Inconstanta sumă a emoţiilor din anii de liceu

Se termină liceul. 4 ani de liceu, 8 ani de LVA (puteţi căuta pe google dacă nu ştiţi că vorbesc despre al treilea colegiu la nivel naţional). Inevitabil, câteva cuvinte pe care le-am înghiţit atât de mult timp au nevoie să vadă lumina zilei. Pentru că sunt adevăruri, impresii, sentimente.

Au fost nişte ani lungi, au trecut greu şi au însemnat multă muncă. Pentru că aşa am ales. Nu îmi pare rău. Mă bucur că nu am ales să mă complac în standardele unor materii predate cu stricteţe şi, mai ales, cu parametri. Iată că am ajuns la standarde. Nu, nu vreau să pătez imaginea pe care acest colegiu se chinuie (la propriu, cu ajutorul tuturor mijloacelor posibile) să o păstreze intactă. Acest superlativ, această excelenţă fără cusur...

Da, există toate acestea. Există copii buni, minţi luminate, profesori dedicaţi, plăcerea de a descoperi. Există rigoare, ambiţie, perseverenţă, concurenţă şi rezultate pe măsură. Sunt beneficii, este mândrie, este oportunitate, este bunătate şi ... aproape că era să spun deschidere. Nu. Acest lucru nu există. 

Pe lângă toate lucrurile bune pe care, dacă le cauţi cu atenţie, le vei găsi în anii de liceu petrecuţi în LVA, există norme. Norme comuniste. Canoane şi limite absurde. Idei învechite, minţi strâmbe şi ochelari de cal. Există enorm de multe ziduri de care eu, un suflet, m-am lovit constant. În LVA "ai voie" să fii bun doar la ce vor ei să fii bun. "Ai voie" să faci doar ce consideră ei că e în beneficiul liceului (şi aici mă refer la matematică, fizică, informatică...). Trebuie să fii bun la toate, să vrei să faci performanţă în toate, să ştii limba engleză ca pe limba maternă, să vrei să pleci din ţară pentru a-ţi face un viitor. Un fel de peisaj din albumul "The Wall". Aici trebuie să porţi uniformă. Uniformă mentală. Să nu te diferenţiezi, să nu ieşi din tipare.

Am suferit cumplit în tot timpul ăsta din cauza normelor pe care adesea le-am sfidat, din cauza cărora m-am răzvrătit, însă fără prea mare folos. Dincolo de orice lecţie învăţată în liceu, cea mai dură şi totuşi cea mai folositoare e aceea că lumea e plină de minţi înguste şi de ziduri ce trebuie dărâmate sau măcar, evitate. 

Mi-am dorit nebuneşte să se termine anii ăştia bacovieni. Mi-am dorit să pot sa respir dincolo de orice limită impusă aici. 

La început, mi-am dorit să schimb ceva. Nu ştiu cât am reuşit, dar măcar eu am ales să fiu altfel. Am ales să nu mă complac, am ales să merg pe calea mea indiferent de păreri, piedici sau valuri ameninţătoare. Am decis să fac lucrurile ca mine, am riscat, poate am pierdut multe, poate am greşit, însă eu sunt mulţumită. Sunt mulţumită că, după toţi aceşti ani, nu am rămas cu experienţa a câte 6 ore pe zi petrecute în clasă. Am rămas cu munca de voluntar, poeziile citite în cenacluri (scrise pe sub bancă), cărţile citite în pauze sau chiar ore, fotografii, concursuri diverse, tabere de creaţie, 1 mai la mare, trenuri multe, locuri noi, oameni incredibili, păreri exprimate, gânduri necenzurate. Toate lucrurile astea m-au construit şi mi-au alinat toate dezamăgirile momentelor când zidurile erau de neclintit, când ceea ce era nedrept câştiga, când punctele de sprijin se dizolvau. 

Nu am putut schimba mentalităţi şi canoane adânc înrădăcinate în liceul cu numele poetului "vecinic tânăr şi ferice", însă ştiu că nu m-am lăsat "uniformizată", ştiu că nu voi ieşi ca un cadou frumos împachetat, de pe o bandă, exact ca toate celelalte. Mai ştiu faptul că ai mei copii îşi vor trăi copilăria zgomotos şi că vor merge la o altfel de şcoală...

Nu spun că nu are şi sistemul vina lui. Este o sumă de factori care determină rezultatul ăsta ca un corset, însă cred că oamenii ar putea gândi liber. Mulţi sunt doar profesori, nu şi dascăli. Iar de aici zidurile încep să se înalţe. Cam asta a fost nefericirea celor 8 ani petrecuţi între pereţii liceului pe care eu îl numesc simplu -  Bastillie. 

Rămân, cum spuneam, toate amintirile frumoase, toate lucrurile pe care le-am descoperit pe lângă învăţătura propriu-zisă şi care mi-au sădit în suflet dorinţa de a găsi frumosul, libertatea şi pacea aceea interioară. Mulţumirea şi fericirea, împăcarea sufletească, dorinţa de a afla, înălţarea spiritului. 

Le mulţumesc celor care mi-au fost nu doar colegi, ci şi apropiaţi, nu doar profesori, ci şi dascăli, prieteni şi oameni care nu mă lasă să-i uit.

Muzica ne zâmbeşte şi ne trăieşte

"Plouă plouă plouă plouă... ce melancolie!"

A fost o duminică glorioasă. Duminica, de obicei, mi-e dragă pentru orele de radio, în care vă ofer muzică şi oameni faini, în care descopăr chiar eu sufletul invitatului cu care stau la poveşti şi în afara emisiei, în care mă descopăr şi pe mine în momente tensionate sau în idei de ultimă oră.

Duminica asta, am avut un invitat "recomandat". O persoană care s-a gândit cu drag la mine şi la Forever Young-ul meu mi-a spus despre domnul Valentin Ajder, reprezentantul editurii Eikon din Cluj, care a fost la Galaţi pe tot parcursul festivalului Axis Libri. Aşa a ajuns domnul Ajder la radio, la mine în emisiune, unde am vorbit în tihnă, cu o candoare ca de sfârşit de mai şi de sfârşit de festival de carte, despre literatură, scriitori, cărţi, editori şi toată arta asta care hrăneşte omul mai mult decât şi-ar putea el imagina.

Astfel, într-o oră şi jumătate în emisie şi în afara ei (căci atât a putut sta invitatul) am descoperit un domn în adevăratul sens al cuvântului, un om ca o îmbrăţişare, ca un roman psihologic, dar un roman din acela care te face să îl citeşti însetat de a afla, de a cunoaşte, de a atinge. Acesta este domnul Valentin Ajder, aşa cum l-au văzut ochii inimii mele, duminică seara.

Ce a urmat a fost pur şi simplu o dorinţă nespusă, dar îndeplinită. Tânjeam după cântările ad-hoc, după oamenii prietenoşi care îţi fac loc printre ei plini de bucurie, după hohote de râs şi seri târzii în care nimic altceva să nu mai conteze.

