomac și de burtă mi-au întunecat toată ziua. Deși eram la muncă, abia puteam să mă mișc și în orice clipă căutam un mod de a sta, un ceai potrivit, un calmant care să-mi mai domolească durerile. După-amiază am mers la un medic generalist de la muncă. Mi-a spus că e cu siguranță boala mea care-și face de cap și mi-a dat un tratament puternic să-mi calmeze stomacul în următoarele câteva ore și un tratament de lungă durată ca să evit astfel de crize. Încântată de ideea că voi trece peste neplăcerea asta și mă voi putea concentra pe reuniunea miniștrilor apărării care tocmai începea ziua următoare, mi-am luat tratamentul și o oră mai târziu megeam acasă să mă odihnesc și să mă pun pe picioare.

Nicio clipă ideea de apendicită nu-mi încolțise în minte. Nici medicul nu și-a pus problema asta nici măcar vag. Nu aveam dureri ale abdomenului inferior, nu aveam dureri sau amorțeli ale picioarelor, nimic să indice o posibilă apendicită.

Și totuși, ajunsă acasă nu reușeam să mă încălzesc nici după un duș fierbinte, durerile nu se potoliseră nici la 4 ore după ce luasem „pastilele miraculoase”, aveam frisoane și tremuram toată. M-am gândit că am temperatură și termometrul a confirmat: 38.6. Atunci am decis să merg la urgențe - era în jur de 8 seara.

Am ajuns la Spitalul Saint Luc, unde merg la medicul meu gastro-enterolog la fiecare 6 luni și care-mi monitorizează evoluția bolii. La urgențe am așteptat cam 10 minute să intru la triaj, acolo unde am povestit asistentei ce-i cu mine și unde ea a decis cât de gravă e starea mea și cât de repede trebuie să fiu consultată. După triaj, am ajuns într-o sală mare de așteptare, unde erau cel puțin 20 de oameni cu în tot felul de situații. Bogdan a întrebat o asistentă cam unde mă aflu pe lista de așteptare și am aflat că aveam 4 persoane înaintea mea. Cumva, mă mai liniștisem, durerile constante erau înlocuite de crampe - cumplit de insuportabile.

Cum am ajuns să fiu operată

Undeva în jur de ora 10 am ajuns într-un salon, cu două separeuri - într-unul era deja un domn cu o tuse supărătoare. În al doilea, m-am așezat pe un pat unde am fost consultată de medicul rezident. A notat școlărește, atent și implicat tot ce i-am spus. După puțin timp m-a consultat medicul. Mi-au făcut apoi analize și cât timp am așteptat rezultatele medicul a mai venit să mă vadă și mi-a prescris calmante pentru durerile care nu mai încetau. Rezultatele analizelor le-au indicat că e o infecție în organism, ceea ce am bănuit și eu când am văzut că am febră și am decis să merg la spital. Atunci medicul mi-a zis că bănuiește o apendicită, dar vrea să îmi facă și o ecografie să aibă un diagnostic sigur. La ecograf, a fost clar în primele două minute - apedicele meu trebuia scos.

Era două noaptea când medicul de la urgențe mi-a spus că va contacta chirurgul, anestezistul și în funcție de operațiile programate, mă vor opera de dimineață.

Nu prea înțelegeam graba asta - eram convinsă că aș putea să merg la muncă încă o zi (doar nu era să lipsesc din miezul ministerialei, erau oameni care contau pe mine să îmi fac treaba) - desigur, erau calmantele care mă făcuseră să mă simt puțin mai bine și să cred că pot cuceri lumea. M-au adus imediat cu picioarele pe pământ și mi-au zis că operația trebuie făcută imediat și că era foarte bine că nu mai mâncasem de vreo 10 ore și nici apă nu mai băusem de vreo 5 - pentru anestezie.

M-au pus într-o rezervă, într-un pat foarte confortabile, asistenta mi-a pus perfuzia cu tot felul de substanțe care să mă pregătească pentru operație și calmante și am rămas acolo, cu Bogdan pe un scaun lângă, tot ațipind zeci de minute, apoi trezindu-mă și tot așa până pe la 4 dimineața, când a venit chirurgul și mi-a spus că mă vor opera la 7 dimineața, mi-a explicat că îmi vor face anestezie generală și îmi vor face 3 incizii, vor introduce o cameră și vor scoate apendicele, totul va dura 40 de minute și apoi în funcție de cum mă recuperez, seara aș putea pleca acasă. L-am privit sceptică și nu reușeam să pricep de unde tot optimismul ăsta. Ei bine, a fost exact cum a zis.

O zi frumoasă 

Sincer, a fost cea mai frumoasă experiență medicală pe care am avut-o vreodată. Pe la 5 dimineața m-au dus în salon (într-un pat și mai confortabil) - un salon de două persoane (celălalt pat era însă neocupat), cu un geam imens de unde vedeam cum se crapă de ziuă peste oraș, totul curat, o baie în salon - la fel de curată ca baia de la mine de acasă, cu butoane peste tot lângă pat - să îmi pot ajusta înălțimea pernei, să pot chema asistenta, să pot să mă ridic, să pot să aprind/ sting luminile. Mai aveam o telecomandă și căști pentru unul dintre cele două (!) televizoare din salon. Niciodată în viața mea nu am mai văzut un salon atât confortabil (poate doar în filme). Probabil că sunt și în România la unele spitale, dar cu siguranță nu la Spitalul Județean din Galati, nici la Spitalul de Copii din Galați, nici la Spitalul Universitar, Floreasca sau Elias din București. La niciunul din spitalele astea nu am văzut atâta curățenie și amabilitate a personalului medical - doctori și asistente care îți răspund la toate întrebările, temerile, neînțelegerile, mereu cu zâmbetul pe buze, răbdători și relaxați.

Aici orele de vizită sunt între 13.00 și 21.00 (iar pe Bogdan l-au lăsat să stea cu mine și dimineață, până la 8 când m-au dus la operație, pentru că era liniște și tot adormeam amândoi - eu în pat, el pe scaunul de lângă mine). În România, ai două ore (14.00 - 16.00 cel mai adesea) în care poți vizita pacientul și altfel te strecori, dând bani asistentelor în stânga și-n dreapta să-l poți vedea pe bolnav, mai mult sau mai târziu, de parcă e închisoare și nu spital acolo.

La operație m-au dus cu patul acela confortabil, și Bogdan îmi zâmbea și îmi zicea că va fi bine și toată lumea pe drum mi-a zâmbit și m-a salutat și aveam așa o stare de bine, nu mă mai durea nimic și știam că voi scăpa de operație fără să simt nimic. În sala de operații, a trebuit să părăsesc patul cel mai confortabil să mă mut pe masa extra luminată și am ieșit din păturica în care eram înfășurată și mă gândeam că ma va lua frigul, dar n-am zis nimic. Iar după ce m-am așezat cuminte pe masa de operație, o asistentă extrem de frumoasă care îmi tot zâmbea mi-a adus o pătură încălzită pe care a pus-o peste mine și doamne, ce sentiment de fericire m-a cuprins. Apoi anestezista m-a conectat la toate cele (zâmbind continuu desigur), mi-a apropiat masca din care să trag aer, fără a o pune complet, apoi mi-a spus pe „curând” și am adormit fără să-mi dau seama, m-am trezit gata operată, cu ceva tuse supărătoare în „sala de trezire”. Era aproape ora 12 și îi spuneam asistentei că mă doare operația când tușesc. Ea a zis că e normal și că îmi pune niște calmante în perfuzie și în salon (unde voi merge curând) voi primi alte calmante pentru durere. Într-o oră eram deja în salon. Adormeam și mă trezeam și iar voiam să dorm, nu prea mai aveam dureri și mă simțeam bine din nou în patul cel confortabil.

În aceeași zi am reușit să mă ridic și să merg la baie (ajutată), spre seară am mâncat iaurt și gem și am băut și apă și ceai. Nu mi-a fost greață, n-am vărsat, nu m-a durut capul, nu am avut amețeli. Am vorbit cu mama la telefon mult timp și îi spuneam ce încântată sunt de toată experiența asta (mai ales că nu s-a întâmplat înainte de nuntă, să nu pot dansa la nunta mea?!) și-am citit mesaje de încurajare de la colegii de muncă și Bogdan a venit și a stat cu mine și era bucuros că scăpasem cu bine din toată povestea asta. Seara târziu m-au trimis acasă cu o rețetă de paracetamol și un calmant, să le iau ca să trec peste primele 4-5 zile de dureri normale. Și tot în seara aia am reușit să urc scara de-acasă, până la dormitor, să ajung în patul meu (care era cam la fel de confortabil ca cel din salon).

