În cea mai bună lume

Mă gândesc că nu știu să povestesc ultimele două săptămâni. Nu știu ce și cum s-a petrecut în acest timp, pentru că zilele acelea au răstălmăcit tot ceea ce înseamnă ideea de timp omenesc și de fapt, nu au fost decât lumini și atingeri. 

Au fost orașe imense, soare mult printre copaci înfloriți pentru prima oară. Ca o primăvară nouă, despre care niciun mare scriitor nu a apucat să povestească. 

A fost un carusel colorat și zgomotos în care doar ne-am ținut de mână. Și am tăcut în fața oceanului și a înălțimilor care ne decojeau uimirile. Și am dansat pe melodia unui întreg reflux. Și am alergat după sunetele copilăriei, după sunetele visurilor, apoi sunetele ne-au urmărit prin muzee în care soarele este mereu altul, locuri ca niște chei construite anume pentru ușile pe care nu știusem să le deschidem înainte. Ne-am jucat de-a oamenii, cu oameni, printre oameni. Nu știu ce fericire am strâns mai tare la piept: râsul isteric sau liniștea înnebunitoare... Nici nu vreau să știu. Ne-am văzut în oglinzi caraghioase. Mai mari ca noi. Mai puternice sau mai șubrede. Ne-am privit și după ele. Mereu altfel, mereu aceiași - copii copleșiți de o tinerețe ca un carusel care nu obosește niciodată. 

Un carusel ca un bazar sentimental, cu mii de povești nescrise, care pleacă mereu mai departe, spre insula lui de iluzii devenite realitate, loc pe care îl caută prin tumultul tuturor înserărilor și naivitatea tuturor dimineților. Un joc de-a viața, așezat mereu pe acoperișurile cele mai neconvenționale, aproape de mare, de ocean, de soare, de ființe dragi și de dragoste. Jocul nostru este ca ultima bomboană din cutie. Aceea pe care nu o mai mănânci, păstrând-o pentru un viitor închipuit special, așteptat, nicicând atins.

El este omul pentru care aș mânca jumătate din ultima bomboană. Jumătate din orice. Jumătate din tot. Un spațiu infinit în care viorile vorbesc în cele mai simple balade. Nu doar cântece, tot ceea ce este poezia lumii ori lumea poeziei ori el, așa cum doarme liniștit, cu pielea respirându-i agale și cu tot ceea ce visează îmbrâncindu-mă spre și mai multă dragoste. 

Somnul din el se revarsă pe pernă și mă gândesc agitată la un mâine pe care niciun calendar nu-l poate descrie. Somnul din el mă înghite și încerc să scap așa cum apa îmi fugea mereu din căușul palmei în copilărie. Acum însă, am crescut, iar în căușul palmei apa și-a făcut un culcuș moale, așa ca să-nțeleg că trebuie să mă las cuibărită de mulțumire în somnul dragostei mute. 

Am aflat că fericirea supremă nu are nici timp și nici cuvinte. Ci doar un fel unic de a savura la nesfârșit ultima bomboană.