Corsica sau cel mai frumos loc de pe pământ/ The most beautiful place on Earth

[English version below]

O noapte pe feribotul de la Toulon spre Corsica. Ore bune de tangaj în noapte și valuri domoale, de vară. La răsărit vedeam soarele ridicându-se din mare și tot din mare răsărea și insula aceasta magică, despre care știam istorii din cărți și povești construite în timp și în imaginație. 

După cum am învățat acum multă vreme, e mai bine să nu te aștepți la nimic - să îi dai răgaz momentului să îți taie respirația. Cu ochii mici de oboseală, cu răcoarea dimineții pe umeri, am pornit spre inima insulei fermecate. Copaci de-un verde luxuriant de jur împrejur, plaje goale, o mare translucidă cum nu mai văzusem nicicând. Noi pe drumuri șerpuitoare care uneau limpezimea mării de înălțimile munților. 

Este greu de descris felul în care un loc te cucerește, mai ales atunci când se naște magia, care nu are la bază elemente raționale, ci doar senzații, fărâme de clipe care se amestecă și se deslușesc în tot felul de sunete, arome, apusuri, amintiri. 

Nu știu cât timp am stat în Corsica, căci acolo nu există constrângerile lumii reale, ci plutești într-o frumusețe fără margini, care nu poate fi descrisă prin forme sau șabloane, prin epitete sau măcar comparații. E pur și simplu frumusețea aceea de care omul are nevoie să-și realizeze bucuria propriei existențe - să privească totul cu ochii mari să se poată umple de albastru, verde, soare, val, nisip, pădure, copaci. 

Corsica este locul în care te poți îndrăgosti de natură și de sine. Iar atunci când pleci din insula aceea, mulțumești cerului că ai trăit un miracol.

*

A night on the ferry from Toulon to Corsica. Hours and hours of feeling each gentle wave in the night. An outstanding summer sunset.  Early in the morning, we spotted the sun rising from the sea and also at the horizon the rise of this this magical island, about which I only knew stories from my childhood books and landscapes that I used to dream of after devouring entire encyclopedias.

As I have learned a long time ago, the best way to enjoy a new place is to simply have no expectation whatsoever - to allow yourself to be surprised by breathtaking views and incredible moments. With small tired eyes, having the fresh morning leading the way we set off for the heart of this charming island, discovering its lush green surrounding everything, empty beaches, a translucent sea like I had never seen before. We took on winding roads that took us from the crystal clear waters to the overwhelming heights of the mountains.

It is so difficult and almost unfair to try to describe the way a place gets to your heart, especially when it’s all about the fascination that fills you and it’s simply not based on anything rational, but on sensations, fragments of moments that mingle in a delightful blend of flavours, sounds, sunsets, souvenirs.

I do not know how long we’ve stayed in Corsica, because there are no real world constraints in that place, you float in a infinite beauty, which cannot be described or shaped or even depicted in epithets or comparisons. It is simply that beauty that a one needs to realize the joy of one’s own existence - to see everything with big bright eyes and let oneself be filled with the blue, the green, the sun, the wave, the sand, the forest, the trees…

Corsica is the place where you can fall in love with nature and with your inner self. And when you leave the island, you are just thankful for experiencing a miracle.

 Corsica is my cornucopia.

Alt timp

Se spune că e un timp pentru toate. Un timp când vrei și un timp când poți, un timp când ai și un timp când ceri, un timp când simți și un timp când pierzi. Un timp când te gândești puțin la lucruri multe și timpul acela când te gândești mult la fiecare moment, alegere, amintire. 

Cu ceva ani în urmă, pierzând oameni dragi, eram extrem de revoltată, convinsă că ar fi trebuit să fie un alt timp pentru asemenea pierderi sau chiar că acel timp nu ar fi trebuit să vină vreodată. N-am primit niciodată vești despre moarte în resemnare sau în vreo lipsă de sensibilitate exacerbată. N-am știut nicicând să primesc astfel de vești, cred că nimeni nu știe cum. 

Ani mai târziu, mi-am dat seama că trecerea spre moarte e un moment prea greu, prea dificil, prea categoric și că nu revolta, nu tristețea și nu regretul sunt semnele sub care îți iei rămas bun pentru veșnicie de la un om apropiat. Ci printr-o punte peste generații, prin tot ceea ce suntem. 

Suntem prelungirile în timp ale părinților noștri. Suntem să ne amintim cele mai fragile sau derizorii clipe în care erau vii, îi știam bine și viața curgea firesc înainte. Suntem aici să vorbim cu ei atât cât moartea nu-și înfige gheara, apoi să vorbim despre ei și să ne asigurăm că cei ce ne vor fi copii vor vorbi despre memoria lor. 

Așa că voi lăsa aici, scrise, câteva vorbe, frânturi de clipe, pe care îmi doresc să le păstrez veșnic de-a lungul existenței mele, ca semn de prețuire pentru omul care mi-a devenit soț și pentru cei care i-au dat viață: 

”Măi, tu râzi CU mine sau râzi DE mine?” 

”Noră-mea, când îmi faceți un nepoțel?”

”Am vrut să fac așa un spirit de glumă...”

”Tu ȘTII formula Kerosenului?”

”Totul e ho-key”

Anul acesta, e toamnă și afară și în noi. 

Ne mai căsătorim?/ Are we still getting married?

[English version below] 

Luni de provocări

Pandemia asta ne-a afectat pe toți. Pe unii mai mult, mai drastic, la nivel medical, financiar ori social, pe alții psihic, emoțional sau doar organizațional.

Sunt recunoscătoare că sunt sănătoasă și toți cei dragi sunt la fel, am trecut cu toții prin perioada asta de confuzie și nebunie în diverse feluri, dar cert este că nu a fost ușor pentru nimeni.

Nu vreau să mă plâng, sunt convinsă că sunt oameni care au suferit și încă mai trăiesc greutăți crunte.

În ce mă privește, am muncit enorm de mult în ultimele luni (și de acasă și de la birou), am ratat concedii, drumuri acasă, nu mi-am văzut părinții și prietenii. Am simțit că mi s-au tăiat aripile, libertățile, bucuriile, spațiul meu de sprijin sufletesc pentru a putea munci neobosită. Am acumulat iar prea mult stres și ușor ușor corpul meu mi-a strigat că trebuie să mă opresc. Pe partea lui, Bogdan a muncit și el enorm toate lunile astea, până când spatele lui a cedat așa că a rămas în concediu medical de câteva săptămâni bune. Astfel că acum planurile noastre se face între vizite la medici și sesiuni de kineto-terapie. Cu nervii întinși la maxim, vrem doar să ne luăm o mică vacanță în vara asta să ne plimbăm, întremăm, revenim.

Dincolo de toate astea, pe 23 august plănuisem la București o nuntă faină cu familie, prieteni, colegi – unii mai de aproape alții mai de departe. Am așteptat până la jumătatea lui mai nesiguri dacă ar trebui să amânam evenimentul sau nu. Ne-am dat seama că august nu este de fapt atât de departe și pentru siguranța tuturor celor pe care ni-i dorim alături este mai bine să căutăm să reprogramăm nunta pentru anul viitor.

Zis și făcut.

Caz de forță majoră

Ce mă tot învață viața de adult este că nimic nu-i atât de simplu cum pare. Credeți că a fost ușor să ne reprogramăm nunta? Sigur că nu.

Am început cu locația – principalul pilon. I-am sunat pe cei de acolo, căutând înțelegere pentru că suntem practic forțați de împrejurări să reprogramăm nunta pentru anul viitor. Inițial au spus că ar trebui să fie în regulă. După câteva săptămâni ne-au spus că se aplică o majorare de 30% pentru că e 2021 J. Ne-am supărat teribil, ne depășea orice buget am fi putut strânge. Am încercat să negociem să rămânem la prețul agreat inițial. După alte două săptămâni au fost de acord. Am răsuflat ușurați și am început să anunțăm toți ceilalți furnizori despre noile planuri. Fotograful și muzicanții ne sunt prieteni și au fost mai mult decât înțelegători. Managerul hotelului a înțeles, de asemenea, situația și lucrurile au părut în mare parte aranjate pentru 2021. Ne-a mai rămas să contactăm Biserica – unde sperăm, din nou, să fim întâmpinați cu înțelegere.

Povestea însă nu se termină aici. Mai trece o vreme până când suntem sunați de reprezentanta locației care ne spune că proprietarii vor să folosească spațiul în alte scopuri începând cu anul viitor. Desigur, decizia nu era finală, urmau discuții și negocieri, ea voia doar să ne avertizeze că există o mare posibilitate să fim nevoiți să ne reorganizăm nunta. Panică panică panică. Încotro. Am început să căutăm alternative. În București. În afara lui. La mare. În Ardeal. Cumva, simțeam că reluăm toată organizarea. Sincer vorbind, anul trecut când am început planul ”nunta” am dat câteva telefoane în 2-3 locuri care ne-au părut mai faine în București, când am fost în vacanță am văzut unul dintre ele, ne-a plăcut și ne-am decis. Acum însă, am aflat lucruri cutremurătoare (în special din punct de vedere financiar) despre industria asta în România. 

Las mai jos câteva dintre ele, ca idee:

- pentru nunți la restaurante faine și spațioase, de cele mai multe ori trebuie să fii de acord ca printre invitații de la nunta ta să fie și clienții localului (în București mai ales)

- ca să rezervi un restaurant pentru o nuntă de aproximativ 150 de persoane, prețul minim este undeva la 28.000 de euro!!!

- costul unui wedding planner pentru a te ajuta cu o ”destination wedding”, planner care nici măcar nu se află în România, la fel ca noi, deci nu poate ajuta prea multe cu treburile care necesită prezența fizică: 3500 de euro!!!

- multe locații cărora le-am cerut oferte pe mail (după ce am discutat la telefon) nu au catadicsit să răspundă nici două săptămâni mai târziu

- în multe dintre palatele ori castelele unde se organizează nunți de cele mai multe ori vei avea nunta într-un cort în curtea palatului respectiv sau, dacă ești mai norocos într-una dintre sălile din interior (lângă celelalte două nunți organizate simultan)

- sunt foarte multe locuri faine în țară unde poți organiza o nuntă – în peisaje rupte parcă din rai – în schimb dacă ai de transportat oameni mai bine îți iei gândul pentru că infrastructura rutieră din România pur și simplu nu permite: aeroporturi apropiate (sub 2 ore de mers cu mașina) sau un drum rutier de sub 3 ore de la/ între cele mai importante orașe: București, Cluj, Brașov, Iași, Galați, etc.

În fine, după alte 10 zile de la vestea neliniștitoare, suntem anunțați că va fi în regulă – proprietarii au decis asupra anului viitor: vor continua să organizeze nunți acolo și toată lumea-i mulțumită.

Well done, mult zgomot pentru nimic. Doar puțină agitație.

Și totuși, să fim legal căsătoriți…

Cu o piatră pe inimă mai puțin, ne gândim că am putea face cununia civilă în vara aceasta – pentru toate aspectele legale și mai ales pentru sufletele noastre.

Ne-am gândit inițial că vom putea ajunge în România în vacanța de vară, așa că am căutat detalii despre căsătoria civilă la Primăria Sectorului 3 București. Dincolo de toate actele de care avem nevoie, ne putem programa (alege data nunții) online (wow) simplu și ușor. Problema este că putem depune toate actele doar personal cu: 14 zile înaintea nunții dacă ziua nunții este într-o zi de luni/ marți/ miercuri/ joi, cu 13 zile înaintea nunții dacă ziua nunții este sâmbătă, cu 12 zile înaintea nunții dacă aceasta este într-o zi de vineri. În concluzie, trebuie sa ne alocăm minimum două săptămâni să fim în România – ceea ce e puțin cam mult. În plus, în momentul acesta, nu putem merge în România fără a fi puși în carantină la domiciliu 14 zile.

Așadar, cum suntem doi oameni cărora ne place să găsim soluții, ne-am gândit la alte opțiuni: Ambasada României în Belgia. Am căutat informații și date de contact. Sunt 3 numere de telefon la care se dau informații consulare și un număr pentru urgențe. Desigur, am apelat pe rând toate cele 3 numere. Timp de o săptămână. Zilnic. Câteva ore bune pe zi am sunat continuu de pe două telefoane la numerele de telefon ale ambasadei. Niciun răspuns. Am scris și un mail – tot la adresa afișată pe site. 

În final, ne-am încumetat să sunăm la numărul pentru urgențe unde am explicat politicos că am recurs la acest apel pentru că nu am primit niciun răspuns la celelalte numere. Am fost întâmpinați cu multă severitate și ni s-au cerut explicații – despre ce alte numere e vorba, dar ce vrem de la ei. Ni s-a spus că numerele de pe site nu sunt corecte și ar trebui schimbate. Apoi, am explicat situația noastră. Răspunsul a venit simplu și sec: ”N-aveți nicio șansă!”. Păi cum? Am întrebat nedumeriți. Explicația grăbită și deja enervată a fost următoarea: ”poate prin noiembrie, suntem deja plini până atunci și nu știm dacă din toamnă vine al doilea val și iar ne vor închide, deci nu vă pot face programare, deci nu se poate.”. Am rămas puțin fără cuvinte, apoi am întrebat de alte soluții – ni s-a spus să încercăm la primăria din Bruxelles de care aparținem. Să facem căsătoria acolo. 

Supărați, le-am spus că nu ni se pare în regulă să ne paseze la autoritățile belgiene, noi fiind cetățeni români. Desigur, doamna a devenit și mai iritată, a ridicat tonul la noi pentru că nu înțelegem, ei au reguli și proceduri și noi nu îi lăsăm să-și facă treaba și ținem numărul de urgență ocupat. Apoi a mai venit o doamnă la telefon, care, pe un ton ceva mai calm ne-a spus să trimitem un mail – ceea ce făcusem deja. Ne-a spus că nu a primit nimic de la noi pentru că (surpriză!) nici adresa de email de pe site nu era corectă. Așa că am retrimis – fiind asigurați că vom primi un răspuns și poate, o programare, pentru luna noiembrie.

Ce păcat că, în urmă cu câteva săptămâni, câțiva prieteni români au necesitat sprijin consular din partea aceleiași ambasade din Belgia și au avut marele noroc să fie în contact cu doamna Constantinescu, care a făcut mai mult decât ce era omenește posibil pentru a-i ajuta în problema lor, o problemă cu mult mai gravă decât situația noastră de acum. Și ce trist că doamna Constantinescu nu are colegi la fel de politicoși, amabili și gata să își ofere sprijinul – așa cum ar trebui să fie tot personalul ambasadei, în special atunci când acordă asistență cetățenilor lor ...

Am sunat apoi la primăria din comuna de care aparținem. O doamnă destul de drăguță ne-a explicat că serviciul de stare civilă (întreg serviciul aparent) este în concediu și nu ne poate da foarte multe informații, dar în mare ne trebuie câteva acte (cam aceleași cerute și de autoritățile române + alte câteva certificate de rezidență, naționalitate și stare civilă) traduse și legalizate și depuse la ei cu o declarație tip, apoi ne putem programa data nunții propriu-zise. Colega care reprezintă serviciul de stare civilă revine din concediu spre sfârșitul lunii iulie. Să revenim atunci. Desigur, după o astfel de posibilă căsătorie va trebui sa traducem și să legalizăm certificatul de căsătorie în românește pentru a fi valabil și pentru autoritățile din România.

Practic, cam aici suntem zilele acestea.

Încercăm să ne căsătorim (măcar civil), ne luptăm cu birocrația, cu oamenii (unii așa ziși diplomați) nepoliticoși și așteptăm să se facă cerurile mai limpezi (și la propriu și la figurat).

Ce este cert, e că la un moment dat, ne vom căsători. Într-o formă sau alta. Și vom căuta să ne fiți alături – așa că fiți pe fază – va veni o invitație – cam pe când vom reuși să fim siguri de ce ar trebui să scriem în ea.

Dar, uite, este devreme-n vară…

***

Oh, these challenging months

This pandemic has affected us all. For some, it had much more serious implications from either a medical or a financial perspective, while for some others it meant a huge change for their lifestyle which impacted their mental or emotional state. 

I am grateful that I am healthy and all my loved ones are the same, we have all gone through this period of confusion and madness in various ways, but it is certain that it wasn’t easy for anyone. I am not complaining, I am convinced that there are people who have suffered significantly and still live in severe difficulties.

As for me, I worked a lot in the last months (both at home and at the office), I missed holidays, trips home, I didn't see my parents and friends. I felt that my freedoms, my joys were cut off, everything that kept me happy and able to continue working tirelessly was somehow taken away from me. I accumulated too much stress and slowly my body showed signs that I need to take it easier. For his part, Bogdan also worked hard all these months, until his back gave up so he is on medical leave for several weeks now. Now our plans are made between visits to doctors and physiotherapy sessions. With our nerves stretched to the limit, we just want to take a little vacation this summer to walk, relax, and regain our life balance and our ease of mind.

Beyond all this, on August 23, we had our wedding planned to take place in Bucharest together with family, friends, colleagues from all over Europe. We have been waiting for more certainty regarding large events before deciding that it’s impossible to go on with the wedding this summer. In the end, we realized that August is not really that far away and for the safety of all those attending, it would be better to reschedule the wedding for next year.

Said and done.

Force majeure or not?!

What adult life teaches me every day is that nothing is as simple as it sounds. Do you think it’s easy to reschedule a wedding? Of course not.

We started with the venue – which we consider the main pillar. We called our contact there, seeking their understanding since we were practically forced by circumstances to reschedule the wedding for next year. They initially said it should be okay. After a few weeks we were told that a 30% increase is applied because the event will take place in 2021 J. We were terribly upset, it exceeded any budget we could have raised. We tried to negotiate to keep the initially agreed price. After another two weeks they agreed. A sigh of relief and so we started announcing all the other stakeholders about the new plans. The photographer and the musicians are our friends and they were more than sympathetic, agreeing immediately with our plans. The hotel manager also understood the situation and things seemed mostly settled for 2021. We still have to get in touch with the priest but we hope that this aspect will go smoothly.

But the story does not end here. After a little while we get a call from the representative of the venue who tells us that the owners want to use the space for other purposes starting next year. Of course, the decision was not final, discussions and negotiations were still ongoing, she just wanted to warn us that there is a strong possibility that we would have to find another venue for our wedding. Panic Panic Panic. And here we are, looking for alternatives. In Bucharest. Outside. At the seaside. In Transylvania. Somehow, I felt like we were resuming the whole organizing that we started last summer. Honestly, last year when we put together this plan we made a few calls in 2-3 places that we thought were nicer in Bucharest, then while we were on vacation we visited one of them, we liked it and we decided to go for it. But now, I found out shocking things (especially from a financial point of view) about this whole wedding industry in Romania. 

I will leave here some of them, in case you were curious:

- for weddings to take place at beautiful and spacious restaurants, most of the time you have to agree that among the guests from your wedding should be their regular customers (especially in Bucharest)

- to book a restaurant for a wedding of about 150 people, the minimum price is somewhere at 28,000 euros !!!

- the cost of a wedding planner to help you organize a "destination wedding", a planner who is not even physically in Romania, just like us, so he can't help too much with things that require physical presence: 3500 euros !!!

- many locations to which I inquired about their offers by e-mail (after talking on the phone) did not reply at all

- in many of the palaces or castles where weddings are organized most of the time you will have the wedding in a tent in the courtyard of the respective palace or, if you are luckier to use one of the ballrooms inside – in all the other ballrooms expects one or two other weddings organized simultaneously.

- there are many amazing places in the countryside where you can organize a wedding - in such heavenly surroundings – however if you have to transport people there you better think twice because the road infrastructure in Romania simply does not allow it – with no nearby airports (under 2 hours of driving) or a road less than 3 hours from / between the most important cities: Bucharest, Cluj, Brasov, Iasi, Galati, etc.

Finally, after another 10 days since the disturbing news, we are told that it will all be fine - the owners have decided on next year: they will continue to organize weddings there and everyone is happy.

Well done, just a storm in a teacup.

But still… getting married legally?!

With less burdensome things on our minds, we think we could have a civil marriage this summer - for all the legal reasons and especially for us two.

We initially thought that we would be able to arrive in Romania for the summer holidays, so we looked up details about the civil marriage at the City Hall in Bucharest. Beyond all the documents required, we can schedule (choose the wedding date) online (wow) simply and easily. The problem is that we can submit all documents only in person: 14 days before the wedding if the wedding day is on a Monday / Tuesday / Wednesday / Thursday, 13 days before the wedding if the wedding day is on a Saturday, 12 days before the wedding if it it's on a Friday. In conclusion, we have to spend at least two weeks in Romania. In addition, at this point, we cannot even go to Romania without being quarantined at home for 14 days.

So, as we are two resourceful persons, we quickly thought about other options: the Romanian Embassy in Belgium. I looked up online for information and contact details. There are 3 telephone numbers for getting consular information and an additional emergency number. Of course, we tried to call all 3 numbers. For a week. Daily. A few hours a day we kept on calling continuously using two phones. There was no answer. I also wrote an email - also using the address displayed on their website. 

In the end, we dared to call the emergency number where we politely explained that we had used this number because we had not received any answer to the other 3. We were greeted with great severity and asked for explanations - what other numbers are we referring to, and what do we want from them. She also told us the 3 numbers are not correct, and they need to change them on the website. Then, we explained the situation. The answer came simple and dry: "You don’t have any chance!". Well how so? we asked puzzled. The hurried and already annoyed explanation was the following: "maybe sometime in November, as we are already full by then and we don't know if the second wave will come in the fall and they will close the embassy again, so I can't make an appointment for you, so it can't be done.". We were left speechless for a while, then asked for other solutions - we were told to try at the City Hall of the commune we live in and get married there.

Upset, we told her that we think it’s not ok to simply ‘pass’ us on to the Belgian authorities, as we are Romanian citizens. Of course, the lady became even more irritated, she raised her voice to us because we don't understand, “they have rules and procedures and we don't let them do their job while keeping the emergency number busy.” Then another lady came on the phone, who, in a slightly calmer tone, told us to send an e-mail - which we had already done. She told us that they did not receive anything because (surprise!) the email address on the site was not correct either. So we resent it – whilst she assured us that we’ll get an answer and maybe an appointment for November.

It is such a shame that few weeks ago some Romanian friends required consular support from the exact same Embassy in Belgium and they were so lucky to be in contact with Mrs. Constantinescu which did all the efforts in the world to help them while transiting Romania. Too bad her colleagues are not as polite and helpful as she was and as all the Embassy’s staff should be, especially when giving assistance to their citizens…

I then called the town hall of the commune we belong to. A nice lady explained us that the civil marriage service (the entire service it seems) is on vacation and she couldn’t give us much information, but basically we need some documents (about the same ones required by the Romanian authorities + several other certificates of residence, nationality and marital status) translated and legalized and submitted together with a standard declaration, and only then we can schedule the actual wedding date. The colleague representing the whole service returns from leave towards the end of July and we should call then to verify all the info she gave us is accurate. Of course, after this marriage we will have to translate and legalize the marriage certificate in Romanian in order to be valid for the Romanian authorities as well.

Basically, this is where we are these days.

We are trying to get married (at least the civil marriage), we are fighting the bureaucracy, the rude people (sometimes called diplomats) and we are waiting for the sky to get blue again (both literally and figuratively).

For sure - at some point, we will get married. In one form or another. And we will try to be joined by as many dear ones as possible - so stay tuned - an invitation will come – around the time when we will be sure what place, date and timings we should write in it.

Meanwhile, it's still early in the summer…

O primăvară pe care n-am ratat-o

www.andradatudorie.com

Am privit ramurile goale ale copacilor din fața casei și griul ponosit, obosit de atâta iarnă, de pe tot verdele din jur. Apoi am văzut muguri crescând tot mai mari. Bobocii au plesnit spre un soare translucid. Verdele începuse să devină tot mai mult, tot mai puternic, tot mai parfumat. Flori de magnolii au izbăvit lupta cu învelișul provizoriu. Totul s-a făcut alb-roz pretutindeni și zilele arătau ca-ntr-o carte de povești. Vântul era încă pătrunzător și-apoi florile au început să se scuture. Până n-a mai rămas niciuna.

Dar venise rândul altor flori ale grădinii să înflorească. Apoi frunze mici au apărut și-au împânzit totul de parc-a fost primăvară dintotdeauna și va mai fi înc-o veșnicie. Și încet încet totul a devenit tot mai plin de verde, mai viu, mai candid, mai frumos, mai strălucitor în soarele tot mai prezent și mai blând iar noi, atât de dornici de-a ne umple de-„afară” până-n adâncul cărnii noastre - ne-am trezit mutându-ne pe terasă și în curte. Tot mai mult, tot mai târziu, mereu cu-o oră mai mult ca-n săptămâna precedentă, până ce timpul n-a mai putut fi numărat. Căci terasa era doar o alungire a zilei din care intram în seară pe nesimțite, mângâiați de-un vânt domol și de-o căldură pe care atâta o așteptasem.

Ce minune e viață. Tot spun asta și parcă tot mai puternic răsună în mine sensul acestor cuvinte. Și cu cât trece timpul, cu-atât înțeleg mai bine propoziția asta și cu-atât mai adevărată îmi pare.

Și ce minune că-n anul ăsta, când atâtea trebuiau să se-ntâmple și nu s-au mai întâmplat și cine știe când și dacă se vor (mai) întâmpla, timpul s-a măsurat în sute și mii de frunze tot mai verzi, în deschiderea florilor, în creșterea firelor de iarbă.

Ce mirare c-am uitat să privim primăvara-n revenire, să topim cerul între gene, să râdem către soare, s-atingem cu încredere scoarța copacilor. Ce șansă și ce speranță să fim aici, măcar de data asta, spectatori cu bilet pe durată nedeterminată.

Îmi lipsește doar Dunărea și tot ce-i al ei.

Între ortodoxie și tradiție - acasă

Ortodoxia e o poveste frumoasă pe care nu o înțeleg în totalitate.

Relația mea cu biserica e doar o poveste. Nu vorbesc prea des despre credințele mele, pentru că sunt ale mele personale. Nu sunt un om religios și nu caut spiritualitatea decât înăuntrul meu. Dar pentru că depărtarea e o provocare imensă de câțiva ani încoace, mi-am dat seama cum tradițiile - fie ele și ortodoxe mă fac să mă simt acasă. Și-atunci, întru înlesnirea apartenenței mele la România de-acasă, fac loc în viața mea acelor lucruri mărunte dar puternice - care creează toată magia acestei povești.

Îmi place mult predica din noaptea de Înviere - e, de cele mai multe ori, despre regăsire și revenire. Anul ăsta, predica a lipsit. Dar ce nu a lipsit a fost familia, comuniunea, dragostea, prietenia, lumina.

