Mi-e dor de mare ca de tine uneori

în prăpastia dintre şoldul meu drept

şi pielea-ţi înfrigurată

se odihneau

tramvaiele dimineţii

ca într-un depou 

îmi mâzgâleai cu graffiti diluat în apa trupului

fiecare unghi drept al coatelor

degetele nesigure urlau  

ca nişte copii rătăciţi la periferia oraşului nou

păsări se izbeau de ferestre

pereţi clocoteau a trădare

scrâşneau lemnele de-atâta căldură aleasă

iar flăcările ne-ar fi ales pe noi 

dacă era

o dimineaţă obişnuită

Some hearts are diamonds

Astăzi, 24 ianuarie, zi importantă în istoria ţării pe care atât o iubesc, m-am gândit să scriu despre un om la fel de important pentru mine ca România mea.

Se pare că au trecut 2 ani şi 15 zile de când mi-am cunoscut cea mai bună prietenă, cel mai drag suflet cu care am împărtăşit în toată perioada asta sute de poveşti mai bune ori mai triste, fericiri, nostalgii, vacanţe, concerte, iubiri, speranţe, visuri, împliniri, îmbrăţişări, nemuriri, cuvinte, plimbări, planuri, schimbări şi multe altele...

Timpul a fost adesea nedrept cu noi, vieţile ni s-au complicat, drumurile ne-au despărţit fizic, dar niciodată sufleteşte. De fapt, totul rămâne suspendat între noi atunci când nu ne vedem, pentru ca regăsirile să ne reînvie aripile. Nimic nu se schimbă. Reluăm firul de la ultima conversaţie, chiar dacă s-au scurs zile, săptămâni ori evenimente. Chiar dacă trăim lucruri diferite, în locuri diferite de ţară (acum), e ca şi cum drumul nostru se-aşterne sub paşii pe care Noi îi alegem. Şi îi alegem împreună.

În feluri ciudate, în feluri învinse ori resemnate adesea, înecate de dor uneori, răsuflând cu greu din singurătatea existenţei alteori, suntem tot împreună. Ne gândim una la cealaltă, ne trimitem zâmbete şi raze de soare, respirăm pentru revederi şi momente de neuitat, plănuim să cucerim lumea şi nu trădăm nicicând visurile.

Avem o prietenie ce ne ţine legate cu un întreg cufăr plin de amintiri superbe, de clipe ce ne-au împletit în îmbrăţişări de neuitat, de doruri ce-au pulsat cu aceeaşi intensitate în fiecare din noi, în inima noastră, căci eu ştiu că de mai bine de 2 ani am învăţat să-mpart cu tine o inimă.

O bucată de suflet în care am ascuns tot ce-am construit noi două şi tot ce mai avem încă de construit, ţinându-ne de mână, umăr în umăr, cu iubiri pe care le înţelegem din priviri şi cu toată credinţa tinereţii înnebunite de libertate, frumuseţe şi reveria unei lumi care-i a noastră. Ştiu. Simt.

Nu e uşor, n-a fost niciodată, pentru niciunul dintre destinele noastre. Şi nu va fi uşor. Dar Noi vom exista. Mereu. Ca în Galaţi, Vamă, Bucureşti, Cluj şi oriunde ne-o arunca viaţa asta, ştiu că tot ce ne leagă nu poate dispărea, ştiu că dragostea nu moare, nici prietenia, nici dorul şi nicio fărâmă din tot ceea ce suntem noi două, prinse-n ritmul blând al cântecului nostru infinit...

Te iubesc.

Gara din Făurei, aşteptând trenul spre Vamă, 29 aprilie 2012 

Drumul de flori

Zile zgomotoase, când totul pare păgân şi nedrept, când timpul e-absurd şi forfota îmi inundă urechile.

M-am reîntors la ritmul obişnuit, la tumultul zilelor geroase, scăldate-n tot felul de termene limită, presiune, responsabilitate, povară şi examene care să grăbesc să mă întâmpine. 

Dincolo de toate astea, trăiesc iarăşi sentimentul acela curat că ”m-am liniştit, mi-e sufletul o mare...”. Simt gândurile cum circulă prin mine şi vorbesc răspicat, însă despre lucruri frumoase, încât tot ce simt se oglindeşte într-o lumină diafană, parcă din altă lume, cu totul necunoscută, iar toate nelămuririle şi toate temerile se preschimbă-n stropi mari de rouă, ca în basmele pe care le citeam în copilărie. 

E bine aşa, cu liniştea asta nedefinită, cu sentimentul de siguranță pe care nu îl pot asocia decât cu tabloul acela perfect în care pleci la un drum lung cu maşina, noaptea, el conduce, tu stai în dreapta şi muzica se scurge dintr-un radio drag inimilor şi împreună nu simţiţi decât seninătate, complicitate, intimitate şi te poţi cuibări în scaunul atât de confortabil, unde e cald şi bine, nu datorită maşinii, ci datorită iernii de afară care-ţi induce gândul clar şi pacea securităţii că el te va conduce într-o lume mai bună, într-un loc unde să te joci cu soarele. 

Destinaţia e încă departe, dar cum spunea dragul de Păunescu, ”nu ţinta e importantă, ci drumul; ţinta e cuprinsă în drum”. Aşadar, nu mă sperii, privesc cu ochii mari şi-ncerc s-adun şi să fac tot ceea ce găsesc mai frumos în jur să-mi încapă în suflet, să mă pot desfăta din bucuria aceasta, să fiu plină de viață, de amintiri frumoase, de doruri şi de toate cele ce-mi hrănesc mie existenţa. 

O poveste de pe drum, o romanţă cu parfum

Anul acesta, vacanţa mea de iarnă a însemnat un drum de sute de kilometri către sufletele oamenilor dragi, către inimi de oraşe ce le-am visat cu ochii deschişi şi către zile friguroase ce mi-au scris în palme amintiri cu un marker permanent.

Aventura a început la câteva zile după Crăciun, când am plecat cu a mea mândră, studentă la Cluj, către marele oraş al Ardealului, să intrăm acolo în 2013 şi să ne bucurăm împreună de aroma străzilor şi oamenilor de acolo. Călătoria cu trenul este cumplit de obositoare, după 4 ore până la Bucureşti, 3 ore în Gara de Nord şi încă 8 ore până la destinaţie, Clujul mi s-a înfăţişat la orele fragede ale dimineţii, într-o ceaţă ca în piesa lui Andrieş, imens şi străin, primitor şi ... ca o revelaţie la care interiorul meu sperase demult. Au urmat 4 zile de linişte şi curiozitate hrănită constant, oameni mai senini şi mai frumoşi, locuri ce mi-au amintit de Vama Veche şi de tot ceea ce rezonează cu inima mea hippie, străzi mai curate, prietenie blândă, muzică, multă muzică în ritmul paşilor mei, aer crud şi rece, fotografii, ciocolată, cuvinte, zâmbete, vin fiert, autobuze, magazine, culori, freamăt şi povestea unui început de an.

La miezul nopţii tocmai ce ascultasem feeria cântecelor parfumate ale băieţilor de la Semnal M, o numărătoare inversă... 2013... şampanie, spectacol de artificii şi Abba cântând Happy New Year, piaţa Clujului împânzită de oameni ce-şi trăiau cât mai egoist clipele de la cumpăna anilor, detaşată cu nişte aripi invizibile de tot ceea ce era acolo fizic eram eu, cu gânduri nebune de fericire, iraţionale, în care se îngrămădeau mulţumirea şi aşteptarea noului, a tot ce va fi să fie, poate mai bun, mai frumos din toate punctele de vedere...

Oraşul acesta în care mi-am dorit atât de mult să ajung m-a bucurat prin oameni, cei ce-au umplut tot timpul petrecut acolo, altfel mă tem că locul acela ar fi gol şi neînsemnat chiar şi pentru un om atât de însetat de destinaţii noi... În Cluj am mai petrecut un Revelion cu a mea prietenă dragă, ne-am mai plimbat încă o vacanţă împreună şi ne-am demonstrat că dorul învinge distanţa. Întotdeauna.

Dar cum sunt un om atât de agitat şi-un îndrăgostit de călătorii, m-am decis să îmi văd şi super-reşiţenii de  care mă simt atât de ataşată într-un fel aparte. O călătorie plină de peripeţii, gări, noapte, teamă şi întâmplări de povestit nepoţilor s-au desfăşurat cu o viteză incredibilă. Ce m-a salvat?! Nu, cine m-a salvat... a fost o prietenă, în adevăratul sens al cuvântului, un om care mi-a arătat că există bunătate în lumea asta, iubire şi prietenie adevărată, că există astfel de persoane minunate ce mi-ar întinde o mână de ajutor într-un moment greu. Un mulţumesc nu e de-ajuns, dar e primul pas în a-ţi spune cât de mult înseamnă pentru mine gestul tău.

M-am bucurat nespus să revăd Reşiţa, să fiu acolo unde în august viaţa mea învăţase să curgă altfel, învăţase că acolo trăiesc nişte "copii" mai mult decât frumoşi, pe care i-aş îmbrăţişa în orice secundă şi la care mă gândesc adesea, în ore de dor ori bucurie. Au fost două zile în care m-am simţit regăsită, alături de ei, printr-un oraş care îmi devine al inimii.

Nu ştiu dacă a fost mult sau puţin timpul petrecut cu ei toţi, ei cei dragi şi atât de doriţi într-o îmbrăţişare şi-n preajma mea, însă sunt mai mult decât recunoscătoare pentru timpul ăsta care m-a reîntregit. Mi-a încărcat bateriile aşa cum nu mi-am imaginat că este posibil, mi-a consolidat ambiţia de a creşte, de a-mi lua examenele cu bine, de a evolua şi cu mulţumirea asta să pot reveni acolo unde îi voi găsi mereu făcându-mă să râd, să mă simt la fel de faină ca şi ei.

Doar câteva fotografii vor fi înşirate aici, "s-audă toată lumea că viaţa-i simplă şi mişto..." . Da, e simplă şi frumoasă, atunci când ne înconjurăm cu oameni ce ne fac bine şi mai mult decât atât, nu îi uităm nici atunci când distanţa pare că ne învinge. Doar pare. În realitate, iubirea există.