Nu știm să iubim fără pată așa cum nu știm nici să rănim fără urme de măcelărie de cartier comunist.
Nu știm să fim profunzi nici măcar în ură. Nu știm să smulgem, să rupem, să spargem, fără să ne lovim noi înșine în procesul ăsta de furie dezlănțuită contra lipsei de înțelegere ori empatie.
Probabil pentru că nu empatizăm nu reușim nici să iubim, nici să rănim de la A la Z, cu tot ce-i mai romantic și mai pasional și respectiv cu tot ce-i mai dur și indiferent.
Poate pentru că îi rănim mai ales pe aceia pe care-i iubim de ne pocnesc venele, de ni se înghesuie celulele la adăpostul amintirilor, de ni se atrofiază toți porii. Iubirile alea reușim să le trântim cel mai tare de pământ. Și ne pare rău. Și ne simțim de parcă noi suntem cei trântiți, sfărâmați în bucăți din care nu mai știm să ne refacem. Nu putem trece mai departe pur și simplu. Rămâne ceva ce ne apasă, ce ne bântuie, ce ne trezește noaptea din somn și ne întreabă dacă nu ne-am crezut medici înainte de vreme. Nu suntem în stare să dăm cu toporul fără să privim îngroziți picătura de sânge scursă la capătul lui. Nu cred că se numește lașitate, ci nehotărâre.
Nu știm diferența dintre a iubi și a răni, așa că ne rătăcim undeva în mijloc și sfârșim prin a îmbrățișa o iubire platonică și-o ură superficială, căci profunzimea e prea greu de îmblânzit.
Conștiința s-a înecat în prima vacanță risipită pe-o insulă tropicală din care n-am înțeles nimic. Iubim și rănim la fel de lipsit de intensitate, monoton, monosilabic. Doar în da și nu, eșuăm de gât cu cireșii înfloriți, la gândul că nu contează.
Adevărul fiecăruia s-a încleștat în lipsa omului. Omul, în schimb, e acolo, în dragoste și-n rană deopotrivă, dar niciodată între.
Cel puțin, Omul așa cum îl văd eu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu