Cred ca uneori am nevoie de departare ca sa imi aduc aminte cat de mult iubesc Romania...
Astazi am vazut aici o masina cu numar de Bucuresti... inima a inceput sa imi bata tare tare si parca nimic din jur nu mai conta, nu mai exista... M-am simtit coplesita de sentimentul acela de dor de tara ta, de locul tau, de limba ta...
Nu pot sa ma lepad de Romania mea, oricat de mult m-ar provoca tara asta in fiecare zi. Oricat de rai sau necivilizati ar fi unii romani, oricat de multe lucruri sunt inca departe de calea cea buna acasa... Totusi, Romania mea cruda, dura, trista, in care am crescut, nu a facut decat sa ma ambitioneze... Sa imi sadeasca in mine dorinta de a creste frumos si de a lupta pentru schimbare. Tara asta ma face sa vreau sa o fac mai buna cu fiecare clipa care trece. Si n-am sa renunt la visul meu cel mai arzator. Copiii mei vor trai intr-o Romanie mai buna sau cel putin aflata pe un drum mai luminos.
Pentru ca, asa cum spunea poetul nostru (adevaratul nostru poet national, cel putin in inima mea), Adrian Paunescu, "poate prin rau vom ajunge la bine..."
Iubesc Romania si o iubesc pentru ca este a mea, o iubesc pentru ca ma napadesc emotii atat de intense ori de cate ori aud imnul nostru ori vad pe undeva steagul... Ce sa mai spun atunci cand aud de mari oameni - romani sau cand sunt departe de casa si undeva pe aproape cineva vorbeste in romaneste?!
Imi creste inima in mine de bucurie, de drag si de dor de tara mea...
*
Si un cantec pentru cei dragi ai mei de acasa... Ce mult va iubesc!
p.s.: din nou scuze pentru lipsa diacriticelor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu