Ninge cu fulgi nerăbdători. Mașina e parcată undeva departe. Caut repede prin dosarele memoriei numele satului. Nu-mi pot aminti. Probabil că nici nu contează. Ninge atât de ușor încât mi-e teamă ca vântul să nu deranjeze fragilitatea albă. Nu-mi amintesc să fi iubit pe poteci mai amețitoare.
E atât de liniște încât îmi aud bătăile inimii. Și pe-ale lui. În fața ochilor, muntele alb pare că se prăbușește odată cu cerul și cu ninsoarea peste genele noastre. Clipesc repede, să opresc imaginea asta - cu totul căzând peste noi, până adânc, în noi, acolo unde ascunsesem zăpezile de altădată.
Îl privesc. Mi-e iarna toată. Iarna mea toată. Peste tot în jur, vânt rece și curat și pace. Miroase a brazi, a poteci uitate și a tăceri iscoditoare. Niciun sunet. Secunde. Minute. Apoi zăpada scârțâie sub greutatea pașilor noștri de oameni liberi. Râd în hohote și parcă frâng înălțimile pomilor și căderea fulgilor. El mă privește cu ochi mari și-mi lasă mie răsfățul zgomotos al strigătului către păsări.
E o poveste pe care-o trăiesc lacomă, pe-o muzică nestatornică din capul meu, ce-a înlocuit, se pare, amintirile lucrurilor concrete din viață.
Înfrigurare. Îmbrățișare. Dans și fugă. Dinspre el și spre el. Distanță nu există. Nici nori. Nici nu știu ce zi a săptămânii ne vânează. E-o copilărie eternă poiana asta a noastră. E o veșnicie tinerețea și-n ea, înghesuită, fărâma asta de iarnă dintre palmele mele pe obrajii lui.
Stop-cadru. Secvența asta nu se uită. Stop-cadru cu nesaț peste toate săruturile neașteptate. Stop-cadru peste buzele înghețate și urmele din zăpadă. Stop-cadru acum și aici. Stop-cadru peste fericiri de sezon și peste fiecare secvență în care în locul meu, privește drăgăstos puiul de om copleșit de bucurie. Stop-cadru. Albumul ăsta ne va păstra la fel de frumoși ca începuturile de ianuarie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu