Momente unice

Niciodata cerul nu mi-a spus o poveste mai inteleapta decat in asta seara.
Am fugit de asfalt acasa la doi oameni foarte frumosi, L. & P., pe care ii iubesc din tot sufletul meu, cu o iubire din aceea nascuta din respect, apreciere si multa, multa bucurie. Ii iubesc pentru ca sunt doi italieni atipici, de care imi este mereu dor atunci cand sunt acasa si la care ma gandesc mereu cu zambetul pe buze... Si dupa ce-au alergat intre noi cuvinte vesele si atatea altele, ne pregateam de plecare (noi, musafirii),dar in drum spre masina, ceva s-a intamplat. Cu totii ne-am oprit pentru o clipa, uitandu-ne la luna... Luna, intr-o splendoare intacta, intr-o liniste atat de calda...
P. a stins atunci toate becurile care vegheau curtea si tot ceea ce ne-a mai ramas a fost cerul... Cerul care ni se intindea pe tava, in intregimea lui romantica, voluptuos, rostogolind in pupilele noastre dilatate sute de stele sclipitoare. Deasupra lor, ca o incununare a tuturor stralucirilor vazute si nevazute in lumea aceasta, ni se arata delicata Luna.
In secundele acelea, noi, cativa oameni prea mici pentru a fi luati in calcul de maretia naturii, ne scufundam in linistea noptii de vara... O vara luminoasa, calda, desprinsa parca dintr-o pictura avangardista... In momentul acela cadeam in dragoste si speram ca asa sa arate eternitatea... Ma indragosteam din nou de lumea intreaga, de cer mai mult decat de pamant, de luna, mai mult decat de stele, de univers, mai mult decat de firmituri... Atunci am iubit Plinul si totul mi s-a limpezit in inima atat de zbuciumata, ca o mare care simte mereu bataia vantului, dar unde acum vantul s-a oprit si valurile au devenit ape line, cristaline, care traiesc frumos sub cerul fiecarei nopti...

"Clipa, ramai, esti atat de frumoasa!"

*

Imi cer scuze pentru lipsa diacriticelor, dar scriu de la o tastatura italiana, care are toate tipurile de accente dar nu si literele romanesti.



p.s.: acum asteptam ploaia de stele...