Nu știm să iubim fără pată așa cum nu știm nici să rănim fără urme de măcelărie de cartier comunist.
Nu știm să fim profunzi nici măcar în ură. Nu știm să smulgem, să rupem, să spargem, fără să ne lovim noi înșine în procesul ăsta de furie dezlănțuită contra lipsei de înțelegere ori empatie.
Probabil pentru că nu empatizăm nu reușim nici să iubim, nici să rănim de la A la Z, cu tot ce-i mai romantic și mai pasional și respectiv cu tot ce-i mai dur și indiferent.
Poate pentru că îi rănim mai ales pe aceia pe care-i iubim de ne pocnesc venele, de ni se înghesuie celulele la adăpostul amintirilor, de ni se atrofiază toți porii. Iubirile alea reușim să le trântim cel mai tare de pământ. Și ne pare rău. Și ne simțim de parcă noi suntem cei trântiți, sfărâmați în bucăți din care nu mai știm să ne refacem. Nu putem trece mai departe pur și simplu. Rămâne ceva ce ne apasă, ce ne bântuie, ce ne trezește noaptea din somn și ne întreabă dacă nu ne-am crezut medici înainte de vreme. Nu suntem în stare să dăm cu toporul fără să privim îngroziți picătura de sânge scursă la capătul lui. Nu cred că se numește lașitate, ci nehotărâre.
Nu știm diferența dintre a iubi și a răni, așa că ne rătăcim undeva în mijloc și sfârșim prin a îmbrățișa o iubire platonică și-o ură superficială, căci profunzimea e prea greu de îmblânzit.
Conștiința s-a înecat în prima vacanță risipită pe-o insulă tropicală din care n-am înțeles nimic. Iubim și rănim la fel de lipsit de intensitate, monoton, monosilabic. Doar în da și nu, eșuăm de gât cu cireșii înfloriți, la gândul că nu contează.
Adevărul fiecăruia s-a încleștat în lipsa omului. Omul, în schimb, e acolo, în dragoste și-n rană deopotrivă, dar niciodată între.
A trecut mai mult de o lună de când mi-am mutat viața câteva mii de kilometri mai în vestul Europei.
Știu că am mai spus asta, dar e în continuare la fel de adevărat: nu-mi plac schimbările. Și tocmai de asta încerc să schimb mereu câte ceva, să înfrunt tot ce înseamnă 'diferit' - muzica, mâncarea, locurile în care ies în oraș, apartamentul, orașul, țara, starea de spirit. Căutarea curajului ăsta de schimbare a fost unul din motivele puternice pentru care mi-am dorit să mă mut în altă țară. Belgia a fost să fie.
Mă bucură enorm că e o țară francofonă, că a venit primăvara cam de când am ajuns eu aici, că ploaia nu e atât de rece cum credeam, că merg 15 minute pe jos până la muncă în fiecare dimineață cu drag și seninătate (și cu nelipsiții pantofi la pachet). Îmi place centrul plin de viață ziua - noaptea - oricând - oricum, îmi place la nebunie arhitectura clădirilor, mai ales în unele cartiere prin care m-aș putea plimba la nesfârșit. Muzee bogate, parcuri imense, oameni extraordinar de politicoși și drăguți și relaxați. Și colegii mei interni faini.
Primele săptămâni de muncă m-au derutat teribil. La fel cum m-a derutat și amalgamul de franceză, flamandă, engleză și toate limbile pământului auzite peste tot. Încă mă mai derutează mersul tramvaielor și locurile unde găstești gauffre cu adevărat bune, și programul supermarketurilor. Dar după o lună simt că toate-s nesperat de bine așezate. Chiar de curând mă gândeam cum mă așteptasem eu la un șoc puternic, la o provocare mult mai mare atunci când am aterizat în Bruxelles pentru prima dată în viață.
După ce am lăsat în urmă acel soi de familiaritate - prieteni, familie, mașină, locul meu, atâtea resurse utile vieții de zi cu zi, tot ceea ce cunoșteam sau știam unde să găsesc, limba română... m-am simțit cumva ruptă și cu inima cât un purice mă gândeam cum să trag aer în piept mai bine și să o iau de la 0 cu toate. Și asta s-a și întâmplat. Dar n-a durut, n-a fost o lună chinuită de adaptări. Nu știu de ce, dar parcă toată Belgia asta ca un hazard și ca un teatru absurd în majoritatea timpului, m-a găsit pregătită să o cuprind, să o înțeleg, să o accept ca pe o casă temporară, cu tot mersul ăsta nou al lucrurilor, cu tot ce-mi trebuia și nici nu-mi dădusem seama înainte,
În altă ordine de idei, am niște sentimente ciudate venind aici... mă simt mai româncă, mă simt și mai legată de tot ce-i pentru mine acasă și pământ românesc, mă simt și mai atrasă de Balcani. Asta nu înseamnă că vreau să revin în țară prea curând. Pur și simplu, știu că nu e încă vremea. În același timp, dragostea mea pentru tot ce-i francofon și apropierea de Franța, de Parisul tuturor dorințelor îmi împlinește nevoia aceea de a fi conectată cu lumea întreagă, de a vrea mai mult, ideea că totul e aproape și posibil. Și pe lângă asta, mai e și senzația aia de lume latină care mă așteaptă. Mereu m-a năucit cultura spaniolă la fel cum m-a emoționat limba portugheză și Portugalia cu totul. Mereu m-am gândit că voi ajunge la un moment dat în America Latină și o sa regăsesc acolo un acasă pe care l-am căutat dintotdeauna fără ca măcar să știu. Trăirea asta e încă extrem de vie, așa că dincolo de viața cotidiană, înăuntrul meu se ciocnesc toate direcțiile astea oarecum contradictorii, care probabil că încearcă doar să mă împingă mai departe sau pur și simplu să-mi arate încotro.
Și în fond, asta e tot ce știu cert, după o lună aici, după un an la Lyon, după doi ani și jumătate în București, după săptămâni prin tot felul de alte orașe europene: încă mai am de căutat, de înfruntat nestatornicia și de mers mai departe. Curajul schimbării e o luptă de fiecare zi, cel puțin pentru mine și cred că mai am de lăsat urme prin multe locuri, la fel cum mai am de câștigat și alte amprente din alte părți, până să mă așez în tihnă și să-mi spun: ”aici rămân.”.
Aici se încheie
povestea mea de-aproape un an la Ministerul Transporturilor.
A fost un an plin, cu de toate – momente mai ușoare,
situații dificile, crize, coduri, termene limită, stângăcii, amintiri faine,
campanii bune, mici reușite, planuri îndrăznețe, fotografii și scrieri multe,
enorm de multe.
Am lucrat cu o echipă extraordinară, fără de care nu
aș fi reușit să învăț atât de multe, să lucrez atât de creativ și să cresc așa
în ultimul an. Am avut șansa, pentru un timp mai lung sau mai scurt, să lucrez cu trei miniștri diferiți - tehnocrați, politici, oameni buni, profesioniști, fiecare
la rândul lui cu o anumită doză de implicare, cu anumite priorități.
Simt nevoia să scriu câte ceva despre cum se văd
lucrurile din partea asta. E greu. Extrem de greu. Să înțelegi când cei ce
critică au dreptate și când nu, să arăți când faci ceva bun, să cauți lucrurile
bune în marea de defecte, să nu privești doar tot ceea ce nu merge, să ai enorm
de multă răbdare, să urmezi proceduri anevoioase, să fii prompt la orice oră
din zi și din noapte, să fii gata să creezi minuni cu materiale puține și câte
și mai câte altele. Dar pe cât de greu e, pe-atât de frumoasă e satisfacția
atunci când reușești să schimbi măcar o părticică din părerile negative, atunci
când există chiar și cea mai mică apreciere, atunci când reușești să provoci orice
fel de îmbunătățire.
Mai simt nevoia să spun că am cunoscut oameni cu
adevărat competenți atât de stânga, cât și de dreapta. Am învățat că nu
culoarea politică dă valoarea muncii unui om. Am reușit să rămân, până la
final, neimplicată politic, așa cum mi-am dorit, dar, în esență, o socialistă
cu multe idei liberale.
Așa că rămân un om norocos, pentru că am trăit o
asemenea experiență și i-am cunoscut pe cei cu care mă mândresc că mi-au fost
colegi sau șefi și pentru care o să am mereu un respect aparte și-un gând bun,
indiferent unde mă voi afla. Și multă recunoștință, desigur.
Cu toate acestea, ceea ce s-a întâmplat în ultimele
săptămâni m-a făcut să-mi regândesc anumite valori și să îmi pun multe
întrebări despre mine, despre societatea și politica românească din 2017.
Mă gândesc că am fost
de partea greșită a baricadei de data asta, și nu pentru că sunt anti/pro PSD sau
anti/pro Iohannis/USR/etc. (dimpotrivă, am încercat mereu să îmi păstrez
spiritul critic treaz și să operez cu el fără discriminări și fără a-l supune
vreunei influențe mediatice, ci doar propriei analize).
Am fost de partea
greșită a baricadei pentru că nu mă pot identifica în nicicun fel cu acțiuni ce
mie mi-au părut a fi în defavoarea bunului mers al societății noastre de azi. În
fiecare clipă din ultimele două săptămâni, subiectul ăsta mi-a măcinat mintea până
la epuizare - îndoiala asupra integrității, asupra parcursului României și
implicit al meu, dar și asupra propriei conștiințe.
Nu am protestat,
fizic, acolo, în Piața Victoriei, dar am protestat în mine și în multe feluri. Am
protestat cu tot simțul civic cu care am votat, de la 18 ani până în prezent și
cu fiecare lucru, oricât de mărunt, prin care am încercat să fac să-i meargă
mai bine țării mele.
Între lupta din afară
și cea dinăuntru, mi-am dorit să iasă învingătoare principiile cu care m-au
crescut părinții mei: onoare, corectitudine și dragoste de țară. Între lupta
personală și cea națională, mi-am dorit ca marele câștigător să fie țara mea și
poate, din egoism, mi-am dorit astfel și motivul de a nu mai părăsi România.
Din păcate, sunt lupte care încă se poartă, pe multe planuri și poate că nu e
vremea României mele. Cel puțin, nu încă.
În martie, la Marsilia, primăvara ajunsese înaintea
mea. Îmi amintesc cumplit de mult albastru. Un albastru cum nu văzusem vreodată.
O Mediterană de necuprins. Același aer franțuzesc, multă aglomerație, lume
pestriță. Mă simțeam cu un pas în lumea arabă. Am luat vaporașul până pe Ile de
Frioul, unde m-am așezat pe stânci, sub soarele domol, cu marea întreagă la
picioare, și-am simțit atunci că viața n-avea cum să fie mai bună de-atât. Când
m-am întors în vechiul port, acela de-l descria Dumas atât de pasionat, era deja
sfârșitul amiezei și rătăceam distrată printre suveniruri, turiști, străzi
pietruite, clădirea muzeului, restaurante scumpe, pescari ambițioși, bărci și
yachturi care mai de care mai albe.
Îmi amintesc că-n ziua aia am bătut la pas tot
centrul Marsiliei și-mi amintesc și balerinii mei negri, subțiri și ușori, în care
aveam impresia că alerg ca-n picioarele goale pe tot pământul ăla vechi și nou,
senin și neclar, amestecat în popoare, năzuințe, timp.
In Marseille in March, the spring had arrived before me. I remember lots of outrageously blue. A blue like I had never seen before. A boundless Mediterranean. The same French air, crowded areas, motley world. I was feeling one step into the Arab world. I went by boat to the Frioul Island, where I just sat on the rocks, under the gentle sun, having the whole sea at my feet and at that specific moment I felt that life couldn't get any better. After I went back to the Old Harbour, the one that Dumas described so passionately, it was already the end of the afternoon and I started wandering distracted among souvenirs, tourists, cobblestone streets, the museum building, expensive restaurants, ambitious seagulls, white boats and yachts in eager rivalry.
I remember that day when I walked the entire centre of Marseille and I can also remember my thin and light black shoes that made me feel like I was running almost bare feet on the old and new land, clear and unclear, mixed in people, aims, time.
