A trecut mai mult de o lună de când mi-am mutat viața câteva mii de kilometri mai în vestul Europei.
Știu că am mai spus asta, dar e în continuare la fel de adevărat: nu-mi plac schimbările. Și tocmai de asta încerc să schimb mereu câte ceva, să înfrunt tot ce înseamnă 'diferit' - muzica, mâncarea, locurile în care ies în oraș, apartamentul, orașul, țara, starea de spirit. Căutarea curajului ăsta de schimbare a fost unul din motivele puternice pentru care mi-am dorit să mă mut în altă țară. Belgia a fost să fie.
Mă bucură enorm că e o țară francofonă, că a venit primăvara cam de când am ajuns eu aici, că ploaia nu e atât de rece cum credeam, că merg 15 minute pe jos până la muncă în fiecare dimineață cu drag și seninătate (și cu nelipsiții pantofi la pachet). Îmi place centrul plin de viață ziua - noaptea - oricând - oricum, îmi place la nebunie arhitectura clădirilor, mai ales în unele cartiere prin care m-aș putea plimba la nesfârșit. Muzee bogate, parcuri imense, oameni extraordinar de politicoși și drăguți și relaxați. Și colegii mei interni faini.
Primele săptămâni de muncă m-au derutat teribil. La fel cum m-a derutat și amalgamul de franceză, flamandă, engleză și toate limbile pământului auzite peste tot. Încă mă mai derutează mersul tramvaielor și locurile unde găstești gauffre cu adevărat bune, și programul supermarketurilor. Dar după o lună simt că toate-s nesperat de bine așezate. Chiar de curând mă gândeam cum mă așteptasem eu la un șoc puternic, la o provocare mult mai mare atunci când am aterizat în Bruxelles pentru prima dată în viață.
După ce am lăsat în urmă acel soi de familiaritate - prieteni, familie, mașină, locul meu, atâtea resurse utile vieții de zi cu zi, tot ceea ce cunoșteam sau știam unde să găsesc, limba română... m-am simțit cumva ruptă și cu inima cât un purice mă gândeam cum să trag aer în piept mai bine și să o iau de la 0 cu toate. Și asta s-a și întâmplat. Dar n-a durut, n-a fost o lună chinuită de adaptări. Nu știu de ce, dar parcă toată Belgia asta ca un hazard și ca un teatru absurd în majoritatea timpului, m-a găsit pregătită să o cuprind, să o înțeleg, să o accept ca pe o casă temporară, cu tot mersul ăsta nou al lucrurilor, cu tot ce-mi trebuia și nici nu-mi dădusem seama înainte,
În altă ordine de idei, am niște sentimente ciudate venind aici... mă simt mai româncă, mă simt și mai legată de tot ce-i pentru mine acasă și pământ românesc, mă simt și mai atrasă de Balcani. Asta nu înseamnă că vreau să revin în țară prea curând. Pur și simplu, știu că nu e încă vremea. În același timp, dragostea mea pentru tot ce-i francofon și apropierea de Franța, de Parisul tuturor dorințelor îmi împlinește nevoia aceea de a fi conectată cu lumea întreagă, de a vrea mai mult, ideea că totul e aproape și posibil. Și pe lângă asta, mai e și senzația aia de lume latină care mă așteaptă. Mereu m-a năucit cultura spaniolă la fel cum m-a emoționat limba portugheză și Portugalia cu totul. Mereu m-am gândit că voi ajunge la un moment dat în America Latină și o sa regăsesc acolo un acasă pe care l-am căutat dintotdeauna fără ca măcar să știu. Trăirea asta e încă extrem de vie, așa că dincolo de viața cotidiană, înăuntrul meu se ciocnesc toate direcțiile astea oarecum contradictorii, care probabil că încearcă doar să mă împingă mai departe sau pur și simplu să-mi arate încotro.
Și în fond, asta e tot ce știu cert, după o lună aici, după un an la Lyon, după doi ani și jumătate în București, după săptămâni prin tot felul de alte orașe europene: încă mai am de căutat, de înfruntat nestatornicia și de mers mai departe. Curajul schimbării e o luptă de fiecare zi, cel puțin pentru mine și cred că mai am de lăsat urme prin multe locuri, la fel cum mai am de câștigat și alte amprente din alte părți, până să mă așez în tihnă și să-mi spun: ”aici rămân.”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu