Omul din tine va supraviețui mereu/ The Human Inside You Will Always Survive

Sunt sigură că sunt puțini oameni care au auzit măcar de numele lui Daniel Pearl. Nu e condamnabil. În fiecare zi sunt sute de mii de oameni care mor - din cauza bolilor, bătrâneții, dezastrelor naturale, accidentelor, războaielor sau pur și simplu din cauza altora. Dacă am fi cinici, am putea spune că nu avem niciun motiv să ne oprim asupra unora - mai ales dacă ne nu sunt apropiați și nici măcar nu i-am cunoscut vreodată. Cu toate astea, eu m-am oprit asupra unui om, Daniel Pearl, un jurnalist american a cărui poveste mă bântuie încă.

Am aflat despre el aproximativ acum o lună, când am dat întâmplător peste filmul ”A mighty heart”, un lung metraj ce istorisește ultimele săptămâni din viața jurnalistului. Ulterior, am citit și am aflat mai multe detalii despre toată această poveste atât de tristă.

Daniel Pearl era angajat al ”The Wall Street Journal”, soția sa lucra la radioul național francez și erau împreună, în ianuarie 2002, în Karachi, Pakistan, pentru a afla informații și a scrie despre teroriștii responsibili de atentatele din 11 septembrie. Înainte de a pleca, Daniel mai avea de luat un interviu, pe care îl obținuse cu greu, cu un om influent în peisajul pakistanez. Din păcate, ajunge să fie luat ostatic de către teroriștii care cer tratament mai bun din partea americanilor. O anchetă a autorităților încearcă din răsputeri să dea de urma răpitorilor și deși fac progrese mari într-un timp foarte scurt, la două săptămâni după răpire, o casetă cu decapitarea jurnalistului este trimisă de teroriști.

Soția lui, însărcinată în 4 luni la acel moment a făcut filmul ”A mighty heart” pentru a spune povestea aceasta atât de dureroasă și pentru a transmite un mesaj care mie, cel puțin, mi-a dat de gândit enorm: ceea ce astfel de oameni urmăresc este să ne terorizeze, pe noi, cei care nu ne rezolvăm problemele prin violență - ceea ce contează este să nu ne lăsăm terorizați de faptele și de atitudinile lor. Este greu, e adevărat, să ai atât de multă forță și stăpânire de sine, să poți rămâne om în fața unor ființe golite de orice fărâmă de umanitate.

Aș spune că m-a impresionat, dar în zilele astea încă îmi vine în minte povestea acestui om și a familiei sale, demnitatea și puterea de care a dat dovadă, și realizez că, de fapt, sunt marcată de acest eveniment - marcată încât nu pot și nu vreau să trec peste asta ca peste o altă victimă a terorismului, încât simt că ceva din povestea lui m-a zguduit enorm și mi-a predat o lecție importantă: aceea a credinței proprii și a omului dinăuntrul tău pe care nimeni nu ți-l poate omorî. În filmul dinaintea morții sale, jurnalistul spune:

”My name is Daniel Pearl. I'm a Jewish American from Encino, California, USA. My father's Jewish, my mother's Jewish, I'm Jewish. My family follows Judaism. We've made numerous family visits to Israel. Back in the town of Bnei Brak , there is a street named after my great grandfather, Chaim Pearl, who was one of the founders of the town.”

Trupul său a fost găsit 4 luni mai târziu, fragmentat în 10 părți. Două săptămâni mai târziu, Mariane Pearl, soția jurnalistului l-a născut pe fiul lor. Citind toate acestea și multe alte detalii despre ce s-a întâmplat, ce a urmat și cum s-au petrecut atâtea în mai puțin de un an, m-am legat de familia Pearl involuntar. Ceva din mine a rezonat și încă mai tresare atunci când aude numele Daniel Pearl, poate ca un omagiu, poate ca o flacără, într-o persoană, care duce mai departe o amintire...

În ultima zi de Hanukkah, pe fundalul tragicelor evenimente petrecute de curând în același Pakistan, am considerat că aceste cuvinte înseamnă aprecierea mea pentru un om ca domnul Pearl și un gând pentru victimele atâtor violențe inutile și parcă, fără de sfârșit...

Închei cu un fragment din ecranizarea cărții lui Jean-Dominique Bauby, ”Le scaphandre et le papillion” - cuvinte ce reprezintă esența omenescului din noi.

”Hold fast to the human inside of you, and you'll survive.”

*

I am sure that there are few people who have at least heard of Daniel Pearl’s name. This isn’t reprehensible. Every day there are hundreds of thousands of people who die - due to disease, old age, natural disasters, accidents, war, or simply other people. If we were to be cynical, we could argue that we have no reason to ponder upon some of them - especially if they aren’t close to us, or if we haven’t even met them at all. However, I stopped to ponder upon a man, Daniel Pearl, an american journalist whose story still haunts me.

I found out about him about a month ago, when I accidentally stumbled upon “A Mighty Heart”, a feature film that tells the story of the last weeks in this journalist’s life. Afterwards, I read and found out more details about this very sad story.

Daniel Pearl was an employee of The Wall Street Journal, his wife working for French National Radio, and they were together in Karachi, Pakistan, in January 2002, to gather information and write about the terrorists responsible for 9/11. Before leaving, Daniel had one last interview to take, one that had been very hard to obtain, with an influential man in the Pakistani landscape. Unfortunately, he ends up being taken hostage by terrorists who ask for better treatment from the Americans. An investigation by the authorities tries to find the kidnappers and, despite making huge progress in a short time, two weeks after the kidnapping a tape with the journalist’s beheading is sent by the terrorists.

His wife, four months pregnant at the time, made the film “A Mighty Heart” to tell this very painful story and to send a message that, to me at least, give a lot to think about: what these people are after is to terrorize us, the ones who don’t solve our problems through violence - what matters is that we don’t let us become terrorized by their actions and attitudes. Truthfully, it is hard to have such force and self containment to be able to remain human when faced with beings devoid of any humanity.

I would say this impressed me, but to this day I still think about the story of this man and his family, the dignity and power that he had, and I realise that, in fact, I am marked by this event - so much so that I can’t and won’t dismiss this as just another victim of terrorism, that I feel something in his story has shaken me greatly and has taught me an important lesson: that of self-belief and of the human inside you that no one can kill. In the film made before his death, the journalist says:

”My name is Daniel Pearl. I'm a Jewish American from Encino, California, USA. My father's Jewish, my mother's Jewish, I'm Jewish. My family follows Judaism. We've made numerous family visits to Israel. Back in the town of Bnei Brak , there is a street named after my great grandfather, Chaim Pearl, who was one of the founders of the town.”

His body was found four months later cut into ten pieces. Two weeks later, Mariane Pearl, the journalist’s wife, gave birth to their son. Reading about all this and other details about what happened, what came next, and how so much could happen in less than a year, I involtarely got attached to the Pearl family. Something within me resonated and is still trembling when hearing the name Daniel Pearl, maybe as an homage, maybe as a flame, within someone, that carries a memory forward…

In the last day of Hanukkah, in light of the tragic events that happened in the same Pakistan, I considered that these words showed my appreciation for a man such as Mister Pearl and a thought towards the victims of so much pointless and seemingly endless violence…

I want to end with a fragment from the ecranisation of Jean-Dominique Bauby’s book, “The Divingbell and The Butterfly” - words that represent the essence of the humanity in us.

                              ”Hold fast to the human inside of you, and you'll survive.” 

Cursuri, note și profesori/ Classes, Grades and Teachers

Au trecut câteva săptămâni bune de când nu am mai exprimat în cuvinte amalgamul de sentimente și situații care mi-au apărut în cale în orășelul francez care m-a adoptat de mai bine de trei luni.

O mare poveste pe care o trăiești ca student Erasmus este tumultul alegerii cursurilor. Desigur, depinde foarte mult de parcursul universitar pe care îl urmezi și de specializare. Depinde în ce măsură facultatea de la care vii îți impune ce cursuri să urmezi ori să găsești o echivalență perfectă între ce ai fi studiat în țara ta și ce studiezi în timpul mobilității Erasmus. Apoi, contează ce îți dorești și ce vrei tu să descoperi sau să afli în noul sistem de învățământ superior.

În cazul meu, ceea ce părea simplu s-a dovedit a fi extrem de complicat. În România, sunt la Facultatea de Comunicare și Relații Publice. În Franța, m-am înscris la specializarea ”Științe umaniste și sociale”. Am putut alege să urmez orice cursuri doresc - indiferent de specializare sau de anul de studiu (trebuia să coincindă doar semestrul: pentru primul semestru nu îmi pot alege cursuri din semestrul doi al oricărui an universitar). Și desigur, trebuia ca numărul creditelor obținute în urma absolvirii acestor cursuri să fie egal cu numărul creditelor pe care le-aș fi obținut în țară. Până aici, nicio mare filozofie. Dar, ajunsă acolo, am aflat că sunt anumite cursuri pe care nu le pot urma. Nicio problemă. Apoi am aflat că Université Lyon 2, acolo unde îmi desfășor stagiul Erasmus, are multe facultăți și mult mai multe specializări.

Așadar, unele facultăți au bunăvoința de a posta pe site-ul universității orarul pentru anumite specializări. Puține însă. Restul orarelor pot fi procurate de la secretariate - da, fiecare specializare și fiecare an are câte un secretariat. Am mai aflat că există două campusuri - unul în centrul orașului și unul în Bron - la aproximativ 40 de minute cu tramvaiul de centru, iar cursurile se desfășoară după o anumită lege necunoscută studenților de rând, în ambele locuri. În plus, există cursuri compuse din seminarii (TD - travaux diriges) și prelegeri (CM - cours magistral), dar altele au doar partea de seminar sau partea de prelegere - astfel, poți alege doar seminarii sau doar prelegeri, dar dacă un curs este compus din ambele părți: TD+CM, trebuie să le urmezi pe amândouă.

Cu aceste informații acumulate, am început să particip la cursuri - singurul mod mai eficiator de a mă decide. Studenții Erasmus beneficiază de un timp de trei săptămâni în care pot participa la mai multe cursuri pentru a se hotărî dacă vor sau nu să îl păstreze până la finalul semestrului. După cele trei săptămâni, trebuie să predai acel ”Learning Agreement”, certificatul în care îți iei angajamentul că vei urma cursurile menționate. Acest document trebuie trimis și la facultatea din țară, pentru a-l actualiza pe cel făcut înainte de plecare.

După mult haos, enorm de multă indecizie, câteva ore în care m-am chinuit să țin pasul cu profesorii, altele în care m-am străduit să îi înțeleg sau să nu mă bufnească râsul, ore în care m-am plictisit de moarte sau cursuri la care am încercat să îmi exprim și eu (mai cu succes, mai fără) ideile, mi-am stabilit un orar nici foarte încărcat, nici prea lejer. Un orar plin de cursuri interesante, pe teme pe care mi-am dorit mereu să le explorez - unele în franceză, unele în engleză. Un orar construit după preferințele proprii, așa încât a cuprins și literatură, politică sau jurnalism dar și dans și o nouă limbă străină - rusa. Un semestru pe care acum, la final, îl pot declara bine gândit, productiv și mulțumitor.

Nu în ultimul rând, ar mai fi de spus că sistemul de notare în Franța este uimitor de diferit: notele sunt de la 1 la 20, însă cei mai buni studenți ai lor au mediile în jur de 14-16. De ce? Ei spun că această metodă a profesorilor de a acorda nota este o analiză subiectivă asupra muncii studentului, astfel încât ei încearcă să facă o medie între toți tinerii învățăcei, fără a crea diferențe majore între ei, fără a se ajunge la anumite avantaje ori dezavantaje pentru unii sau alții. Totuși, rămâne un mare mister pentru mine acest principiu de a nu le acorda studenților note de 18-19-20 chiar dacă sunt foarte buni, lucrează impecabil și se dovedesc capabili de a reține și înțelege toată informația. Dar, misterioase sunt căile francezilor...

Pentru un student Erasmus - nu știu dacă așa sunt toți profesorii, dar cei pe care i-am întâlnit eu în acest semestru au fost mai îngăduitori (nu cu mult, totuși) și mai puțin drastici la notare. Cu toate astea, notele mele de la parțiale și prezentări nu au depășit 18. Cât despre examenele finale, am scăpat de ele înainte de a veni acasă, pentru vacanța de iarnă.

Rezultatele, la sfârșitul lunii ianuarie. Impresiile, acum - sunt încântată de tot ceea ce am învățat, fericită de experiența pe care o trăiesc și sigură că mai vreau!

*

There have been a few good weeks since I have last expressed in words the mixture of feelings and situations that have arisen in my path in the French town that has fostered me for more than three months.

A big story you live through as an Erasmus student is the uproar of choosing modules. Of course, it depends greatly on the academic path you chose and on your course. It depends to what limit does your home university imposes certain modules on you, or it depends on finding a perfect equivalence with the modules you would have studied in your country and the ones you study during the Erasmus mobility. Then, it matters what you want to learn or discover in the new academic environment.

In my case, what seemed to be simple turned out to be very complicated. In Romania I am enrolled in the Communication and Public Relations Faculty. In France, I chose the Humanities and Social Sciences course. I could have taken any modules I wished – regardless of the course or year of study (only the semester had to be in order: I can’t chose second semester modules for the first semester). And, of course, the number of credits had to be the same with the ones I would have obtained in my country. Nothing too tricky until now. But, having gotten there, I found out that there are certain modules I can’t enrol in. No problem. Then I found out that Université Lyon 2, where I am doing my Erasmus exchange, has numerous faculties and much more courses.

So some faculties have had the courtesy of publishing on the university’s website the timetable for certain courses. There were few of these, though. The rest of the timetables could be taken from the secretariat – yes, and every year a study has its own secretariat. I have also learned that there are two campuses – one in the centre of the city and one in Bron – approximately 40 minutes by tram from the centre, and that the lectures were held, according to a certain rule unknown to ordinary students, in both places. Moreover, there are modules with both tutorials (TD – travaux diriges) and normal lectures (CM – cours magistral), but some modules have only tutorials, whereas other modules have only normal lectures – so you can chose only tutorials or only normal lectures, but if a module has both: TD+CM, then you have to go to both.

With all this newly acquired information, I started participating in different modules – the only efficient way to make a decision. Erasmus students benefit from a three-week period in which they can participate in different lectures in order to make up their mind whether they want to take on the respective module for the rest of the semester or not. After the three weeks you have to give the “Learning Agreement”, the certificate wherein you take on the commitment of following the chosen modules. This document has to be sent to the home university as well in order to update the one made before the departure.

After lots of chaos, indecision, a few hours in which I struggled to keep up with the lecturers, others in which I tried to understand them or to not break down in laughter, hours in which I got bored to death, or lectured in which I tried express my ideas (with varying degrees of success) I have settled on a not too busy and not too empty timetable. A timetable full of interesting modules on topics that I have always wanted to explore – some in French, some in English. A timetable constructed after my own preferences so that it contained literature, politics, or journalism, but also dance and a new foreign language – Russian. A semester that now, at its end, I can deem to have been well thought, productive and fulfilling.

Last, but not least, one must say that the marking system in France is amazingly different: the marks are between 1 and 20, but the best of students average around 14-16. Why? They say that this way of marking students is a subjective analysis on the student’s work, so that they try to make an average of the young learners without creating major differences between them, without creating certain advantages or disadvantages for some of them. Regardless, this principle of not giving marks of 18-19-20 to students, even if they are very good, work impeccably, and are capable of learning and understanding all the information is still a mystery to me. But mysterious are the ways of the French…

For an Erasmus student – I don’t know if all the professors or lecturers are like this, but the ones who I encountered this semester were more understanding (not by much, though) and less drastic when marking. All things considered, my marks haven’t exceeded 18 in presentations and partials. As for the exams, I took them before coming home for winter break.

The results, at the end of January. The impressions – I am excited by everything I have learned, happy with the experience I’m living and certain that I want more!

Scrisoare pentru 21 de vieți

Se zice că sufletul omului cântărește 21 de grame. Eu cred că numărul 21 își creează propria magie, iar tu, dragul meu, ești de astăzi, parte din ea.

Poate că e o vârstă specială sau poate e doar un număr care-ți va fi tovarăș timp de un an. Nici nu contează. Nici n-are rost să-i cauți semnificații sau să-l legi de tot felul de visuri, pași ori motive. Ia-l așa cum e, ca o vârstă iubitoare de tinerețe și de noutate, ca un an în care îți poți descoperi noi lumini și sclipiri, ca un moment în care să mergi oriunde inima te îndrumă - căci eu cred că, la 21 de ani, ești mai conștient că ai o inimă decât ai fost vreodată până acum.

Ascultă de cei 21 de ani ai tăi. Încrede-te în ei și lasă-i să-ți arate lumea!

Eu voi fi aici și voi privi anii din tine și pe tine, omul meu frumos, din fiecare an...

Ioana de azi.

Întâlnirile mele cu mine sunt multe. Și sunt arcuite în curiozități fără formă și poate, fără noimă.
Prin vitrine străine, cu străluciri reduse la nopți în care ceața se plimbă în voie, în voia inimilor hoinare.
Prin geamurile din spate ale mașinilor care mă conduc pentru prima și ultima dată spre vieți prinse-n depărtări și desprinse de formele timpului.
Prin lentile. Lentila aparatului de fotografiat și-a aparatului care se zbate a stop cadru între pleoape, Lentilele ochelarilor ce mă ascund de spectacolul unei zile vulgare ori lentilele la care mă zgâiesc atunci când dau peste priviri nonșalante. Dincolo de lentilele de contact.
Prin ochii dezgoliți - mânjiți de lumi pestrițe și nostalgii atrăgătoare.
Întâlnirile mele cu mine sunt uneori întoarse spre interioruri neștiute și spre toate locurile unde las bucăți din Ioana cea nedescoperită.

Sunt nopți între mine și tine

Știu că nu vei veni până la capătul lumii pentru mine. Într-un fel, te înțeleg. Poate că nici eu nu aș veni pentru un om ca mine. Dar pentru o dragoste ca a mea, poate că mi-aș căuta cel mai avantajos traseu.

Știu că am înghițit prea multe cuvinte. Și încep a putrezi și-a se descompune în dezamăgiri și... nu mai știu. Nu mai știu - de aici încotro? Cuvintele obișnuiau să-mi fie refugiu, deci mă simt puțin trădată. Poate că n-ar trebui, poate ar trebui să le prețuiesc altfel, să le observ altfel, să le înțeleg altfel... Sau poate că nu.

Nu știu cum să aștept. Nu cred că am știut niciodată. Cu toate astea, îmi pare c-am strâns atâtea așteptări și-atât de mult timp de așteptare. Îmi pare că lumea curge mult prea încet și că avionele zboară înapoi.

Afară, orașul ăsta superb stălucește în noapte. Mi-aș dori să pot străluci și eu așa, în nopțile amăgirilor și-n toate celelalte nopți, când fac pace cu așteptarea...

Și-am rămas, zâmbind, cu întunericul de mână, la capătul lumii...

Francezii și culorile

Sunt o mare fană a brandului ”United Colors of Benetton”. Le port hainele încă dinainte de a ști cuvinte complicate precum ”publicitate” sau ”marketing”. Și-mi plac și acum, după aproape 10 ani de la primul meu tricou Benetton - un tricou alb cu floricele mici și colorate brodate pe el. Și-mi sunt dragi, practice și nu în ultimul rând, de calitate. De la tricoul alb pe care l-am purtat până când, 4 ani mai târziu, albul devenise galben, acum sunt entuziasmată de o garderobă întreagă - eșarfe, pantaloni, cămăși, tricouri și chiar și lenjerie de la Benetton (”Under Colors of Benetton” să fiu mai precisă).

Dar rândurile astea nu sunt o reclamă la această firmă deja faimoasă de haine. Nu încerc să vă conving de nimic, ci vreau doar să vă împărtășesc opinia mea, în contextul unei întâmplări petrecute astăzi.

Despre Oliviero Toscani și mintea sa sclipitoare am aflat în clasa a X-a, când lucram intens cărți de Cambridge, pline de texte interesante. Unul dintre texte povestea despre extravaganța fotografului și despre câtă reticență și chiar rezistență a întâmpinat de-a lungul vremii. Pe scurt, desigur. Dar destul cât să-mi stârnească interesul - să mă intrige un lucru pe care nu-l știam despre firma de la care am marea majoritate a hainelor. Așa că am căutat, am citit și-am descoperit cine e Oliviero Toscani și ce imagini șocante a realizat el pentru ”United”-ul Benetton. Cum a creat un marketing deștept și cum, printr-o viziune originală, nu a promovat doar compania, ci și anumite convingeri sociale. Un artist care s-a exprimat liber și care și-a construit, prin creația sa, o atitudine puternică și o critică dură la adresa discriminării ori războiului. Cel puțin eu asta am înțeles din munca sa. Așa am văzut și am apreciat toate imaginile sale ”șocante și controversate”.

Astăzi, la cursul de fotojurnalism s-a discutat despre fotografia de modă. Printre multiple exemple și viziuni, practici și metafore, profesorul ne-a arătat câteva din imaginile lui Toscani. Inițial, m-am bucurat, căci este acolo - un semnal de alarmă, un reper, o urmă. Apoi m-am gândit că nu l-aș fi încadrat sub nicio formă la fotografia de modă. Chestiune subiectivă de altfel.

Apoi am ascultat discursul profului care, în cel mai senin mod cu putință, ne-a povestit despre imaginile inițiale din campaniile Benetton și despre cât de deplasate au ajuns să fie de-a lungul timpului. Așa încât fotografiile nu mai aveau nicio legătură cu firma. Aici am intervenit. Am încercat să-i spun că Toscani a subliniat și a exploatat în cele mai subtile și ingenioase moduri ideea de unitate. Vorbim despre ”United Colors”. Proful părea că înțelege, când, vreo cinci colegi francezi (din totalul de 15 studenți câți eram prezenți) au început să-și exprime dezgustul și să protesteze că ei nu înțeleg cum este posibil ca imaginile alea să aibă vreo legătură cu firma Benetton, că Oliviero Toscani a vrut doar să șocheze ca să vândă și că în final, a trântit un logo peste o poză socială fără logică. Am parafrazat cuvintele lor.

M-am întristat și m-am lăsat păgubașă. Ei au continuat să dezbată lipsa de moralitate, de bun gust și de imaginație a fotografului. Eu m-am gândit că nici pe Dali nu-l vede toată lumea un mare pictor. Sau poate că da. Ori poate că ei au dreptate. Sau nu.

De fapt, nu felul în care l-au criticat pe Toscani m-a deranjat, ci lipsa aceea de rezonanță față de o idee care spune răspicat NU discriminării de orice fel. Faptul că oamenii nu înțeleg termenul de ”unitate” și mai ales că Franța, țara care se autodefinește prin ”libertate, egalitate, fraternitate” crede cel mai puțin în idealurile astea.

Românie, încotro?

De când pot vota, am ales să-mi exercit dreptul ăsta de fiecare dată. M-am gândit că de mine și de cei ca mine depinde un viitor pe care-l construim cu resursele de acum. Asta am gândit și ieri, când, deși pe meleaguri străine, m-am dus să votez.

Recunosc, la mine a fost mai ușor. Nu am întâmpinat probleme de logistică ori organizare. Poate pentru că n-am fost în capitală, ci la Liverpool, unde nu au fost atât de mulți români care să meargă la vot. În plus, am printat formularele de pe site-ul BEC și le-am completat înainte de a ajunge la secție. Le-am semnat în fața comisiei și le-am explicat că am venit cu formularele proprii de teamă. De teama ca o foaie de hârtie să nu ne împiedice să ne exprimăm votul.  Așa cum s-a întâmplat în marile orașe europene. Așa cum s-a întâmplat cu studenții din București.

Sunt convinsă că nu spun nimic nou, dar sunt atât de dezamăgită. Sunt cumplit de dezamăgită pentru că am văzut tineri ca mine care au mers la vot din dorința de a schimba ceva, de a alege un alt drum pentru țara lor și pentru cei de-acasă. Pentru că mereu vor fi cei de-acasă, pentru că nu poți pleca fără să privești în urmă, fără să-ți pese, fără să ai ceva la care să te întorci.

În străinătate, noi venim din România și ăsta este adevărul. Acolo ne e obârșia și oricât am nega sau am ascunde asta, în noi se mișca ceva ori de câte ori ne gândim la plaiurile mioritice, la poeziile din liceu, la melodiile cu versuri atât de dragi, la tot ce înseamnă România și acasă pentru noi. Și să ne lăsăm țara să piară? Să o lăsăm pradă distrugerii și furtului total?! Noi, nu! Noi, cei pe care ieri i-am văzut mobilizați și hotărâți să aleagă altceva. Pe cei care au stat ore în șir la coadă să voteze prin orașe străine. Pe studenții din București, Iași, Cluj, Timișoara care au mers la vot și-au arătat că le pasă. Le pasă de România și de ceea ce se va întâmpla mai departe.

Și văzând atâția oameni care parcă s-au trezit dintr-un somn lung, mult prea lung, mi-am făcut speranțe că există o șansă să nu pierdem tot. Există o șansă să nu ajungem pe mâna oamenilor de nimic, într-un comunism infect și o promovare perpetuă a prostiei și prostimii. Nu analizez aici campaniile candidaților, nici programele de guvernare propuse de fiecare. Contează prea puțin. Pentru masele de oameni, aproape deloc. Majoritatea este orbită de luminile televizoarelor cu jurnaliști politici ca la Antene, B1 sau România TV. (Acesta nu este jurnalism! Nici măcăr ideea de jurnalism!). Majoritatea nu gândește, nu cântărește, nu ia în calcul trecutul politicienilor, realizările, propunerile și posibilitățile fiecărui candidat. O masă de manevră. Asta demonstrează rezultatele primului tur.

Dar ceea ce mă revoltă este că sunt mulți. Atât de mulți. Sunt prea mulți și parcă prea greu de înfrânt. Mă revoltă că românii vor să fie conduși, dar mai ales reprezentați în lume de unul care nu a fost în stare să-și scrie singur lucrarea de doctorat. Un plagiator să ne reprezinte poporul? Păi înseamnă că așa suntem: unii care copiază, fură și cred în non-valori. Păi de ce am fi indignați de o astfel de descriere a românilor? Alegem omul cu care ne identificăm, în profilul căruia ne regăsim.

Nu știu despre voi, dar eu nu sunt așa. Urăsc prostia și mă tem de ea aproape la fel de tare ca de războaie. Urăsc minciuna și lașitatea, lipsa de demnitate, integritate si principii morale. Toate astea sunt mizerii care se regăsesc din plin în politică și mai cu seamă în profilul candidatului ”preferat” în prezent.

Dragi români, vă rog să nu mă supuneți acestei rușini. Nu mă obligați să spun că Ponta este președintele țării mele, pe care o iubesc atât de mult. Nu mă obligați să renunț de tot la țara mea pentru că în următorii patru ani se va pierde cu totul și nu va mai fi nimic de salvat. Dragi români, nu mă siliți să-mi cresc copiii în altă țară, să-i învăț altă limbă maternă și să îi educ în școli în care să nu fie umiliți.

Dragi români, accesul la informație vă lipsește doar pentru că voi vreți asta. Sunteți lipsiți de informații reale. Dragi români, diaspora votează întoarcerea acasă. Votează un acasă mai bun. Un acasă altfel. Dragi români, închideți televizoarele și trăiți! Trăiți viața de zi cu zi! Priviți-vă prietenii, oamenii dragi, cunoscuții și gândiți-vă: câți dintre ei sunt aproape, câți dintre cei care au rămas sunt fericiți, câți dintre ei sunt îngrijorați pentru ziua de mâine și împovărați de lipsa de alegere?!

Dragi români, nu vindeți tot ce ne-a mai rămas… Dați-ne țara asta nouă, tinerilor, să o facem frumoasă, să o creștem mare, așa cum voi n-ați putut! Nu vă acuz, comunismul v-a marcat prea tare, cicatricile v-au încețoșat privirea și n-ați avut îndrumări sau șanse care să vă ajute, să vă învețe să alegeți. Dar acum avem de toate: și mai bune și mai rele – însă ceva se poate schimba datorită nouă. Dragi români, hai să ne pese de țara noastră pe 16 noiembrie mai mult decât de obicei! Hai să gândim altfel! Hai să începem, în sfârșit, să construim o țară de care să fim cu toții mândri!

A venit vremea să nu trecem nepăsători mai departe. Pentru că, în curând, nu va mai exista un ”mai departe” pentru România noastră.

Între magia mea și aerul tulbure al Angliei

Între mine și Marea Britanie e o cascadă incredibilă cu tot felul de respingeri și păreri de intensități variate. Și e o distanța ca între Regatul Unit și restul Europei. Ușor de străbătut, greu de acceptat și poate la fel de greu de negat. Observ toate acestea cu un ascuțit miros al nepotrivirii, căci am revenit în bizara Anglie mai devreme decât mă așteptam. Au trecut mai puțin de șase luni de când mi-am petrecut aici vacanța de primăvară prelungită.

Se spune că locurile ni se apropie de suflet datorită oamenilor pe care îi găsim acolo. Nu știu de ce, dar în cazul meu, această regulă nescrisă nu se aplică. Deși cel mai iubit om al vieții mele stă într-unul din cele mai faine orașe ale Regatului Unit, eu nu pot rezona deloc cu aceste locuri.

O țară rigidă și rece, fără tradiție culinară, cu o vreme molipsitor de bolnăvicioasă și o atmosferă apăsătoare. Nu pot regăsi aici plăceri copilăroase sau imagini ritmate. Poate că nu sunt compatibilă defel cu țara asta sau poate nu reușesc să o înțeleg în totalitate.

E frumos să vin aici pentru vacanțe scurte, uneori (nu mai des de o dată pe an) și-mi place mult toleranța pe care englezii, spre deosebire de francezi, o au mult mai accentuată. Probabil că în Anglia au rămas mai multe cicatrici ale ideilor lui Lennon sau poate că pe meleagurile franceze n-au fost încă descoperite... Dar rasismul (sau lipsa lui) nu are, în esență, nicio legătură cu înstrăinarea acută pe care Anglia mă determină să o resimt ori de câte ori mă reîntorc între ale sale granițe.