Un gând

Desigur, am avut dureri și în primele zile mă mișcam doar puțin, puteam dormi doar pe spate, mă spălam cu greu. Apoi a fost mai bine, tot am mai avut dureri și încă mai am, dar din ce în ce mai puțin și în niciuna de zile durerile nu au fost la fel de mari ca cele de dinainte de operație. Acum urc scările de câteva ori pe zi și dorm și pe partea stângă și pe cea dreaptă și nu mă mai doare operația când râd.

Am rămas cu un sentiment extraordinar de recunoștință după experiența asta: medici generoși, asistente gata să ajute necondiționat, toți oameni tineri, profesioniști, înțelegători. Curățenie și grijă.
În sistemul medical belgian, în toate interacțiunile pe care le-am avut cu fel de fel de cadre medicale, nu m-am simțit nicio clipă vinovată ori rușinată că m-am îmbolnăvit. Nu m-a certat nimeni și fiecare, în felul lui, a înțeles că nu ajung la doctor de plăcere și a încercat să îmi facă viața puțin mai ușoară.

Sentimentele astea nu le-am trăit în România niciodată. Și am fost și în țară - operată sub anestezie generală, trimisă dintr-un loc în altul, în așteptare pe holuri la urgențe, cu o perfuzie stând în picioare în lipsa și unui simplu scaun!, față în față cu medici care mă luau la rost că le irosesc timpul, asistente care refuzau să pună așternuturi (nu să le schimbe, să pună așternuturi) pe pat unui bolnav în stare gravă, cadre medicale care nu vorbesc cu tine și nu îți explică nimic, medici care îi dădeau afară pe părinții mei din salonul meu (deși aveam 11 ani și eram speriată) și atâtea atâtea experiențe pe care îmi doresc să le uit sau măcar să mă asigur că ai mei cei dragi, nu le vor (mai) trăi vreodată.

***

Last week I had my appendix removed - an appendectomy, as doctors call it. Yes, all of a sudden, that banal appendix put an end to all my energy and all the work, dance, or traveling.

But I decided to write about this experience, since this was the first time I was hospitalized in a country other than Romania. And although I had known the Belgian medical system previously, I never realized how different it is here to Romania’s hospitals.  

How I ended up in the ER

I had abdominal pain for about a week, but with ups and downs: I had days when the cramps did not go easily, I had days when nothing hurt and I was full of life and joy. I thought that the pain is caused by my chronic illness (one which triggers stomach pain when there’s too much stress, fatigue or chaotic eating in my life). None of this was happening, but I was thinking that maybe my body was taking revenge for the last couple of months of 2019. Then it was a Tuesday when my stomach ached all day long. Although I was at work, I could barely move and at any moment I was looking for a way to sit so that the pain would go away; drink a proper tea/ take some painkillers so that I manage to feel a bit better. Nothing really worked, so in the afternoon I went to see a general practitioner at work. He told me that it was definitely my long-time illness causing all the pain, so she gave me a strong treatment to calm my stomach for the next few hours and a long-term treatment to avoid such seizures. Pleased with the idea that I will overcome this inconvenience and be able to fully focus on the meeting of defence ministers that was just starting the next day, I took my treatment and an hour later I went home to rest and get back on my feet.

The idea of ​​appendicitis hadn’t crossed my mind at all. Not even the doctor thought of this, since I had no pain in the lower abdomen, no pain or numbness of the legs, nothing to indicate a possible appendicitis.

And yet, when I got home, I couldn't even warm up after a hot shower, the pain was still there  4 hours after taking the painkillers, I had chills and I was shaking all over. I thought I had a fever and the thermometer confirmed: 38.6. Then I decided to go to the ER - it was around 8 in the evening.

I arrived at Saint Luc Hospital, where I usually go to my gastroenterologist every 6 months for keeping my illness under observation. In the ER, I waited about 10 minutes to enter the triage, where I told the nurse what was wrong with me and where she decided how serious my condition is. After the triage, I arrived in a large waiting room, where there were at least 20 people in all sorts of medical conditions. After asking a nurse for more info, I found out that there were 4 people before me. Somehow, I was calmer, the constant pain was replaced by cramps - terribly unbearable.

The surgery 

Somewhere around 10 o'clock I arrived in a sick room, I sat on a bed where I was examined by the resident on duty. He noted carefully everything I told him. After a while I was examined by the doctor. Afterwards - blood tests and while I was waiting for the results the doctor came to see me and prescribed painkillers for the relentless cramps. The results indicated that I had an infection, which I also suspected when I realized I had a fever and decided to go to the hospital. Then the doctor told me he suspected appendicitis, but he wanted me to have an ultrasound to have confirmed diagnosis. At the ultrasound, it was clear within the first two minutes - my appendix had to be removed.

It was 2 AM when the emergency doctor told me that he would contact the surgeon, the anaesthesiologist and depending on the schedule, they would operate me in the morning.

I didn't really understand this hurry - I was convinced that I could go to work one more day (I wasn’t just to miss this ministerial meeting - there were people counting on me to do my job) - of course, there were the painkillers making me feel a little better and thinking I could conquer the world. The doctors immediately brought me back to the real world and told me that the surgery should be done immediately and that it was very good that I had not eaten anything for about 10 hours - for anaesthesia.

They put me in a separate room, in a very comfortable bed, the nurse put my perfusion with all kinds of substances to prepare me for the surgery and so I stayed there, with Bogdan in a chair next to me, falling asleep for dozens of minutes, then up waking and so on until 4 in the morning, when the surgeon came and told me that I am scheduled for surgery at 7 in the morning. He explained that they would put me under general anaesthesia and make 3 incisions, they will introduce a small camera through one of these and use the other 2 to remove the appendix, everything will take 40 minutes maximum and then depending on how I recover, in the evening I could even go home. I looked at him sceptically and couldn't figure out where all this optimism came from. Well, it was exactly as he said.

A beautiful day

Honestly, it was the most beautiful medical experience I have ever had. At 5 in the morning they took me to the sick room (in an even more comfortable bed) - a two-person room (the other bed was unoccupied), with a huge window where I could see the sunrise sky over the city, and where everything was so clean: a private toilet - as clean as the bathroom at home, buttons all around the bed – so I could adjust the height of my pillow, I could call the nurse, I could get up, I could turn the lights on/ off . I also had a remote control and headphones for one of the two (!) TVs in the sick room. Never in my life have I ever seen such a comfortable sick room (maybe only in movies). Probably they are also in Romania at some hospitals, but certainly not at the County Hospital in Galati, nor at the Children's Hospital in Galati, nor at the University Hospital, Floreasca or Elias in Bucharest. At none of these hospitals did I see so much cleanliness and kindness of the medical staff - doctors and nurses who answer all your questions, fears, misunderstandings, always with a smile, patient and relaxed.

Here the visiting hours are between 13.00 and 21.00 (and Bogdan was allowed to stay with me also in the morning when I was admitted, until 7ish when they took me to the operation room, because it was quiet and were both sleepy - me in bed, him on the seat next to me). In Romania, you have two hours (2pm - 4pm most often) where you can visit the patient and otherwise you sneak in, giving money to the nurses in order to see your dear one a bit more or at later times, as if it is prison and not a hospital.

They brought me to the operating room still in the very comfortable, and Bogdan was smiling and telling me that everything will be fine and everyone on my way smiled and greeted me and I was in such a good mood, I was no longer feeling any pain and I knew that I will get rid of the operation without feeling anything. In the operating room, I had to leave the most comfortable bed to move to the extra lighted table and I came out of the blanket that I was wrapped in and I thought it would get cold, but I said nothing. And after I sat down on the operating table, an extremely beautiful nurse who kept smiling brought me a warm blanket that she put on me and god, what a feeling of happiness and relief I had. Then the anaesthetist connected me to everything (smiling continuously of course), she put the mask close to my face, then she told me "see you soon" and I fell asleep without realizing it. I woke up after the surgery, with some annoying cough in the "wake room". It was almost 12 o'clock and I was telling the nurse that I was in pain when I coughed. She said that it’s normal and that she is administrating me some painkillers through my perfusion and I will get more in the sick room. Within an hour I was already back in the very comfortable bed. I fell asleep and I woke up and again I wanted to sleep, I didn't feel any pain anymore and I felt good again in the comfortable bed.

The same day I managed to get up and go to the toilet (with a little help), in the evening I ate yogurt and jam and drank water and tea. I was not nauseous, I did not vomit, my head did not hurt, I did not have dizziness. I talked to my mom on the phone for a long time and I told her how excited I am about all this experience (especially since it didn't happen nearer to the wedding) and I read encouraging messages from my work colleagues, and Bogdan came and stayed with me and was glad that I was over this episode. Late in the evening they sent me home with a paracetamol prescription and some more painkillers, to take them to get through the first 4-5 days of normal pain. And in that same evening, I managed to climb the stairs at home, to the bedroom, to reach my bed (which was about as comfortable as the one in the sick room).

A thought

Of course, I was in pain and in the first few days I could only move a little, I could sleep only on my back, it was quite difficult to wash myself. Then it was better, I still had pain and I still have, but less and less and in no day were the pains as great as the ones before the surgery. Now I go up the stairs a few times a day and sleep on the left and the right side and I don't have any more pain when I laugh. I was left with an extraordinary sense of gratitude after this experience: generous doctors, nurses ready to help unconditionally, all young people, professionals, reliable and dedicated. Cleanliness and care. In the Belgian medical system, in all the interactions I had with so many medical professionals, I never felt guilty or ashamed that I became ill. No one was arguing with me and everyone, in their own way tried to do their best to make my life a little easier.

I never experienced these feelings in Romania. And I was once operated under general anaesthesia there, one time I was sent from one hospital to another to get the right treatment (3 times in the same day), waiting to get to the ER for long painful hours, having a perfusion while standing in the absence of one simple chair (!), facing doctors who scolded me as I was “wasting their time”, nurses who refused to put sheets (not change them, just put sheets) on the bed of a patient in serious condition, medical staff who do not talk to you and do not explain anything to you, and so many experiences that I want to forget or at least to make sure that my loved ones, will never (ever) have to live.

Cabo Verde ne-a cucerit/ All you need to know about Cabo Verde

[English version below]

De ce Cabo Verde?

Acum 5 ani mergeam pentru prima dată în Portugalia și ascultam un album de Cesaria Evora pe drumul de la Lisabona la Cabo da Roca, în timp ce imaginea coastei și a oceanului sălbatic alerga ca un zmeu în vânt la geamul meu. Și-atunci am simțit pentru prima dată că trebuie să ajung în acea mică bucățică a lumii care a inspirat trăirile femeii acesteia și iată că din curiozitatea de-atunci s-a născut călătoria de acum.

Desigur, a contribuit mult și dorința de a merge într-un loc cald și blând atunci când iarna pătrunde cel mai adânc în oase în Europa.

Ce-am trăit

O fericire tihnită. Curiozitate și înțelegere. Spectacol. Verde strălucind în lumina apusului. Valuri cucerind totul în calea lor. Plaje pustii, doar cu un ukulele în surdină. Plaje de pescari. Oameni zâmbitori și prietenoși. Zile însorite până la zile toride. Seri răcoroase. Sate. Petreceri de pe terasă până-n stradă. Muzică multă. Nisip fin. Nisip negru. Stânci și ocean. Golfuri. Munți. Imagini-de-ți-taie-respirația. Pește gătit bine. Praf care nu deranjează. Palmieri. Apă de cocos. Încet. Transport local pe drumuri șerpuitoare. Descoperire. Primul loc în care au debarcat portughezii cu 500 de ani în urmă. Gem de banane. Oameni buni. Fructe multe. Hărți. Albastru puternic. Lumină caldă. Timp.

Despre oameni & viață

Pe insula Santiago timpul nu există. Oamenii și locurile se orientează după soare. Oceanul funcționează ca un magnet și toată lumea își găsește loc în apropierea lui. Pescarii sunt simpli și prietenoși. Satele sunt mici și sărace, multe arate aproape părăsite. Animalele sunt slabe și cu cât te depărtezi de ocean, totul este din ce în ce mai arid: pământul, așezările, fețele oamenilor. La munte, insula renaște într-o combinație de verde și arămiu - viață și praf. Oamenii se bucură, cântă și dansează, fac sport, totul e viu în fiecare clipă. În capitală se simte mult influența portugheză, în afara ei, este Africa pură. Sărăcia este pregnantă, dar nimeni nu pare să se împiedice de ea prea tare. E acolo și c-o resemnare stoică, oamenii își văd de alte lucruri care contează: soarele, curățatul peștelui, curățatul de mandioca și așteptarea. Un loc în plină vară într-o așteptare desăvârșită.

Despre Cabo Verde

Cabo Verde este o țară mică, descrisă de mulți ca o îmbinare armonioasă între Africa și Portugalia.
A fost colonie portugheză, a fost un punct cheie în comerțul cu sclavi și în rutele vapoarelor transatlantice. Acum se luptă cu ajutoare financiare de la UE, de la China și de la SUA, după ce au fost ajutați în mod sistematic de ONU în ultimii zeci de ani. Cu toate astea, se luptă cu o sărăcie cruntă, cele mai importante surse de venit fiind turismul și poate, într-o mai mică măsură, pescuitul. Se vorbește creol, dar și foarte multă portugheză și deși oamenii în Praia mai înțeleg engleza cât de cât, în afara orașului foarte puțin. Mai ușor găsești vorbitori de franceză. În prezent, Cabo Verde are aproape 500.000 de locuitori și alte două milioane de oameni trăind în afara granițelor. Situată în Oceanul Atlantic, e alcătuită din 10 insule - frumoase, diverse, fermecătoare, liniștite.

Când ne-am plănuit călătoria am căutat multe multe informații și sfaturi despre ce să alegem ca destinație, unde să stăm și ce să vedem. N-am găsit prea multe îndrumări, așa că am fost atenți să adăugăm informații concrete la tot ce culeseserăm înainte - pentru viitoare călătorii, pentru viitori călători.

Așadar, cele 10 insule:

• Santo Antao (cea mai spectaculoasă în materie de vegetație, cea mai verde și preferată pentru drumeții - din experiențe povestite de toți turiștii pe care i-am întâlnit); 
• Sao Vicente (mică și cochetă, a fost un port extrem de important pentru transportul transatlantic, în special pentru că aici aveau un depozit de cărbune care alimenta vapoarele în tranzit - desigur, asta a dus la înflorirea orașului Mindelo, a cărui perioadă de glorie a apus însă atunci când lumea a evoluat de la vapoarele pe cărbune - din documentări anterioare);
• Fogo (”insula cu vulcan”, cum o numește toată lumea - aș spune cea mai aridă, dar, din spusele turiștilor, merită explorată tocmai pentru vulcanul activa);
• Sal (cea mai populară insulă, adună cei mai mulți turiști pentru plajele albe, apa turcoaz și nopțile interminabile de petrecere);
• Boa Vista (aproape la fel de populară ca Sal, adună și ea sute de mii de turiști și are plaje superbe pe care să-și petreci o vacanță exotică);
• Sao Nicolau (o altă insulă pe placul turiștilor, însă cu țărmuri stâncoase și piscine naturale care îi dau un farmec aparte - și mult mai liniștită decât în punctul de foc al turismului - Sal/ Boa Vista - din documentări și povești ale turiștilor);
• Maio (o insulă mică, care i-a încântat pe mulți turiști prin peisajele ”virgine”, plaje nesfârșite și pustii și în general, puțini oameni - din povestirile celor care au trecut pe acolo);
• Brava și Santa Luzia (nu am prea multe informații despre insulele astea două, Santa Luiza este extrem de mică și nu cred că am întâlnit niciun călător care să fi fost sau să plănuiască să meargă acolo);
• Santiago - ultima, dar nu cea din urmă - cea mai mare dintre insule, acolo unde se află capitala țării (Praia), centrul administrativ și economic, ocean liniștit, plaje animate dar și plaje secrete, coastă stâncoasă, munți puțin mai înalți de 1000 m - practic, tot ce îți poți dori.

Informații practice

* Din Europa, TUI Fly au zboruri directe către Boa Vista și către Sal. TAP Portugal însă zboară din majoritatea capitalelor europene cu escală la Lisabona (fie la Praia, fie la Boa Vista). Noi am preferat escala la Lisabona, unde am mâncat un pește extreeeem de bun după ce ne-a prins o ploaie torențială în centrul orașului. În plus, daca ai 3-4 ore escală în Lisabona poți face o plimbare de două ore direct de la aeroport până la ocean, prin niște super grădini (pont primit de la un cuplu de elvețieni mari amatori de drumeții și mari iubitori ai Africii).

* Am ales să stăm la un Guesthouse toate cele 8 zile - cu mic dejun inclus, la 5 minute de plaja din Praia. O cameră dublă cu balcon și baie, curățenie zilnică, un balcon mare al proprietății unde puteai sta să citești și de unde se vedeau, atât de albastre, valurile. Sunt și câteva hoteluri în Praia, dar calitatea lor este cam aceeași cu cea de la Guesthouse și majoritatea sunt în centrul orașului și deci mai departe de ocean (ceea ce ar fi însemnat fără priveliște). Mai sunt două hoteluri ”de lux”, tot pe malul oceanului, de tip resort, însă au părut oarecum izolate, mult mai scumpe, iar în termeni de confort nu ofereau ceva semnificativ mai bun decât ce am avut noi.

În primele zile ne-am plimbat doar în capitală și prin împrejurimi (pe jos, cu taxiuri, cu transport local). Cea mai mare plajă din Praia este acum ocupată de un șantier chinezesc care pare că plănuiește un mare resort. Din păcate, nu se lucrează și pare că nici nu s-a lucrat în ultimii ani prea mult. Așa că plaja principală a devenit Kebra Canela, care este destul de mare, curată și liniștită. Alternativa este o plaja foarte mică și cochetă cu baldachine și șezlonguri, într-un mic golf, care pare frecventată exclusiv de turiști. Mai este încă o plajă dincolo de port, care este cam greu accesibilă și pe care sunt cel mult doi pescari și alți doi oameni în timpul zilei. Dar e atât de frumos, iar apa este atât de limpede și curată și plajele sunt toate curate și ele.

În următoarele zile am închiriat o mașină și am văzut tot restul insulei. La Tarrafal, orașul cel mai din nord, plaja este ceva mai ofertantă decât în Praia și sunt mai multe baruri și restaurante pentru turiști. Este chiar mai ieftin decât în Praia, deci cred că într-o dată viitoare Tarrafal este o opțiune mai bună de cazare.

* Transportul local e ieftin și e o bună alternativă. În Praia taxiurile sunt peste tot, le faci semn și se opresc. Orice călătorie costă din oficiu 200 CVE (escuados), echivalentul a 2 euro. Pentru a merge în satele/ orașele vecine, chiar și la Tarrafal sau în munți, la Assomada, se poate folosi transportul local. Și aici prețurile sunt cumva ”cât vrei să dai”, în funcție de distanța parcursă. Yasi (Toyota van) așteaptă să se umple de pasageri la punctul de plecare (mereu același, unul singur) și apoi pornește în cursă. Pe drum, șoferul poate opri oriunde îl rogi și mai poate lua și alți pasageri care îi fac semn. Un fel de Maxi Taxi gălățean în anii 90. Drumul nu durează exagerat de mult și e relativ confortabil. Nouă ne-a plăcut tare mult experiența.

Alternativa închirierii unei mașini îți dă, însă, mai multă libertate de mișcare. Nu este greu de găsit (sunt peste 5 firme de închirieri în Praia), iar prețurile sunt ceva mai mari decât pe continent. Benzina este aproximativ 1 euro/ litru (ceea ce e mai bine decât în Belgia, dar foarte scump pentru Cabo Verde). Benzinăriile se găsesc în orașele mari, iar drumurile principale sunt asfaltate și nu foarte circulate.

Pentru a călători între insule - feribotul sau avionul. Sunt destule zboruri între insulele mari, și bilete se găsesc chiar și cu o zi înainte. Procedură valabilă și pentru feribot (deși desigur că o călătorie va dura ceva mai mult pe apă). Marele dezavantaj este că aceste forme de transport sunt neregulate, astfel că poți rămâne pe o insulă cu câteva zile, poate chiar o săptămână mai mult decât ai plănuit (pentru ca zborurile sunt adesea întârziate sau chiar anulate și la fel și cursele cu feribotul).

* Mâncarea locală e gustoasă și sănătoasă. Nu e extraordinar de variată, dar găsești pește și fructe de mare în toate formele, un orez gustos, o mâncare cu fasole și legume foarte sățioasă (cachupa), fructe proaspăt culese din copaci, înghețată de fructe și prăjituri de/ cu cocos/ banană. Bere locală, vin alb și vin verde și capirinha sunt foarte în vogă la barurile și restaurantele de pe Santiago.

* De văzut și făcut: Cidade Velha (orașul vechi), foarte aproape de Praia, țărmul pe care au debarcat portughezii - fortăreața din vârful dealului veghează peste sat, iar în centru încă te poți plimba pe străzile pietruite de acum sute de ani, în piața în care se vând astăzi suveniruri erau vânduți sclavii odinioară. Praia - farul, țărmurile stâncoase, centrul orașului (Plateau), piața plină de fructe și legume din centru, artizanii care confecționează tot felul de suveniruri, muzică live la Quintal do Musica (se și mănâncă bine acolo). Mâncare tradițională excelentă este și la Caixa Cachupa și la As Campanas (acolo unde în weekend se și cântă pe terasă). Assomada și drumul de la Praia la Assomada, în munți, printre serpentine, peisaje incredibile - de mers fără grabă și admirat totul pe îndelete. Praia do Baixo - o plajă simplă și cel mai adesea pustie, cu un restaurant în colțul îndepărtat, totul învelit într-un sat vechi, gol și aflat parcă la capătul lumii. Coasta de est - plină de golfuri stâncoase spectaculoase, plantații de banani, palmieri și plaje cu nisip negru. Ribeira da barca pe coasta de vest. Tarrafal - cel mai turistic oraș de pe Santiago, cu toate că este mai mic decât Praia sau Assomada, are o plajă superbă și o terasă parcă în mijlocul oceanului, între două golfuri, unde simți cum se sparg valurile în ambele părți. Mâncare grozavă și aici, baruri colorate și desigur, nelipsitele tarabe de suveniruri. Mai la nord de Tarrafal mai este un golf cu o plajă virgină, dincolo de câmpii înverzite, care merită tot efortul de a ajunge acolo.

Pentru un ghid local, fain și simpatic, l-am cunsocut pe băiatul ăsta care ne-a povestit o grămadă de lucruri interesante. Noi nu am fost cu el pe trasee, dar ne-ar fi plăcut, așa că îl recomandăm: https://www.facebook.com/tourcapverd/

* Securitate: Santiago nu are o criminalitate foarte ridicată, ne-am simțit în siguranță tot timpul, majoritatea locurilor (insituții, hoteluri/ rezidențe, restaurante, bănci, etc) au paznici și în general, oamenii sunt pașnici. Nici cu hoții nu am avut de-a face, din fericire.

* Buget: Moneda națională este CVE (Cabo Verde Escuados) și 1 euro = 110 escuados, dar cel mai adesea paritatea se face 1 euro = 100 escuados. În majoritatea locurilor poți plăti fie în escuados, fie în euro, fie chiar și escuados + euro. În Praia sunt multe locuri unde acceptă cardul, dar în principal cash-ul este preferat.

Deși este într-adevăr o țară săracă, prețurile sunt făcute pentru turiști, așa că nu vă așteptați ca totul să fie extrem de ieftin. O masă cu două feluri pentru două persoane și două pahare de vin costă în medie 40 - 50 de euro în sudul insulei Santiago (Praia sau Cidade Velha) și în jur de 30 de euro în nord, la Tarrafal. Închirierea unei mașini mici ne-a costat 140 de euro pe 3 zile (asigurarea teoretic era inclusă, practic se rezuma la băiatul de la agenție spunându-ne: ”dacă aveți vreo problemă, mă sunați”). Cazarea a fost cheltuiala cea mai mare (excluzând zborurile desigur) și a fost 400 de euro pentru 7 nopți cu mic dejun inclus. Zborul dus - întors din Bruxelles (pentru două persoane) ne-a costat 700 de euro. La finalul călătoriei, când am tras linie, am cheltuit în total în cele 8 zile (două persoane) pentru zboruri, cazare, mașină, mâncare, distracție, suveniruri 2000 de euro.

Întreaga noastră aventură am adunat-o în Instagramul nostru de călători 2&200trips, căci Cabo Verde ne-a cucerit. Surprinzător și voios, colorat și plin de pace, mai vrem să-l mai gustăm, să-l mai descoperim, să-l mai avem...

 

***

Why Cape Verde?

Five years ago, while visiting Portugal for the first time, I was listening to Cesaria Evora’s songs on the way from Lisbon to Cabo da Roca, while images of the coast and the wild ocean together troubled by the wind were seducing me. And then, there, I felt that I have to go and see this tiny part of the world, the place that inspired Cesaria to such sensibility and strength in her singing. So out of the curiosity back then, I organized this trip now.

Of course, the desire to get to a warm place whilst Europe is in the middle of its the cold winter has contributed a lot to us going to Cape Verde.

How it felt like

A peaceful happiness. Curiosity and understanding. Spectacular. Green shining in the sunset light. Waves conquering everything in their way. Deserted beaches, with only a ukulele whispering. Fishermen's beaches. Smiling and friendly people. Sunny days up to really hot days. Chilly evenings. Villages. Parties taken from the bars to the streets. Lots of fine music. Soft sand. Black sand. Rocks and ocean. Bays. Mountains. Images that take your breath away. Well cooked fish. Dust that does not bother. Palm trees. Coconut water. Slow pace. Local transport on winding roads. Discovery. The first place where the Portuguese landed and started colonising 500 years ago. Banana jam. Nice people. Many fruits. Maps. Strong blue. Warm light. Time.

About people & life there

Time doesn’t exist on Santiago Island. It’s the ocean that gives people a sense of direction, a reason of being, and a sense of belonging .The ocean works like a magnet and one always find one’s place near it. Fishermen are simple and friendly. The villages are small and poor, many look almost deserted. The animals are weak and as you move away from the ocean, everything is becoming increasingly dry: the land, the settlements, the faces of people. In the mountains, the island is reborn in a combination of green and copper - life and dust. People enjoy, sing and dance, play sports, everything is alive every moment. The Portuguese influence is felt in the capital, outside – it’s pure  Africa. Poverty is poignant, but no one seems to be taking it to heart too much. It is there and with a sort of resignation, people see other things that matter: the sun, the fishing, the cassava crops and the waiting. A place in the midst of summer in pristine state of waiting.

About Cape Verde

Cabo Verde is a small country, described by many as a harmonious mix of Africa and Portugal. It used to be a Portuguese colony, key point in the slave trade and in the transatlantic shipping routes. It is now facing economic struggles and live through financial aid from the EU, China and the US, after being systematically helped by the UN over the past decades. For its economy, there’s only tourism and, to a lesser extent, fishing. They speak Creole, but also a lot of Portuguese (which Creole is actually derived from) and although the people in Praia understand English, outside the city there are very few who speak anything but Creole/ Portuguese. It's also fairly easy to get along with people in French. Currently, Cape Verde has almost 500,000 inhabitants and two million nationals living abroad. Located in the Atlantic Ocean, it is made up of 10 islands - beautiful, diverse, charming, peaceful.

When we planned our trip, we looked for a lot of information and tips on what to choose as a destination, where to stay and what to see. We did not find much, so we were careful to gather as much practical information as possible - for future trips, for future travelers.

Hereby, the 10 islands:

• Santo Antao (the most spectacular in terms of vegetation, the most green and hikers’favourite);

• Sao Vicente (small and stylish, it used to be an extremely important port for transatlantic vessels, especially because here they had a coal depot that fed the ships in transit - of course, this led to the thriving of the city of Mindelo, but its glory period ended when the world moved on to oil-ships);

• Fogo (the "volcano island", as everyone calls it - I would say the most dry, arid, but, according to tourists, it is worth exploring it especially for the active volcano);

• Sal (the most popular island, gathers most of the tourists in Cape Verde for its white beaches, turquoise water and endless nights of party);

• Boa Vista (almost as popular as Sal, it also gathers hundreds of thousands of tourists and has beautiful beaches that attract people looking for an exotic holiday);

• Sao Nicolau (another island that pleases tourists, but with rocky shores and natural pools that create its special charm - and much more peaceful than the touristy ones - Sal / Boa Vista);

• Maio (a small island, which has delighted many tourists through its virgin nature, endless beaches and deserts and in general, few people);

• Brava and Santa Luzia (I don't have much information about these two, Santa Luiza is extremely small and I don't think I have met any travelers who have been or are planning to go there);

• Santiago - the last, but not least - the largest of the islands, where the country's capital (Praia) is situated, the administrative and economic center, the quiet ocean, lively beaches but also secret beaches, rocky coastline, mountains a little higher than 1000 m - basically, everything you could ask for.

Practical information

* From Europe, TUI Fly has direct flights to Boa Vista and Sal. TAP Portugal however flies from most European capitals with a stopover in Lisbon (to either Praia or Boa Vista). We preferred the stopover to Lisbon, where we ate an incredibly good fresh fish after being soaked in the rain downtown. In addition, if you have 3-4 hours stopover in Lisbon you can take a two-hour walk directly from the airport to the ocean, through some beautiful gardens (a tip got from a couple of great hiking enthusiasts and great lovers of Africa).

* We chose to stay at a Guesthouse for the whole trip of 8 days - with breakfast included, 5 minutes from the beach in Praia. A double room with balcony and bathroom, being cleaned daily, and with an additional large balcony of the entire  property where you could sit and read and watch the blue waves of the ocean. There are also few hotels in Praia, but their quality is about the same as that of the guesthouse and most are in the center of the city and therefore further away from the ocean (which would have meant no seaview). There are two 5 star hotels, also close to the beach, resort type, but they seemed somewhat isolated, much more expensive, and in terms of comfort they did not offer anything significantly better than what we had.

In the first days we walked only around the capital (on foot, by taxi, by local transport). The largest beach in Praia is now destroyed by a Chinese construction site that seems to be planning a large seaside resort. Unfortunately, no one is working and it seems that not much work has been done in recent years. So the main beach has become Kebra Canela, which is quite large, clean and quiet. The alternative is a very small and fancy beach with loungers, in a small bay, which seems to be frequented exclusively by tourists. There is still another beach beyond the harbor, which is a bit difficult to reach and there you can find maximum two fishermen during the day. But it is so beautiful and the water is so clear and clean and the beaches are all very clean too.

In the following days we rented a car and saw the rest of the island. In Tarrafal, the northernmost city, the beach is slightly more exciting than in Praia and there are several bars and restaurants for tourists. It's even cheaper than in Praia, so I think Tarrafal is a better accommodation option in the future.

* Local transport is cheap and is a good alternative. In Praia taxis are everywhere, you wave and they stop. Any trip costs ex officio 200 CVE (escuados), the equivalent of 2 euros. To go to the neighboring villages/ cities, even to Tarrafal or to the mountains, to Assomada, you can use the local transport. And here prices are somehow "as much as you want to give", depending on the distance of course. Yasi (Toyota vans) wait to be filled by passengers at the departure point (always the same) and only then they depart. On the road, the driver can stop wherever you ask and can take other passengers. The journey does not last too long and is relatively comfortable. We really liked the experience.

The alternative of renting a car, however, gives you more freedom of movement. It is not difficult to find (there are more than 5 rental companies in Praia) and the prices are slightly higher than on the mainland. Gasoline is about 1 euro/ liter (which is better than in Belgium, but very expensive for Cape Verde). The main roads are good and not very busy.

To travel between islands – you have to use the ferry or the plane. There are plenty of flights between the big islands, and tickets can be found even on the day. Also valid for the ferry (although of course a trip will take a little longer on the water). The big disadvantage is that these forms of transport are irregular, so you can stay on an island for a few days, maybe even a week longer than you planned (because flights are often delayed or even canceled and so are ferry trips).

* The local food is tasty and healthy. It's not extraordinarily varied, but you can find fish and seafood in all forms, tasty rice, beans and very tasty vegetables (cachupa – their traditional meal), fresh fruits, fruity ice-cream and coconut/ banana cakes. Local beer, white wine and green wine as well as capirinha are very popular at bars and restaurants in Santiago.

* Must see & do: Cidade Velha (old town), very close to Praia, the shore on which the Portuguese landed - the fortress at the top of the hill looks over the village, and in the center you can still walk on the cobbled streets with houses built out of stone hundreds of years ago, in the market where souvenirs are sold today were once sold the slaves. In Praia - the lighthouse, the rocky shores, the city center (Plateau), the market full of fruits and vegetables from the center, the artisans who make all kinds of souvenirs, live music at Quintal do Musica (you can also eat well there). Excellent traditional food is also at Caixa Cachupa and As Campanas (where on the weekend there’s live music on the terrace). Assomada and the road from Praia to Assomada, in the mountains, winding roads with incredible landscapes - hiking and admiring everything at ease. Praia do Baixo - a simple beach and most often deserted, with a restaurant in the far corner, all wrapped up in an empty village  at the end of the world. East coast - full of spectacular rocky bays, banana plantations, palm trees and black sand beaches. Tarrafal - the most touristy city on Santiago, although smaller than Praia or Assomada, has a magnificent beach and a terrace in the middle of the ocean, between two bays, where you can admire the waves breaking on both sides. Great food here too, colorful bars and of course, the endless souvenir stalls. Further north of Tarrafal is a bay with a pristine beach, beyond the green fields, which is worth the effort to get there.

For a local guide, good and friendly, we met this guy who told us a lot of interesting things. We haven't been able to join him on one of his tours, but we would have loved to, so we fully recommend him: https://www.facebook.com/tourcapverd/

* Security: Santiago does not have a very high criminality rate, we felt safe at all times, most places (institutions, hotels/ residences, restaurants, banks, etc.) have guards and in general, people are peaceful. Fortunately, we didn't have to deal with thieves either.

* Budget: The national currency is CVE (Cabo Verde Escuados) and 1 euro = 110 escuados, but most often the parity is 1 euro = 100 escuados. In most places you can pay either in escuados, or in euros, or even escuados + euros. In Praia there are many places where paying by card is accepted, but mainly cash is preferred.

Although it is a truly poor country, prices are made for tourists, so don't expect everything to be extremely cheap. A two-course meal for two people and two glasses of wine cost on average 40 - 50 euros in the south of Santiago (Praia or Cidade Velha) and around 30 euros in the north, in Tarrafal. Renting a small car cost us 140 euros for 3 days (the theoretical insurance was included, basically it was limited to the guy from the company telling us: "if you have a problem, call me"). 

Accommodation was the highest expense (excluding flights of course) and was 400 euros for 7 nights with breakfast included. The round-trip flight from Brussels (for two people) cost us 700 euros. At the end of the trip, for the whole  8 days (two people) for flights, accommodation, car rental, food, entertainment, souvenirs, we spent approximately 2000 euros.

Memories from our entire adventure are gathered on our travelers’ Instagram: @2&200trips, because Cape Verde won our hearts completely. Surprising and colorful and full of rhythm, we want to taste it more, to discover it more,  to be there again... 

2019 - Persistența iubirii/ The persistance of love

[English version below]

N-am mai scris pe blog de atât de multă vreme încât aproape că uitasem cât de eliberatoare și euforică e senzația așezării cuvintelor. N-am mai scris nimic aici din mai… Cu toate astea, 2019 a continuat să mă provoace și să mă surprindă și dincolo de logodna de vis din Porto.

Ultimele 6 luni ale lui 2019 s-au scurs parcă într-o grabă furioasă și aproape că nici nu mi-am dat seama că am pierdut câteva bucăți importante din cine sunt.

Am trădat scrisul și muzica și emoția profundă pentru că m-am aflat prinsă într-ale vieții complicații. Nu scriu ca să mă plâng. Scriu acum pentru că m-am oprit și am făcut un pas în spate și am privit detașat să pot diseca, să pot înțelege, să mă pot regăsi.

2019 a fost un an lung și plin. O mutare în Belgia cu toate lucrurile înghesuite într-o mașină, o mutare care a venit ca o bucurie și-o ușurare dar și cu multă, multă responsabilitate. În octombrie, o altă mutare. Casă pe pământ și bucuria de după ce am tras linie și ne-am liniștit. Logodna și pornirea pe drumul unei nunți așa cum ne-o dorim. Călătorii și muncă multă, enorm de multă.

Cred că 2019 a fost anul în care am călătorit mai mult ca oricând – în Belgia cât s-a putut, în Olanda de vreo 3 ori, la Paris de alte două ori, în România de două ori, la Nessebar - în Bulgaria, în Portugalia – la Porto și pe valea Douro, pe coasta de vest a Irlandei. De anul ăsta, ne adunăm toate impresiile de călătorie pe Instagram (@2and200trips) – căci ne-am propus 200 de călătorii pe care să le documentam vizual cu tot ce înseamnă ele. Apoi toate drumurile făcute cu/ pentru muncă: Washington, Craiova, Skopje (de două ori), Batumi (de două ori), Kiev, Londra/ Watford. Au fost atâtea drumuri încât în vacanța de iarnă mi-am dorit să nu ies din casă. Ceea ce am și făcut timp de două săptămâni. Am adus oameni dragi aproape și m-am odihnit fizic și psihic.

Poate că ce povestesc pare minunat și atunci când privești detașat chiar este. Fiecare experiență din anul trecut mi-a mai dezvăluit părți importante ale omului care sunt și care-mi doresc să fiu. Totuși, ce nu se vede dincolo de toate evenimentele fericite, împlinirile, reușitele și  frumusețile pe care le-am adunat în anul ce s-a scurs este munca. Munca pe toate fronturile – personal, profesional, emoțional. Luptă, chin, voință și mai multă luptă.

Serviciul meu presupune o muncă enormă. Din septembrie până în decembrie nu am avut o singură zi liberă, am muncit în medie peste 12-13 ore pe zi, cu weekenduri, seri, nopți și mai ales un stres continuu. Un stres care mi-a măcinat fiecare clipă (chiar și în acele momente în care nu munceam). Nopțile visam doar situații de muncă și singurul lucru pe care mi-l doream în serile în care nu aveam de lucru era să stau. Încă învăț detașarea, încă aflu cum să țin sfera asta presei și relațiilor internaționale într-o cutie pe care să o deschid doar atunci când mă aflu la muncă. Sper că timpul are să îmi arate calea.

Cu toate astea, mutarea în noua casă îmi consuma și puțina energie rămasă. O luptă infinită cu proprietarii belgieni care ar face orice să te jupoaie de cât mai mulți bani – cu sau fără un motiv întemeiat (adesea, fără). În plus, birocrația din țara asta o bate cu mult pe cea din România prin simplul fapt că pe lângă un hățiș de proceduri, aici te lovești de absurdul fiecării situații și trebuie cumva să continui și să urmezi regulile. Așadar, în țara în care este o luptă să îți deschizi un contract la apă, unul la energie, să aștepti săptămâni pentru ca o companie să vină să verifice caloriferele (și să fie nevoie de 3 vizite pentru a verifica 3 calorifere diferite), în țara în care te lupți să îți poți obține garanțiile plătite de tine și pe care ești îndreptățit să le iei înapoi când închei un contract, în țara în care lucrezi pentru o organizație internațională și ai un buletin special cu acordul autorităților – trebuie să te lupți să le explici acelorași autorități de ce ai un buletin special, în țara în care trebuie să faci 2 vizite la poliție (cu interogatoriu, declarație,etc) ca să poți plăti o amendă de circulație, aici unde este o luptă să obții documentul prin care îți declari veniturile și îți plătești impozitele, unde agenții imobiliari îți cer sute de euro cash ca să îți facă actele pentru închirierea unei case și unde trebuie să treci 3 interviuri pentru a fi considerat eligibil să închiriezi un loc în Leuven, în țara în care durează o lună ca să înțelegi în câte feluri trebuie să sortezi gunoiul și de unde poți cumpăra saci, pubele și cutii potrivite și mai ales când și cum să scapi de ele… 

Cum spuneam, în țara asta în care totul este o luptă, ne-am așezat pentru o perioadă mai lungă – cu aproape zece drumuri la Ikea și câte alte târguri și magazine de mobilă, am făcut sute de drumuri pentru a vedea case (cel puțin câteva zeci) și pentru a rezolva probleme birocratice, am stat în așteptare zeci de ore la telefon (pentru a rezolva alte n probleme birocratice), am căutat variante, soluții, ne-am stresat, ne-am certat, am stat posomorâți, dezamăgiți, furioși, am fost aproape de a renunța, ne-am luptat cu străinii, cu Belgia, cu românii, cu noi, cu toți și toate ca să reușim să fim, în sfârșit, într-o stare de stabilitate corectă.

Raportarea la doi a fost un alt lucru pe care anul ăsta m-a învățat cum să-l gestionez. O relație se construiește. Mereu am crezut asta, dar cred că abia la 25 de ani am găsit în mine toate resursele necesare (maturitate, responsabilitate, înțelegere, răbdare – încă mai lucrez la asta) să știu cum să așez corect cărămizile unei astfel de construcții. Suntem frumoși și buni și asta încă suntem și ne iubim și la asta nu vom renunța nicicând. Dar anul trecut relația noastră s-a transformat sub toate responsabilitățile vieții sub stresul muncii fiecăruia și a frustrărilor legate de nedreptățile de zi cu zi (de la serviciu, de la birocrație, de la depărtarea de cei dragi). Dar cumva, am avut nevoie de timp să ne cunoaștem mai bine unul pe altul – în special unul față de altul și să ne știm cum reacționăm și ce nevoi avem și cum să vorbim sau să nu mai vorbim, când și mai ales ce să facem. Cred că principala sursă de conflict în anul ăsta lung și greu a fost raportarea diferită la tot ce ne înconjoară – mai ales câtă importanță acordă fiecare dintre noi unui lucru. Ce e foarte important pentru mine poate că pentru Bogdan e aproape neînsemnat și invers. Sigur, nu vorbim aici de lucruri majore (familie, casă, fericire), ci de acele mărunțișuri care adunate ne umplu viața. Și-am înțeles amândoi – ce contează pentru mine și ce nu contează pentru el, ce avem nevoie fiecare dintre noi și de ce, cum reacționăm când suntem presați din toate părțile și nu mai reușim să ne regăsim pe noi și cred că per total, 2019 ne-a pus pe noi doi față în față cu interiorul nostru și ne-a dat o mare lecție – acolo va fi mereu ceea ce contează, ca un refugiu - doar de acolo dragostea noastră ne hrănește – tot ce e în afară e trecător.

Poate că 2019 a fost lung și complicat dar a fost și un an atât de bogat – m-a crescut și mi-a arătat din nou, că visurile se împlinesc, că oamenii pot fi și buni dar și că eu trebuie să fiu mai bună, că mai am încă multe de aflat și descoperit și mai ales că orice lucru care se câștigă cu greu, cu mult efort și energie și muncă este o răsplată de un milion de ori mai dulce.

🎵 Muse – Resistance

~

I haven't written anything here for so long that I almost forgot how liberating and enjoyable the feeling of aligning words is. I haven't written anything here since May ... However, 2019 continued to challenge me and surprise me beyond the dream engagement moment in Porto.

The last 6 months of 2019 have passed so fast and I almost didn't even realize that I lost a few important pieces of who I am. I betrayed the writing and the music and the deep emotion because I was trapped in life's complications. I'm not writing to complain. I write now because I had a break and took a step back and so I was able to analyze, understand, find myself.

2019 has been a long and busy year. A move to Belgium with all the stuff crammed into a car, a move that came as a joy and a relief but also with a lot of responsibility. In October, moving out again. This time, in a house with a huge garden - and the joy after we drew the line and we calmed down. Our engagement and the start of planning the wedding as we want it to be. A lot of travel and a lot a lot of work.

I think 2019 was the year when I traveled more than ever - in Belgium as much as possible, in the Netherlands about 3 times, in Paris twice, in Romania twice, in Nessebar - in Bulgaria, Portugal - in Porto and on the Douro Valley, on the west coast of Ireland. This year, we started gathering all our travelling experiences on Instagram (@2and200trips) - because we are planning to take 200 trips that we will document visually. Then all the work travel: Washington, Craiova, Skopje (twice), Batumi (twice), Kyiv, London/ Watford. There were so many trips that in the winter holiday all I wanted was to stay at home.  Which I did for around two weeks. We had all our dearest people visiting so we took time to rest both physically and mentally.

All these stories might seem wonderful, and it’s true, especially when you take your time and see it from the outside. Every experience of the past year has revealed to me important parts of the human being that I want to be. However, what isn’t obvious at all beyond all these happy events, accomplishments, successes and beauties that we have gathered in the past year is the huge amount of work involved. Work on all fronts - personal, professional, and emotional. Fight, torment, will and more fight.

My job involves a lot of work. From September to December I did not have a single day off, I worked on average over 12-13 hours a day, with weekends, evenings, nights and especially continuous stress. A stress that crushed me every moment (even in those moments when I was not working). At nights I only dreamed of work situations and the only thing I wanted in the evenings when I didn't have work was to totally disconnect. I am still learning how to keep this sphere of my working environment in a a box that I would only open when I am at work. I hope time will show me the way to do it.

However, moving to the new house also consumed all the little energy I was left. An endless battle with Belgian landlords who would do whatever it takes to scam you for as much money as possible - with or without a good reason (often without). In addition, the bureaucracy in this country beats a lot the one in Romania by the simple fact that besides hundreds of procedures, here you are hit by the absurdity of each situation and you must somehow continue and follow the rules. So, in the country where it is a struggle to open a contract for water, one for energy, to wait weeks for a company to come and check the radiators (and need 3 visits to check 3 different radiators), in the country where you work for an international organization and have a special ID, issued by national authorities - you have to fight to explain to the same authorities why you have a special ID, in the country where you have to pay 2 visits to the police (for questioning, investigation, etc.) so that you can pay a traffic ticket, where it is a struggle to get the document through which you have declare your income and pay your taxes, where realtors ask you for hundreds of euros in cash in order to start filling in the forms for renting a house and where you have to pass 3 interviews with some other realtors in order to be considered eligible to rent a place in Leuven, in the country where it takes a month to understand how to sort garbage and where to buy the right bags, bins and boxes and especially when and how to get rid of them ...

As I said, in this country where everything is a struggle, we managed to settle for a longer period - with almost ten trips to Ikea and many more other to markets and furniture stores, we took hundreds of trips to see houses (at least several tens) and to solve bureaucratic problems, we were on hold for tens of hours on the phone (to solve other bureaucratic problems), we looked for options, solutions, we were stressed, we quarreled, we were postponed, disappointed , angry, we were close to giving up, we fought with the foreigners, with Belgium and Belgians, with the Romanians, with us, with everything and anything, so that we could finally get the so much desired stability.

Life in two, as a couple, was another thing this year taught me how to manage. A relationship is built. I always believed that, but I think that at the age of 25, I found in me all the necessary resources (maturity, responsibility, understanding, patience - I'm still working on this one) to know how to properly fit the bricks of such a construction. We are beautiful and good and we love each other and we will never give up. But last year our relationship transformed under all the responsibilities of life, under the stress of everyone's work and frustrations related to daily injustices (from work, from bureaucracy, from being far away from our loved ones). But somehow, we needed time to get to know each other better and to know how we react and what we need and how to talk or stop talking, when and especially what to do.  I think the main source of conflict this long and difficult year,  was the different way we position ourselves towards everything around us - especially how much importance each of us attaches to something. What is very important to me may be almost insignificant to Bogdan. Of course, we are not talking about major things here (family, home, happiness), but those little things that fill our lives. We both understood ourselves - what matters to me and what does not matter to him, what each of us needs and why, how we react when we are pressured from all sides and we are no longer able to find ourselves and I think overall, 2019 has put us two face to face and also made us face our inner selves – which taught us a great lesson – deep down inside it’s what matters most, that’s our safe place - only from there our love can feed us – and everything on the outside is ephemeral.

Maybe 2019 was long and complicated but it was also such a rich year - it raised me and showed me again, that dreams come true, that people can be good, but also that I have to be better, that I still have so much to discover and grow, and especially that anything that is gained after hard effort and with so much energy and work is a million times more valuable reward.

Visul meu îl trăiesc chiar acum/ Living the dream

English version below

Când eram mică mică mă gândeam eu că la 25 de ani este așa o vârstă rotundă, nici prea devreme, nici prea târziu, cât să ai lucrurile astea cele mai importante ale vieții puse în ordine.

La 15 ani voiam să mă fac mare să scap de obligațiile școlii - și de fapt, să pot învăța și citi ce îmi place, cât îmi place, când îmi place. Îmi doream un soi de libertate dar nu din aia pe care ți-o dorești în adolescență, ci îmi doream să ajung mare mai repede să pot avea frâiele vieții mele și să fac să fie și să-mi fie bine. Acum mă bucur că-s mare pentru că pot mânca desert înainte de masă și pot mânca același fel de mâncare (oricât de nesănătos e) de cât de multe ori vreau. Și practic, pot să stau la filme până foarte târziu (cred că, de fapt, astea-s cele mai mari recompense ale vieții de adult :) )

Pe la 20 de ani mă gândeam că e timp mult în fața mea și începusem să construiesc în toate direcțiile, destul de haotic, în speranța că va fi bine, cumva, cândva.

Când am împlinit 23 de ani, eram în plin proces de creștere - construire. Mai haotic ca niciodată, dorindu-mi tot, și îndreptându-mă spre oriunde. Cam atunci mi-am dat seama că planul cu 25 de ani nu e tocmai un plan, ci mai mult un vis ce va veni când va fi să se întâmple.

Între 24 și 25 de ani modul meu haotic de a construi m-a făcut să mă opresc un timp să-mi dau seama că sunt confuză și că nu îmi e clar nici către ce mă îndrept și cu siguranță nici care-i cel mai bun mod de a ajunge acolo.

Știu că nu-s rețete pentru ce și cum să faci. Dar eu cred mult în rețete interioare, și în a ști tu că ceea ce faci este 'drumul' și că, la un moment dat, vei privi în urmă cu bucurie, mulțumindu-ți pentru calea aleasă. Recunosc că pe parcurs m-am îndoit de multe ori de mine și de ceea ce fac - m-am întrebat de sute dacă nu chiar de mii de ori dacă am ales bine, dacă nu-s sacrificiile prea mari, dacă merită și dacă voi ajunge acolo, unde visul meu țintea.

La începutul anului mi-am făcut bagajele și-am alergat către oportunitatea de a reveni la NATO și în Belgia. Inițial pentru 6 luni. Urma din nou să așez cărămizi pentru viitorul meu fără să fiu sigură că orientarea spre soare e cea care trebuie.

Dar cumva, câteva luni înainte să împlinesc 25 de ani uitasem complet de vechea idee de-a fi stabilă și într-o fericire liniștită la vârsta asta. Cumva, mergeam către ce simțeam că e bine și cred că în sfârșit înțelesesem că nu există termene limită în viață, ci că e un timp pentru toate - dar nu cel pe care-l vrem sau îl decidem noi, ci timpul lor: al lucrurilor, faptelor, oamenilor.

Am ținut să spun povestea asta, pentru voi și pentru mine - ca să realizez că, la 25 de ani, viața mea s-a ordonat de la sine. De la sine, cu mult ajutor de la toată construcția asta la care am tot muncit și cu mult ajutor de la oamenii cei mai apropiați. Și că în loc de 25 ar fi putut fi 29, 33 sau orice alt număr s-ar fi potrivit omului din mine. 25 a fost, se pare, numărul meu.

La 25 de ani am lângă mine un om care și-a lăsat toată viața în urmă și s-a mutat cu mine într-o țară în care nu vorbea limba și unde nu avea nimic sigur în termeni de șanse profesionale. Dar a făcut-o cu toată inima, s-a înscris la un curs de franceză și 3 luni mai târziu dădea interviuri în franceză și lua un job cu responsabilități imense.

La 25 de ani - și mai precis de ziua mea, i-am avut pe ai mei cu mine și mai mult, i-am dus în locul pe care-l iubesc cel mai mult în lumea asta - la Paris. A fost cadoul meu perfect - să fiu pe picioarele mele atât cât să le pot arăta Parisul, să bem un pahar de vin în Montmarte cu toții pe 25 aprilie seara să sărbătorim că suntem împreună și că m-am făcut mare.

La 25 de ani am un job stabil pentru (cel puțin) următorii 3 ani, într-un loc în care îmi place să lucrez în fiecare zi - un job care nu mă poate plictisi nicio secundă și unde am cei mai faini șefi (care nici măcar nu-mi citesc blogul) și colegi pe care mi i-aș fi putut dori vreodată.

La 25 de ani stau într-un apartament liniștit și luminos, cu o terasă plină de flori de toate felurile și mă încântă cerul albastru (atât cât se poate în Belgia) în fiecare dimineață. Și, foarte important, am extrem de multe perne și pături pufoase și lumânări parfumate.

Și tot la 25 de ani, visul de a fi cerută în căsătorie de omul pe care-l iubesc la Porto, cu toată imaginea portului și a râului Duoro în fundal - mi s-a împlinit. Pur și simplu - cred că am trăit cel mai emoționant moment din întreaga mea viață. Astfel încât mi-s logodită și mai mult decât atât, nu încetez să mă minunez și să fiu recunoscătoare că dragostea-mi este împărtășită.
Și dragostea de Bogdan, și dragostea de părinți, și dragostea de prietenii minunați cu care adun zâmbete și amintiri pentru veșnicie.

La 25 de ani, mai mult de tot ce am, este despre tot ce sunt - sunt un om fericit, care cunoaște împlinirea în fiecare zi - care se bucură de ea și muncește pentru a o păstra și a o cultiva pe mai departe. Sunt un om care a avut norocul să meargă pe drumul 'ăl bun și luminos, care n-a construit în zadar și care a reușit să se împiedice prea puțin de relele lumii.

Sunt un om iubit și înconjurat de oameni buni, calzi și frumoși care m-au făcut ce sunt, care mă fac ce voi deveni. Iar asta înseamnă, de fapt, că la 25 de ani îmi trăiesc VISUL.

Mulțumesc.

🎵 Clara Luciani - Drole d'epoque

***

When I was a little girl I was thinking that at the age of 25 it’s quite the right time, not too early or too late to have the most important things in life perfectly settled.

At the age of 15 I wanted to be a grown up in order to get rid of the school's obligations - and actually, to learn and read what I like, as much as I like it, when I like it. I wanted a kind of freedom but not the one you want in adolescence, but I wanted to be an adult sooner, to be in the lead of my own life and make it better. Now I'm glad I'm an adult ‘cause I can eat dessert before the meal and I can eat the same food (however unhealthy it is) as often as I want. And basically, I can stay up to watch movies until very late (I think, in fact, these are the biggest rewards of adult life :))

At 20, I thought there was a lot of time in front of me and I started to build in all directions, quite chaotic, hoping it would be good at some point.

When I was 23, I was in the process of growing - building. Perhaps more chaotic than ever, aiming for everything, heading towards anywhere. That's when I realized that the 25-year plan is not exactly a plan, but more of a dream that will come when it's going to happen.

Between 24 and 25 years, my chaotic way of building made me stop for a while to realize I'm confused and I'm not clear to where I'm going, and certainly I have no clue what’s the best way to get there.

I know there are no recipes for what and how to do. But I believe a lot in inner recipes, and in knowing that what you are doing is 'the right way' and that, at some point, you will look back with joy, thanking yourself for your choices. I have to admit that I have often doubted myself and what I was doing and what I was pursuing - I asked myself hundreds if not even a thousand times if I chose well, if the sacrifices were not too big, if it was worth it and if I will ever get there, where my dreams were aiming.  

At the beginning of the year I made my luggage and took the chance to get back to NATO and to Brussels. Initially for 6 months. I was going to lay the foundation (again) of my future without being sure that this was the right direction to follow.

But somehow, a few months before I was 25, I had forgotten about the old idea of ​​being settled at this age. Somehow, I was going to what I felt was good, and I think I finally understood that there are no deadlines in life, but there is a time for everything – although not when we want or decide, but there is the right time for certain things, certain experiences and certain people.

I truly wanted to share this story for you and for me - to realize that at 25, my life has found its way by itself. Of course, with a lot of help from all this effort that I’ve put into and much help from my closest and dearest people. Instead of 25 could have been 29, 33 or any other number would have suited the person I am. 25 was, apparently, my number.

At the age of 25, I have a man who left all his life behind him and moved with me to a country where he did not speak the language and where he had nothing set in terms of professional options. But he did it wholeheartedly, enrolled in a French course, and three months later he gave interviews in French and took a good job with immense responsibilities.

At the age of 25 - and more precisely on my birthday, I had my family with me and I took them to the place I love most in this world - Paris. It was my perfect gift - to be independent enough to take my parents to Paris and enjoy a glass of wine in Montmartre on April 25th to celebrate that we are together and that I have become a grown up.

At 25, I have a stable job for (at least) the next 3 years, in a place where I like to work every single day - a job that can not bore me for a second and where I have the finest bosses (who don’t even read my blog) and the best colleagues I could ever ask for.

At 25, I live in a quiet and bright apartment with a terrace full of flowers of all kinds. And, very important, I have a lot of pillows and fluffy blankets and scented candles.

And at the age of 25, the dream of being proposed in Porto, with all the beautiful port and  the Duoro river in the background - was fulfilled. Plain and simple - I think I was given the chance to live the most exciting and moving moment of my life so far. So I'm now engaged and more than that, I do not cease to feel amazed and grateful that my love is shared – my love for Bogdan, my love for my parents & wonderful friends with whom I collect smiles and memories for eternity.

At the age of 25, more than anything I have, it’s all about everything I am - I am a happy person who feels the fulfillment of every day - who enjoys it and works to preserve it and cultivate it further. I am so lucky to have taken thin good and bright road, which I did not work for in vain, and I’m lucky to have missed most of this world’s evils.

I am loved and surrounded by good, warm and beautiful people who have made me what I am, who make me what I will become. And that means, in fact, that I’m living my dream now.

Thank you.