Ne pregăteam de ultima după-amiază la Barcelona. Lângă Crina,
după ce cutreierasem deja o bună parte a orașului și Luis, peruanul care ne
găzduia în apartamentul lui la 5 minute de plaja Barceloneta - mergeam spre
port. Mă tot opream să fotografiez clădiri – arhitecturi iberice și mi-am dat
seama că eram în locul perfect, cu oamenii aceia doi care mă-ntregeau în clipa
aia, căci tăceau ca niște localnici determinați, imuni la născocirile de
suveniruri spaniole – așa că i-am prins cu umbrele la-ntâmplare, mișunând pe
lângă umbra mea, de copil uimit, încântat și nesătul de tot ce se mișca în
juru-mi.
Cred totuși că era memorabilă și ziua aceea, cumva – după o
noapte de carnaval la care dansasem fără discernământ, într-un sat din
apropiere și înaintea unei alte seri cu la fel de mult dans latino, plajă scăldată-n
noapte caldă și numită de noi simplu, după ideea lui Woody Allen, `Vicky
Cristina Barcelona`.
We were
getting ready for our last afternoon in Barcelona. Along with Crina, after we
had already walked the town and with Louis, the Peruvian who was hosting us in his
apartment – a five minute walk from Barceloneta beach, we were heading to the
harbour. I kept stopping to take pictures of buildings – Iberian arhitectures
and I realised I was in the perfect place, with those two people who made me be
whole for that moment, for they were silent like determined locals, immune to
the so-called Spanish souvenirs – so I caught their shadows randomly, lurking
next to mine, one of a startled child, happy and hungry for everything around.
I think
that day was somehow memorable though – after a night of carnival where we danced undiscerningly, in a nearby village and before another night with as much
latino dance, the beach bathed by a warm night and simply named by us, after
Woody Allen’s idea, ‘Vicky Christina Barcelona’. More photos on: andradatudorie.com
Era
februarie și venisem la Barcelona cu speranța regăsirii unei firimituri
de primăvară. Era a doua zi plină în capitala Cataluniei, Crina plecase de
dimineață să admire albastrul proaspăt al noii zile din parcul Guell. Eu am
lenevit până spre prânz, apoi am plecat s-o regăsesc și m-am pierdut,
îndrăgostită, între soarele domol, arhitecturile lui Gaudi și străzi bătătorite
de spanioli care sporovăiau de lume, de cumpărături, de toate cele obișnuințe.
Mai aveam puțin până la Sagrada, dar crengile copacilor
devenite alei și aleile șerpuind ca-ntr-o pădure vara m-au pironit să-mi pozez
umbra. Să nu uit mirosul Barcelonei la capătul iernii parcă inexistentă acolo,
să nu uit ziua aceea plină ochi de cel mai voios soare și nici ochii mei
înduioșați de toată măiestria lui Gaudi.
It was
February, but I had come to Barcelona hoping to find a small piece of spring.
It was the second busy day in Catalunia’s capital, Crina had left in the
morning to see the fresh blue of a new day in Guell park. I stood idle until
around noon and then I left to meet with her and lose myself, in love, between
the mild sun, Gaudi’s architecture and the spaniard walked streets, bustling
with people, shopping and the usual.
There was
only a short way to the Sagrada, but the trees’ branches that became paths and
the paths winding as if it were a forest in the summer made me take a picture
of my shadow. I didn’t want to forget the smell of Barcelona at the end of its
almost inexistent winter, that day filled with the most joyous sun, nor my eyes
moved by Gaudi’s artistry.
De la începuturile lui 2015, m-am hotărât să caut forme noi de a-mi documenta existența de călător nestăpânit, de pasager neliniștit, așa că am adunat imagini din momente cheie, de peste tot, de printre oameni și mișcări, zile, seri și străinătăți.
Fotografii cu soarele în spate, prin care-am căutat să mă joc cu lumina și să știu mereu care anume e umbra mea - în toate sensurile.
Așa că aici ia naștere 'zâmbetul de umbră călătoare', despre care voi scrie ca într-un jurnal, cu fotografia potrivită pentru fiecare senzație de care îmi amintesc cu drag, acum, pe măsură ce timpul curge la doi ani distanță.
„Sunt o umbră călătoare, ca și Puck, ca Ariel...”
p.s.: Imaginile se vor regăsi și în categoria „umbre călătoare” de pe andradatudorie.com.
***
Since the beginning of 2015, I’ve decided to look for new
ways of documenting my untamed traveller and restless passenger existence. So,
I’ve gathered images from the key moments, from everywhere, from among the
people and movements, the days, nights and the foreign lands.
