Scrisoare de bun-rămas

S-au spus multe despre seara aceea cumplită de la Colectiv. S-au înșirat milioane, miliarde de cuvinte, de parcă ar fi fost drumuri pe care tinerii noștri să revină la viață.

Am scris și eu, atunci, la cald, sub impulsul durerii, sub impulsul disperării și neputinței din acele momente în care oameni ca mine mureau, părinți rămâneau fără copiii lor și totul era răvășit, gri și surd. Au trecut câteva luni. Mi-am tot imaginat că timpul vindecă. Am ales să nu mai vorbesc despre acest subiect, să mă izolez de orice fel de știre sau discuție despre Colectiv. Asta a fost singura cale de a reuși să mă gândesc mai puțin, să merg, cumva, mai departe.

Am plâns pentru fiecare om care și-a pierdut viața acolo. Pentru aceia care nu au mai reușit să iasă din clubul fatidic și pentru fiecare dintre ei, cei care au pierdut lupta cu viața în săptămânile ce au urmat. Am simțit cum mi se rup fărâme din inimă de fiecare dată când numărătoarea creștea. Apoi s-a făcut liniște. Moartea n-a mai tulburat, o vreme, tot doliul ăsta nesfârșit.

Pe Radu l-am cunoscut la internshipul din vară, de la Guvern. Era o seară călduroasă și ne întorceam din Herăstrău cu metroul. I-am ținut minte numele și am vorbit în seara aia despre Petroșani și facultate și tinerețe și ceea ce ni se întâmpla în zilele alea atât de frumoase. Apoi ne-am mai întalnit în unele seri la foișor sau în fața căminului și ne hlizeam ca o gloată de copii imaturi. După 30 octombrie, am fost de puține ori la spital, să le fiu alături părinților, care, literalmente, au stat acolo zi și noapte. Am încetat să mai merg pentru că viața mea a devenit destul de complicată pe alocuri și mi-ai dat seama că nu puteam fi un sprijin moral pentru nimeni. N-am încetat însă să mă gândesc cu drag și cu seninătate la momentul în care Radu se va întoarce acasă, își va reveni complet și vom ieși cu toți ”frații de la Guvern” să râdem de toată perioada asta de chin. Mădălina ne-a dat mereu vești despre starea lui. Părea că e din ce în ce mai bine. Părea că Radu câștigase. Și viața a mers mai departe, cu o inimă mai ușoară parcă, bucuroasă de ideea că omul nostru avea să fie bine.

Până astăzi. Din nou, moartea s-a jucat cu tinerețea noastră, cu speranțele și rugile noastre, cu viitorul și ritmul nostru. Astăzi, ultimul pacient internat la Spitalul Floreasca a plecat dintre noi. O luptă mult prea lungă și nedreaptă, un deznodământ prea crud, o viață mult prea scurtă, o zi de 14 martie mult prea dureroasă.

Astăzi închei capitolul Colectiv cu o tăcere pe care nimic nu o mai poate tulbura. O tăcere revoltată, înfrântă, cu ochii în lacrimi și lipsită de putere. Astăzi, pentru mine, Colectiv rămâne o lecție despre fragilitatea vieții, dar și despre mecanismele stricate pe care trebuie să le îndreptăm pentru ca nimeni să nu mai fie condamnat să trăiască momentele acelea de groază, nimeni să nu-și mai piardă viața când abia începe s-o trăiască și nimeni să nu rămână fără oamenii cei mai dragi, pustiu, în urma lor...

Poate că moartea a învins astăzi, dar amintirile noastre vor învinge mereu.