Plouă cu soare în luna lui Marte...

Un poem în care cuvintele au alte contururi, iar versurile au lumină proprie. Un poem scris cu priviri sincere și cu o primăvară mai puternică decât amintirea copilăriei...

"Se face seară şi orizontul coboară.
Oraşul îşi ridică un cartier spre lună.
E un sunet de fier, de cabluri întinse.
Umbrele oamenilor încep să apună." 

(Nichita Stănescu)

Fiecare zi de luni e-un fel de început

Lunea e o zi incredibilă. Lunea mi s-au întâmplat, în ultima vreme, numai lucruri bune.

Am înțeles că weekend-ul e o perioadă înghețată, așa că începutul de săptămână e o trezire la viață de care am mai mereu nevoie. E forța, acțiunea, decizia. E un vector de întâmplări și oportunități. Cel puțin pentru mine, acum.

Nu îmi place să vorbesc despre lucrurile pe care le pun la cale. Nu din vreun soi de superstiție, ci pentru că nu-mi plac rezultatele parțiale. Îmi place să știu concret și abia atunci răspund, în caz de sunt întrebată ori stau pur și simplu, să povestesc. Până atunci, mă lupt să ajung măcar la un început de drum pe care mi-l doresc. Învăț, cresc, sper, aștept și profit de orice ocazie să dau un semn că sunt aici.

Deschid uși, ferestre și minți să intre lumina, viața și norocul ce va fi să fie...

Nu am răbdare, niciodată nu am prea avut, încredere nu am atât pe cât aș merita, probabil, însă am acest acum... care înseamnă timp, tinerețe și un oraș plin de tot felul de lumini. Îndrăznesc să cred că numai pentru mine. Un gând numai bun pentru ziua de luni...

Să știi că sunt...

Există lucruri pentru care nu sunt rețete. Nu e nicio cale cunoscută de a ajunge la ele. Nu e niciun indicator și nicio mână care să te însoțească. Printre umbre și asfalt și viteză și nepăsare trebuie să descoperi că ceea ce e bun te poate pândi de după colț sau se poate zgâi la tine de pe vreun zid. Printre atâția nimeni care îți irosesc momente frumoase, ce contează cu adevărat e ca înăuntrul tău să te bucuri de libertatea pe care o ai de a alege. 

Să alegi încotro, când și cu cine. Să alegi ce anume să păstrezi, ce să accepți, ce să primești, ce să schimbi, la ce să speri și cât de îndârjit să fii. Să alegi să înțelegi și uneori, atunci când tu consideri că merită, să nu te alegi numai pe tine. Ăsta e un exercițiu tare bun. Dacă măcar o dată nu te alegi doar pe tine, riști totul... Poți să rămâi nimic, e adevărat... sau poți avea totul, poți simți totul, poți trăi totul. 

Îmi place să cred că a existat o clipă, o secundă decisivă, în care am găsit de cuviință că nu eu trebuie să fiu alegerea. De ce?! Pentru că, de fapt, am găsit un om în care să mă pot reflecta în culori noi. Și lumea s-a transformat într-un mare tot, aflat la doar o atingere distanță. Ca atunci când închizi ochii și... ești în fața mării, în vârful muntelui, în Cuba, în Japonia, în Sydney, în Provence ori în Helsinki. Într-un studio de radio, în spatele unui aparat de fotografiat, la un festival rock, într-un avion, în fața piramidelor egiptene, în mijlocul unor proteste de stradă sau într-o galerie de artă... Totul îți aparține. La o aruncătură de brațe distanță. La un moment de curaj, la o stradă de încredere depărtare. 

Să fii în stare să îți ții respirația pentru că știi că cel pe care l-ai ales va respira pentru tine. Pur și simplu.

Acum sunt convinsă că niciun om nu poate avea totul. Dar împreună putem. Împreună - un cuvânt mai puternic decât toate armatele lumii și decât toate calamitățile naturale. În realitate, un adăpost de suflete mai mare decât puterea cuvântului. Un loc unde nu pot rămâne decât cei care sunt în stare să renunțe la ei, la nimicnicia lor și la griul mocnit al cotidianului. O alegere pentru care nu e nevoie să mergi până la capătul lumii, dar care te poate duce și dincolo de el... 

Cât timp, atâtea lumi, atâtea minuni...

Soarele zâmbește din nou oacheș. E prilej de tras aer în piept și de fericire.

E frumos să văd cerul senin în fiecare dimineață. E frumos pentru că am înțeles multe lucruri. De ce zboară păsările. De ce uneori iarna ne îngheață firea. De ce uneori trebuie doar să înveți. De ce există un timp care te macină. De ce uneori pașii fac prea mult zgomot. De ce lucrurile bune se lasă îndelung așteptate. De ce să avem răbdare. De ce să ne revoltăm. De ce să ne schimbăm. De ce să visăm. De ce să căutăm mereu refugii sufletești. De ce să-i apreciem pe cei care ne iubesc. De ce să ne cunoaștem. De ce să știm ce vrem. De ce să întrebăm. De ce să fim deschiși, să vedem, să atingem, să ne bucurăm.

Am făcut timp de două săptămâni un curs practic în redacția Europa FM. Câtă neliniște, câtă încântare, ce minunăție! Cu astfel de experiențe, totul capătă alte dimensiuni, alte forme, alte culori. Acolo e o altă lume. Una incredibilă. Cu oameni excepționali, cu o muncă frumoasă și un bine interior pe care nu-l mai văzusem de multă vreme... E o altă lume. Apoi, când revii în colțișorul tău, totul ți se pare prea mic, prea neînsemnat, lipsit de prea multă lumină.

După un timp însă, am realizat că ceea ce e cu adevărat spectaculos este că lumea mea s-a intersectat cu lumea aceea. Iar punctul acela mic, legătura aceea, am fost eu. Nu le-am unit eu, dar prin mine, două lumi s-au ținut de mână, pentru o vreme. Am înțeles câtă fericire trebuie să mă inunde pentru că am putut face parte, pentru un timp, din lumea aceea, că am trăit intersecția aceasta inedită, inimaginabilă și atât, dar atât de frumoasă...

Încă mai visez noaptea redacția, butoanele unui mixer, un playlist de weekend și alte năzdrăvănii... Visele astea s-au născut din îmbrățișarea lumii mele cu lumea Europa FM. Cred că putem trăi atât de multe vieți și putem pătrunde în atât de multe lumi... prin noi, prin alți oameni, prin filme și cărți, prin călătorii și prin dorințe...

Trecem, de fapt, prin atâtea lumi noi, diferite, mai bune, mai rele, dar altele și altele mereu... Nu ne dăm seama cât de norocoși suntem pentru simplul fapt că am trecut pe acolo... Iar dacă oamenii sunt meniți să fie efemeri, măcar în acest scurt timp pe care-l avem la dispoziție, să mângâiem cu palmele, cu sufletul și cu existența noastră, cât mai multe lumi... Să ne îmbogățim, să fim egoiști și să ne construim o revelație din fiecare lume nouă prin care trecem... Pentru că, de fapt, în lumea fiecăruia este destul loc pentru mii de alte lumi noi.