Sunt nopți între mine și tine

Știu că nu vei veni până la capătul lumii pentru mine. Într-un fel, te înțeleg. Poate că nici eu nu aș veni pentru un om ca mine. Dar pentru o dragoste ca a mea, poate că mi-aș căuta cel mai avantajos traseu.

Știu că am înghițit prea multe cuvinte. Și încep a putrezi și-a se descompune în dezamăgiri și... nu mai știu. Nu mai știu - de aici încotro? Cuvintele obișnuiau să-mi fie refugiu, deci mă simt puțin trădată. Poate că n-ar trebui, poate ar trebui să le prețuiesc altfel, să le observ altfel, să le înțeleg altfel... Sau poate că nu.

Nu știu cum să aștept. Nu cred că am știut niciodată. Cu toate astea, îmi pare c-am strâns atâtea așteptări și-atât de mult timp de așteptare. Îmi pare că lumea curge mult prea încet și că avionele zboară înapoi.

Afară, orașul ăsta superb stălucește în noapte. Mi-aș dori să pot străluci și eu așa, în nopțile amăgirilor și-n toate celelalte nopți, când fac pace cu așteptarea...

Și-am rămas, zâmbind, cu întunericul de mână, la capătul lumii...