Pe scările de la intrarea în hotelul unde este sediul radioului, la plecare, am vorbit la telefon cu Dinu Olăraşu. Om drag, care mi-a învelit multe stări cu versurile lui. Şi-un fel de mulţumire mi-a crescut în privire şi am simţit că e bine şi că viaţa îmi aduce în cale oameni care să mă marcheze şi să-mi ofere pe tavă astfel de amintiri... După emoţionantul moment am fost împreună cu domnul Ajder şi cu Radu (ajutorul de nădejde al emisiunii) la cântarea ad-hoc despre care vorbeam. O curte mică, "dar de prieteni plină..." , prieteni pe care i-am cunoscut atunci, dar alături de care am mâncat şi am râs şi m-am simţit liberă, veselă, eu. Eu cântând folk vechi şi piese din folclor împreună cu toate sufletele acelea care dansau parcă sub un bec ce devenise atât de neimportant, căci noi aveam o chitară şi luna şi zâmbetele noastre şi ne erau de-ajuns. Am invocat împreună ploaia. Pot spune că maestrul desăvârşit a fost domnul Ajder, omul cu instrumentul magic, chitara, cel care m-a privit călduros şi mi-a cântat pe versurile lui Nichita şi ale lui Bacovia şi ale dragului de Pittiş. Până a venit ploaia. Care ne-a salutat cu dor şi cu ceva frisoane de mister. Cu fulgere şi tunete care nu ne-au speriat, ci doar ne-au invadat dansul de la lumina becului. Iar vraja s-a destrămat, însă au rămas orele alea ce s-au scurs după bunul lor plac, ore în care am simţit marea mai aproape şi m-am gândit cu speranţă că există bine şi frumos şi că poate, nu sunt chiar atât de departe de bucuria vieţii...

Mi-am adus aminte că în copilărie, ori de câte ori îmi era un dor nebun de acasă ori de oameni dragi mă uitam la cer şi ma bucuram pentru că ştiam că şi ei sunt sub acelaşi cer ca şi mine, "şi nu pot fi prea departe", gândeam atunci. Şi duminică seara gândul ăsta mi-a revenit, să îmi arate că nu mai e mult până la vama mea, până la Cluj, Bucureşti sau lumea cea mare... Sufletele care ne fac bine nu sunt niciodată prea departe, trebuie doar să ştim să le privim şi să le atingem, uşor, ca o mângâiere, să nu fugă şi să-şi împlinească destinul de a ne fi clădit măcar o bucată de drum.

Unde stele sunt, unde oamenii nu-s

Îmi vine să înghit
fiecare minut care mă întârzie
de tine
Ştiu că eşti aici
ştiu că respiri doar în oglinda
pe care o strâng la piept
de teama cioburilor
neîntâmplate
nemângâiate de buricele degetelor
nesigure
de colţurile camerei
care te ţine în braţe
în somn
când tu nu ştii
că sunt aici.

Şi în râsu-mi şi în plânsu-mi...

Întâlnirile mele cu Nicu Alifantis nu sunt tocmai puţine, nici multe, dar sigur nu destule. Pentru că orice moment în care îl asculţi pe omul acesta care desface parcă, poezia, ca pe o portocală mereu la îndemână, nu va face decât să te împingă să-ţi doreşti mai mult, ca un înfometat după cuvintele ce curg atât de armonios în ritmurile sale. Şi-ţi vei dori mai mult, mai multe... Clipe în care să fii doar tu, rătăcit printre toţi ceilalţi spectatori şi să trăieşti ca şi când cântecele acelea, toate, sunt doar ale tale, doar pentru tine şi pentru sufletul pe care-l simţi pulsând în interior cu o altă intensitate. Să simţi că lumea toată dispare şi-ţi rămâne numai ţie omul cu chitara aflat pe scenă, în toată goliciunea fragilă a artistului care se oferă...

Asemenea trăiri se ghemuiesc în mine de fiecare dată când am ocazia să-l am înaintea ochilor mei pe artistul desăvârşit, nu doar pentru că arta sa este impecabilă, ci pentru că mă face să-l simt aproape, să am senzaţia clară că fiecare acord de chitară pornit din mâinile sale îmi pipăie cu tandreţe toate temerile şi toate neliniştile, pe care le transformă, ca un magician, în căldură, împlinire şi priviri pătimaşe spre mai bine.

Cu lumina stinsă, ca atunci când am descoperit muzica lui Nicu Alifantis, încă îmi mai petrec ore întregi până în adâncul nopţilor, rătăcită printre versurile ca nişte răni ce nu se vor vindeca vreodată şi vocea care, parcă-mi apasă, graţios, oasele.

