marți, aprilie 25

E încă devreme-n viața mea


La 18 ani, alergam desculță prin Vama Veche, pentru că visasem că atunci când devin majoră o să dansez pe plajă noaptea-n vamă. Soarele era moale în timpul zilei, iar nopțile erau cumplit de friguroase, ne cuibăream lângă un foc care ardea până dimineață. Eram cu mândra mea, cea mai dragă prietenă cu care-am împărțit ani de liceu, folk, doruri și câte și mai câte bilete de tren spre mare și Cluj… La răsărit totul se lumina, așa cum apărea și-n orizontul meu viața de om major, gata să-și asume prea multe răspunderi, dar la fel de multe nebunii.  Am dansat până s-a scurs din mine toată forța de copil răzgâiat și ne-am întors acasă cu obrajii maronii, ochi strălucitori, amintirea apei extrem de rece și câteva trenuri prăfuite schimbate în gara din Făurei.  

Am împlinit 19 ani în Galațiul în care îi trăisem cu nerăbdare și pe ceilalți 18. Era Paștele în duminica aceea, aveam o ie albă și așteptam eliberarea de după bac, eliberarea din constrângerile liceului și ale orașului prea îngust pentru ambițile mele și marele gând ispititor al Bucureștiului tuturor posibilităților.

20 de ani i-am sărbătorit în Manchester, într-o cameră de cămin a unui om atât de drag. Îl priveam cum intra în cameră cu tortul pe care-l chinuise cu toate cremele de ciocolată din lume. Erau 20 de lumânări colorate ca bluza mea și aveam încă părul ud de la duș. Afară ploua englezește, în cameră era insuportabil de cald, dar eu eram mulțumită că sunt acolo, departe, că mă simțeam iubită și că puteam cânta pe bune ”am 20 de ani și sincer nu mi-e bine, asta eeee…”

Când am făcut 21 de ani, locuiam în Lyon, iar tata a venit să mă viziteze. Nu-l mai văzusem de luni întregi și l-am așteptat la gară cu inima cât un purice. În seara aia am rătăcit cu el și Crina străduțele din Vieux Lyon într-o ploaie nehotărâtă, într-un aer curat și o lumină difuză. Nu îmi lipseau prea multe, o știam pe mama aproape oricum, prin părintele care îmi era alături. Tata era acolo, cel mai iubit tată din lume, cel mai iubit dintre pământeni, râdea cum nu-l văzusem prea des în 21 de ani, din adâncul lui, din toți rărunchii. Avea un copil mare. Pe Crina mea parcă o știam de-o viață, simțeam cumva, probabil, că prietenia asta va fi pentru toată viață, pecetluită franțuzește, de neclintit ca toată cultura pe care amândouă o iubim. Am băut vin bun, roșu, ne-a servit un albanez simpatic care spunea glume faine în seara aia, iar noaptea a plouat torențial, cu nervi, dezmățat, de parcă nu mai plouase de 21 de ani.  

Aveam 22 de ani și trăiam în București, cu garsoniera închiriată, mașina mea, locul de muncă de la Ministerul Transporturilor. Eram în ultimul an de facultate și n-am simțit când a fost și cum a trecut ziua mea. Zilele erau toate grăbite, ca mine să alerg dintr-un loc în altul, să reușesc, să ajung, să birui, să cresc. Multă muncă în multe părți - e amintirea pregnantă din acel 25 aprilie. Dar aveam în jur oameni veseli, alături de care îmi plăcea teribil să lucrez în fiecare zi. Fusesem acasă cu două zile înainte, așa că nimic nu era îndepărtat de îmbrățișarea mea. Știam că mă făceam mare și depărtările pe care începusem să le caut erau altele și trebuiau cucerite încet, cu străduință și atenție.

23 de ani încep să număr de astăzi. Mă ascund de câteva luni în Bruxelles-ul de primăvară și realizez că de când am devenit majoră n-am mai știut să stau locului. Aici toate-s tihnite, ritmuri străine pentru mine, ca exprimările care eșuează să transmită mai mult decât simple mesaje. Oameni noi îmi urează toate cele bune în limbi străine. Străzile sunt noi, încercările și căutările tot noi și cumva obișnuite. Sunt între zile în care am (re)cucerit Parisul și zile în care mă copleșește o muncă fascinantă. 

Simt că aniversările sunt deja prea multe să mai pot alerga în brațele mamei, să mă înspăimânte ora de culcare sau exercițiile din culegerea de mate. Cu toate astea, aniversările sunt încă prea puține să știu sensul întrebărilor de fiecare zi, să știu care-s oamenii pe care n-o să-i uit niciodată sau dacă dorm destul. Nu știu ce urmează și asta-i partea cea mai frumoasă la 18, 21, 23 și la orice alt număr pe care-l afișăm pe post de vârstă. Anii, de fapt, spun povestea a tot ce am vrut și-am câștigat, tot ce-am visat și am ratat, tot ce-am iubit și încă n-am uitat, tot ce-am învățat și-am realizat că încă nu cunoaștem. Ce devenim e firul tutror anilor ăștia în care pare că ne pierdem, dar, de fapt, ne îndreptăm cu pași de uriaș spre ceea ce suntem cu adevărat. 
Eu o să-mi doresc mereu să devin Om.  


„Deviens ce que tu es, quand tu l’auras appris”.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu