Anul ăsta a însemnat „Ce n-a pictat Matisse” - volumul meu de debut și câteva premii, o licență mult așteptată, primele luni din viața mea în care n-am mai fost parte din nicio formă de învățământ, angajarea la Ministerul Transporturilor și încă o remaniere, admiterea la două programe de master la care nu m-am mai dus (cel puțin, nu încă), câteva cărți absolut minunate citite (nu destule, dar destul de puternice), câțiva oameni deosebiți ce-au intrat în viața mea - ca niște furtuni sau ca niște zile de primăvară - unii să rămână, alții doar să îmi arate câte ceva, şi câteva zeci de mii de kilometri parcurși spre toate zările, cu tot felul de speranțe şi probleme, dar de fiecare dată cu bucurii răzvrătite, născute din întâmplări mici, lângă oameni mari, în locuri care s-au transformat din simple spații în amintiri complete.
Astăzi, uitându-mă cu nesaț la munții înzăpeziți și la brazii albiți de iarnă, mi-am dat seama că nu m-am liniștit încă. Mi-am dat seama că nici măcar un an mai târziu de la incertitudinile de la finalul lui 2015, nu mi-am construit ceva mai multă siguranță în chestiunile alea clasice ale vieții: un loc de muncă, o locuință, unele obiceiuri, un program ceva mai ordonat. Nu, am rămas tot în bătaia vântului, veșnic pe drum sau căutând alte drumuri, în permanență plină de întrebări, nesătulă să creez și să aștept în egală măsură, gata să risc şi să cuceresc, să alerg şi să păstrez toate întâmplările ciudate, minunate, contradictorii, nebuneşti sau cotidiene în ce sunt şi cum cresc, de la an la an.
O aşa nelinişte frumoasă vă doresc şi vouă în noul an. Toată tinerețea revărsată în zilele monotone şi toată încăpățânarea de a deveni mai buni. Şi vă mai doresc grație în tot ce faceți şi mai ales în ce gândiți, căci atunci când ordonăm totul cu grație, până şi zgomotele absurde sună ca o partitură de pian!
