Așa e și cu drumurile astea prin lume... Se așează peste umerii tăi ca o dantelă de zile inimaginabile și nu îți devin povară, ci protecție... Între ele, sufletele noastre doar se întâmplă și se minunează și se întreabă unde ar trebui să se oprească...
Nu există un capăt, pentru că nu l-am inventat și ca într-un secret etern, ne ducem căutarea până când aproape că uităm pe cine sau ce căutăm... De fapt, contează prea puțin... Avem atâtea străzi și cărări, oceane și râuri, castele și cabane, nori și stele, iarbă și nisip, și câte și mai câte minuni... Iar noi nu trebuie decât să fim poduri trainice... să legăm tot ceea ce trăim de viață și de fericire... Pentru că numai așa vom reuși să păcălim timpul: să nu ne uite, să ne păstreze între valurile sale mereu și mereu și mereu...
Et si omnes, ego non.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu