Balada unui răsărit în doi

Stăteam înfrigurată, lipită de tine, gândind la cifrele sfidătoare de pe ceas ce înfăţişau zborul neclar al timpului şi primele clipe dintr-o dimineaţă necunoscută.
Stăteam amândoi în balconul tău de la etajul 3 din care îţi poţi imagina un răsărit perfect, ca şi când ai picta tu soarele izvorând din pervazul geamului...
Imaginea din ochii mei, cu cerul fotografiat în culori confuze, de parcă fotograful ar fi deschis intenţionat diafragma prea mult, mi se destăinuia, sinceră, asupra unei îmbrăţişări cu iz de baladă şi aromă de gânduri pierdute în amintire...Ca o ţigară stinsă prea repede se transformase noaptea în zi sub ochii noştri...
În pupilele dilatate de nesomn se oglindea sălbatic spectacolul unei dimineţi calde de vară. Cafeaua din cana albă aproape se terminase...
Raze timide de soare , născute parcă dintr-un răsărit hoinar, ne încălzeau palmele însetate de pielea celuilalt şi înfometate de iubire.
Iunie îţi desena zglobiu pe obraji povestea noastră de dragoste, povestea acelei nopţi şi a tuturor celor ce vor urma...Cerul cânta o nocturnă de Chopin suav, acompaniat de acorduri fine de aripi neobosite ce călătoresc întotdeauna; aripile pescăruşilor matinali şi gălăgioşi care recită doar poezii cu rime albe şi cântă strident arii din "Traviata" lui Verdi.
În pacea dimineţii de cireşe coapte mă sărutai zgomots şi indiferent ca şi cum mi-ai fi dăruit acel răsărit mahmur de printre blocuri şi străzi străine mie, să îl port pe deget, ca pe un inel, după bunul meu plac, dar având pecetea iubirii tăinuite, căci era darul tău...

Sub stelele invizibile ale dimineţii de iunie, am scris fiecare în palma celuilalt începutul drumului nostru... drum de vară veşnică şi flori de iubire înflorite mereu.






I.