Totuși, iubirea mă salvează. Și muzica și regăsirile interioare care-s sprijin și visare și călătorie spre colțul de lume preferat. Și-ntr-o zi vom fugi spre un oriunde mai călduros, mai primitor și infinit mai îngăduitor cu visurile noastre de tineri îndrăgostiți.

Și cred că, atât timp cât nu îi pui capăt, magia nu se termină nicicând.

Gustul soarelui francez

Sudul Franței este ca în povești, ca în filme și-n visurile din copilărie.

Mai la sud de Lyon, dar nu tocmai pe malul mării, o țară cufundată în soare și-o toamnă primitoare mi-au întețit gândurile că-s așa importante astfel de momente, când călătorești și când te lași cuprins de lumea cea mare...

Dincolo de idei preconcepute sau de așteptări idealiste, am găsit oameni primitori, câmpuri cultivate și boabe de struguri cu parfum de timp potrivit după soare, vieți tihnite și-un echilibru care te acaparează. Nu poți fi decât liniștit în asemenea peisaje și nu-ți poți construi decât amintiri șarmante și planuri de viitor mai ambițioase decât ai fi crezut vreodată.

Locuri surprinzătoare, ce compensează numeroasele capitole la care Franța ori unii francezi șchiopătează. Despre asta, însă, altă dată. Acum e o vreme perfectă. Anotimpul e prielnic și mistralul nu m-a alungat decât spre-un drag nespus de Avignon și împrejurimile-i. Acum vremea e de strâns roade și privit înainte.

Cum m-a așteptat Franța/ How Did France Await Me

Dacă fiecare zi nu ar fi o provocare, nu cred că viața ar merita trăită. Îmi spun asta des și așa realizez că toată aventura plecării mele în Franța nu a fost decât o experiență necesară.

Rămăsesem cu povestea la momentul în care mi-am luat biletul de avion, adică la mijlocul lui august: un bilet pentru 3 septembrie, de la București la Paris și un bilet de tren de la Paris la Lyon, ambele călătorii operate de AirFrance. Am plecat de acasă cu 23 de kg în bagajul de cală, un bagaj mic de mână și un rucsac. În valizele astea nu am putut să-mi iau decât strictul necesar: câteva haine subțiri și groase, un rând de prosoape, sandale, papuci și teniși, caiete și ceva pixuri + câteva ustensile de bucătărie, câte ceva de îngrijire personală și de curățenie.

Până la începutul lunii septembrie am tot așteptat momentul semnării contractului - contractul Erasmus, cel care pecetluiește suma de bani pe care studentul o primește, precum și îndatoririle sale. Astfel, conform contractului, ar fi trebuit să primesc 80% din bursa totală (pe toate cele 5 luni), iar la întoarcere, după ce prezint toate actele necesare care să ateste că am obținut creditele pe care m-am angajat să le iau, urma să primesc și restul de 20%. Banii nu i-am primit. Nu doar până la momentul plecării, ci până acum, la începutul lunii octombrie, când scriu aceste povești aparent ireale. M-am resemnat cu această idee. Birocrația e cumplită, organizarea lasă de dorit, așa că bursa ne va fi trimisă undeva prin luna noiembrie. Dar contractul?! Ei bine, datorită acelorași motive invocate anterior, nu am putut semna contractul înainte de plecare.

Abia la două săptămâni după ce am ajuns în Franța, am primit printr-un e-mail contractul. Așa că am fost nevoită să-l printez, să îl semnez, să-l scanez și să-l trimit scanat prin e-mail, apoi să-l trimit și prin poștă în original. Pe timpul și pe banii mei toate acestea, desigur. Partea bună este că, în final, mi-am îndeplinit cu succes atribuțiile de ”birocrat Erasmus”.

Și-am aterizat pe pământul pe care au trăit și Sarte și Camus și Cioran și Brâncuși. Oare cum s-a simțit Cioran când a venit să studieze în Franța?! Oare cum va fi? Oare o să-mi pară rău? Oare o să-mi iubesc mai mult România sau o să mă îndepărtez nu numai fizic de ea? Oare o să mă schimb? Toate întrebările astea încercau să-și facă loc în inima mea devenită parcă atât de mică deodată...

Prima zi în Lyon, după multă oboseală adunată (cu mașina de la Galați la București, cu avionul până la Paris, cu trenul până la Lyon Gare Part-Dieu, cu tramvaiul T1 până la Direcția de Relații Internaționale a Universității Lyon 2 - să mi se ureze oficial bun-venit, tot cu T1 până la Perrache, cu autobuzul 49 până la campusul universitar Andre Allix), m-am văzut la administrația căminului, plătind chiria pe prima lună, garanția, taxa de dosar și internetul, apoi promițând solemn că-mi voi face cât de curând asigurarea de locuință și cea de responsabilitate civilă. În cele din urmă, am ajuns în camera-mi, destul de încăpătoare, cu o baie și cu multe dulapuri, veselă și luminoasă.

A doua zi, am mers la bancă și mi-am deschis un cont (aici cardul este tare tare util) și am ales Credit Mutuel, pentru că aveau o ofertă pentru studenții Erasmus, astfel încât poți avea un cont, însoțit de card, fără comisioane de administrare sau la tranzacții interne și fără comision la primirea banilor. În plus, tot la bancă mi-am încheiat și cele două asigurări ”vitale” (după spusele francezilor). Apoi am stat la coadă aproximativ o oră pentru a-mi face card de transport. Ceea ce este super fain aici e că transportul este rapid și eficient. Ai nevoie de o singură cartelă, de 29€ pe lună pentru studenți pentru a circula pe toate liniile, cu orice mijloc de transport în comun, fie el metrou, autobuz sau tramvai. Așa că a meritat din plin așteptarea!

Trebuie să precizez că nimic nu ar fi fost la fel de simplu și la-ndemână dacă nu ar fi fost Anthony, francezul minune, care a ajutat-o, atunci când a fost și ea în pielea mea, pe Carla (o super moldoveancă pe care am cunoscut-o la Reșița și căreia trebuie să-i mulțumesc pentru că l-a rugat pe Anthony să-mi fie gazdă, ghid și sprijin într-o lume total nouă pentru mine). Iar lui Anthony cred că nu-mi va ajunge anul ăsta întreg să-i spun cât de mult a însemnat pentru mine prietenia lui într-un moment în care totul era nou, necunoscut și complicat.

Și-așa, împovărată de birocrație și de zile incredibil de călduroase, dar alături de cel mai fain francez din lume, am făcut cunoștință cu un oraș pe cât de viu pe atât de liniștit, aglomerat și totuși relaxant, luminos, curat, organizat, fermecător - o casă pentru următorul an și... un nou început.

***

If every day wouldn’t be a challenge, I don’t think life would be worth living. I keep telling myself that and I realise that all the adventure of my leaving for France was only a necessary experience.

I had gotten to the point in the story when I had bought my plane ticket, in the middle of August: a ticket for the 3^rd of September, from Bucharest to Paris, and a train ticket from Paris to Lyon, both operated by AirFrance. I left home with 23 kg in the hold baggage, a small hand baggage and a rucksack. I could only take the bare necessities in these suitcases: a few thin clothes and some warm ones, some towels, sandals, slippers, tennis shoes, notebooks and a few pens, plus a few kitchen utensils, personal care products, and cleaning products.

Up until the beginning of September, I kept waiting for the signing of the contract – the Erasmus contract, the one that seals the sum of money that the student receives, in addition to his responsibilities. So, according to the contract, I should have received 80% of the total grant (over five months), and on my coming back, after I will have produced all the paperwork that show I have received all the credits I had to receive, I would receive the remaining 20%. I didn’t get any of the money. Nu just until my leaving, but until now, at the beginning of October, when I am writing these seemingly unreal stories. I got used to this. The bureaucracy is terrible, the organisation leaves a great deal to be desired, so the grant will be sent to us sometime in November. But the contract?! Well, because of the same reasons as before, I couldn’t sign the contract before I left.

Only two weeks after I got to France, I received the contract by e-mail. So I had to print it, sign it, scan it, and send the scan by e-mail and the original by post. With my own time and money, of course. The good part is that, finally, I have successfully fulfilled my attributions as an “Erasmus bureaucrat”.

And I arrived on the land where Sartre and Camus and Cioran and Brâncuși lived. How did Cioran feel when he came to study in France?! How will it be? Will I be sorry? Would I love Romania more, or will I only distance myself physically from it? Will I change? All these questions were trying to make their way into my heart, suddenly turned smaller.

The first day in Lyon, after a lot of tiredness accumulated (by car from Galați to Bucharest, by plane to Paris, by train from Lyon Gare Part-Dieu, by the T1 tram to the International Relations Department of the University Lyon 2, again by the T1 tram to Perrache, by the 49 bus to the Andre Allix campus), I saw myself at the halls of residence’s administration, paying the rent for the first months, the deposit, the application fee and the Internet, then solemnly promising that I will get the residence insurance and the public liability insurance as soon as possible. Finally, I got into my room, quite large, with a bathroom and a lot of cupboards, jolly and bright.

The next day I went to the bank and opened an account (a bank card here is very useful) and I have Credit Mutuel, because they had an offer for Erasmus students, so that I could have an account with a card, with no admin or transaction fees and with no charge on receiving money. I also got the “vital” (as described by the French) insurance policies. Then I stood in a queue for about an hour to make a monthly transportation ticket. The cool thing here is that transportation is fast and efficient. You only need a single card, which costs 29€ per month for students, to be able to travel on any line, by any means of transport, be it metro, bus, or tram. So the wait was well worth it!

I have to add that nothing would have been so simple if it weren’t for Anthony, the wonder Frenchman, who also helped Carla in the same situation (a great Moldavian girl who I have met in Reșița and who I have to thank for asking Anthony to be my host, guide and support in a world completely new to me). I don’t think this year would be enough to thank Anthony how much his friendship meant to me in a moment when everything was new, unknown and complicated.

And so, encumbered by bureaucracy and very hot days, but side by side with the coolest Frenchman in the world, I have met a city as lively as it is calm, busy and yet relaxing, bright, clean, organised, charming – a home for the year to come and… a new beginning.