Nicu Alifantis oferă de 40 de ani astfel de experienţe copleşitoare celor ce îl ascultă. Anii aceştia sunt celebraţi printr-un album pe măsură, "Mozaic" (www.alifantismozaic.ro) şi prin două concerte menite să destrame tot ce înseamnă superficial, pe 20 şi 21 mai la Opera Naţională din Bucureşti.

Ce aş putea eu să îi doresc unui asemenea artist? Poate doar să respire mereu la fel de elegant, să creeze mereu la fel de pasional şi să lase în continuare poezia să fie fascinată de măiestria sa!
La mulţi ani!

C'est ma vie...

Cineva a ajuns la rândurile mele după ce a căutat cuvintele cheie: "emoţie şi prejudecată". Avem de toate aici, ca pe pământ, "şi mai bune şi mai rele" şi agitaţie şi tăcere.

În ultima vreme am tăcut.Voit o vreme, nevoită o perioadă. Uneori ajungi pe drumuri întunecate sau blocate. Uneori viaţa îţi aduce aminte că ea face regulile. Uneori nevoia de bine capătă proporţii colosale, inimaginabile până la acel moment.
Am început luna mai în ritmu'-mi caracteristic, agitată, prinsă între radio, proiectul pentru atestat, variante de bac şi altele. Am aşteptat nerăbdătoare zilele libere să mă odihnesc, să îmi revăd prieteni dragi, să fiu mai liniştită, să primesc, într-un fel special, aşa cum aveam nevoie, lumina... Ei bine, sărbătorile mele au avut un final trist. Nu pot spune surprinzător, pentru că atunci când totul în jurul tău se mişcă într-o asemenea viteză, atunci când şi tu intri într-o astfel de horă, la un moment dat vei ceda. Nu greul m-a doborât, ci organismul meu a fost cel care a pus piciorul în prag, cerându-şi drepturile. N-a mai suportat. Nu m-a mai suportat.

Au urmat aproape 4 zile petrecute în spital, cu tratamente dureroase şi cu speranţe că mă voi face bine cât mai curând. Au fost 4 zile în care mi-am liniştit şi ordonat gândurile, astfel încât am realizat că am mare nevoie de odihnă, de pace şi armonie. Ştiam demult că sunt prea sensibilă, mă afectează prea uşor tot ceea ce se întâmplă în jur, mă implic prea mult, sunt prea stresată, iar toate astea nu făceau decât să îmi apese umerii cu greutatea lor. Nu resimţeam efectele negative pentru că existau zilele acelea din vacanţe, în care plecam, gândurile mi se limpezeau şi apoi o puteam lua de la capăt. De data asta, organismul meu n-a mai avut răbdare. Exact ca mine - un om fără răbdare. Şi mi-a dat o lecţie. Şi m-a potolit. Şi mi-a arătat cât e de important să mă gândesc la mine. Cât e de important să fiu sănătoasă, ca apoi să pot pretinde să devin mai bună în orice fac. Nu pot cere de la mine la nesfârşit, fără a da nimic la schimb. Ăsta a fost tributul de data aceasta. Dar nu trebuie să fie aşa. Trebuie să găsesc un echilibru, trebuie să caut mai mult liniştea, să învăţ să mă opresc pentru odihnă, să învăţ să am mai multă grijă şi înţelegere şi calm... Pentru mine şi pentru cei care ţin la mine şi care au fost afectaţi de felul în care m-am simţit eu în ultimele zile. Pentru seninătate şi frumuseţe. Pentru viaţă şi mai ales pentru viitor.

Acum mă refac. Acum îmi revin. Acum îmi obişnuiesc din nou aripile cu vântul, doar că de data asta, am ales să alerg doar prin vântul moale şi călduţ. Să îmi fie bine. Acum învăţ să am grijă de mine.