Photographs with the sun behind me, through which I’ve
sought to play with the light and to know exactly which one is my shadow –
metaphorically and not.
So, here “travelling shadow smile” is born, about which I shall write just
as in a diary, with the right picture for every sensation I remember fondly,
now, as time passes two years later.
“I am a travelling shadow
Just like Puck and Ariel..”
p.s: The images will be posted under “travelling shadows”
on andradatudorie.com
Mă tot gândesc la anul ce se încheie azi. Mă gândesc că au trecut greu ultimele 12 luni, dar că au însemnat atât de multe lucruri, atât de multe direcții și feluri noi de a privi metehne vechi.
Anul ăsta a însemnat „Ce n-a pictat Matisse” - volumul meu de debut și câteva premii, o licență mult așteptată, primele luni din viața mea în care n-am mai fost parte din nicio formă de învățământ, angajarea la Ministerul Transporturilor și încă o remaniere, admiterea la două programe de master la care nu m-am mai dus (cel puțin, nu încă), câteva cărți absolut minunate citite (nu destule, dar destul de puternice), câțiva oameni deosebiți ce-au intrat în viața mea - ca niște furtuni sau ca niște zile de primăvară - unii să rămână, alții doar să îmi arate câte ceva, şi câteva zeci de mii de kilometri parcurși spre toate zările, cu tot felul de speranțe şi probleme, dar de fiecare dată cu bucurii răzvrătite, născute din întâmplări mici, lângă oameni mari, în locuri care s-au transformat din simple spații în amintiri complete.
Astăzi, uitându-mă cu nesaț la munții înzăpeziți și la brazii albiți de iarnă, mi-am dat seama că nu m-am liniștit încă. Mi-am dat seama că nici măcar un an mai târziu de la incertitudinile de la finalul lui 2015, nu mi-am construit ceva mai multă siguranță în chestiunile alea clasice ale vieții: un loc de muncă, o locuință, unele obiceiuri, un program ceva mai ordonat. Nu, am rămas tot în bătaia vântului, veșnic pe drum sau căutând alte drumuri, în permanență plină de întrebări, nesătulă să creez și să aștept în egală măsură, gata să risc şi să cuceresc, să alerg şi să păstrez toate întâmplările ciudate, minunate, contradictorii, nebuneşti sau cotidiene în ce sunt şi cum cresc, de la an la an.
O aşa nelinişte frumoasă vă doresc şi vouă în noul an. Toată tinerețea revărsată în zilele monotone şi toată încăpățânarea de a deveni mai buni. Şi vă mai doresc grație în tot ce faceți şi mai ales în ce gândiți, căci atunci când ordonăm totul cu grație, până şi zgomotele absurde sună ca o partitură de pian!
"I don't know how many souls I have. I've changed at every moment. I always feel like a stranger. I've never seen or found myself. From being so much, I have only soul. A man who has soul has no calm." (Fernando Pessoa)
Scriu ca să fiu.
Sunt gălăgioasă ca să acopăr tăceri inutile și să țin isonul asurzitorului oraș.
Sunt grăbită și mereu pe pas de plecare... parcă aș fugi neîncetat, nu dintr-un loc, nu spre altul, ci pentru scopul terapeutic al îndepărtării.
Depărtarea are în ea boala singurătății și oportunitățile nenumărate ale împlinirilor de moment. Dar e bine să o cucerești cât de des posibil. Înalță și alină, provoacă și presează, aleargă și schimbă sensul timpului.
Scriu când simt că depărtarea nu-i de-ajuns.
Sunt romantică și cinică, sunt rațională și spontană și nu pot echilibra toate acestea decât prin cuvinte. Sunt un amalgam de râsete și melancolii care răzbat în mine la toate orele nepotrivite.
Timpul nu stă niciodată așa cum îl așez eu atunci când scriu.
Și mai scriu când știu că am vorbit prea mult sau când n-am apucat să spun ce doream. Scriu când mă depășește tinerețea și când mă întreb încotro. Scriu ca să caut răspunsuri și nu să le găsesc, doar să mă întreb unde sunt. Scriu ori de câte ori am de înfruntat realități meschine. Scriu când aflu de existența prieteniei și a sincerității. Scriu ca să micșorez distanța dintre mine și mine.