Am vopsit ouă în joia mare, așa cum o cere tradiția. Și mama m-a ghidat prin telefon și deși am avut tot felul de probleme 'tehnice', am izbândit. Bogdan a fost acolo - un stâlp de sprijin ca în toate momentele cheie din ultimii ani. Ieri m-am apucat de cozonaci. Am mai făcut. De fiecare dată, însă, cu familia în jur. De data asta, am făcut cald în casă și în noi și-am muncit cu încântare. N-au ieșit - n-au crescut (drojdia nu fusese bună). Am luat-o de la capăt. La 8 seara, am pornit din nou în aventura frământatului. După rețeta mătușii mele, cu adăugiri și îmbunătățiri de la rețeta mamei unei prietene, cu prietena făcând și ea cozonacii ei, în paralel, într-o altă țară mai la nord, cu încurajările mamei mele, cu iscusința lui Bogdan și încrederea lui necontenită - la miezul nopții, de Înviere, cozonacii noștri au fost gata. Ăsta a fost miracolul meu de Paște. Toți oamenii ăștia dragi, la un loc, împreună, în cei doi cozonaci calzi puși pe masă.

Am aprins o candelă și ne-am spus: ”Hristos a înviat!” - ”Adevărat a înviat!”. Și-am simțit atunci, în exact acel moment, că suntem o familie. Noi doi, și în noi toți oamenii care ne ajută să construim fiecare zi. Văzuți sau invizibili, oamenii aceștia toți, adunați și reprezentați - suntem noi, în mica noastră familie.

Ortodoxia e o poveste frumoasă - pe care o citesc rar și o îmbrățișez și mai rar. Dar pentru mine, ortodoxia e credința mea în bunătatea oamenilor și în puterea familiei. Ortodoxia mea e o familie a tuturor celor de aici și din gând care mi-au adus în viață binele și lumina.

Într-un spital, în Belgia/ In a hospital, in Belgium

[English version below]

Săptămâna trecută m-am operat de apendicită. Da, banala apendicită mi-a dat de furcă pe nepusă masă și mi-a domolit avântul de muncă, dans, călătorii și toate părțile în care-mi investesc energia.

Dar m-am decis să scriu despre experiența asta, pentru că a fost prima dată când am fost internată într-un spital din afara României și deși am mai avut contact cu sistemul medical belgian, n-am realizat până acum cât de diferită poate fi experiența spitalizării aici față de cea din România.

Cum am ajuns la Urgențe 

Aveam dureri abdominale cam de o săptămână, dar inconstante: aveam zile în care crampele nu treceau prea ușor, aveam zile în care nu mă durea nimic și eram plină de viață și veselie. Am tot pus durerile pe seama bolii mele cronice care declanșează dureri de stomac pe fond de stres, oboseală sau alimentație haotică. Nu se întâmpla nimic din toate astea, dar mă gândeam că poate organismul meu își ia revanșa pentru sfârșitul anului trecut. Apoi a fost o zi de marți în care durerile de stomac și de burtă mi-au întunecat toată ziua. Deși eram la muncă, abia puteam să mă mișc și în orice clipă căutam un mod de a sta, un ceai potrivit, un calmant care să-mi mai domolească durerile. După-amiază am mers la un medic generalist de la muncă. Mi-a spus că e cu siguranță boala mea care-și face de cap și mi-a dat un tratament puternic să-mi calmeze stomacul în următoarele câteva ore și un tratament de lungă durată ca să evit astfel de crize. Încântată de ideea că voi trece peste neplăcerea asta și mă voi putea concentra pe reuniunea miniștrilor apărării care tocmai începea ziua următoare, mi-am luat tratamentul și o oră mai târziu megeam acasă să mă odihnesc și să mă pun pe picioare.

Nicio clipă ideea de apendicită nu-mi încolțise în minte. Nici medicul nu și-a pus problema asta nici măcar vag. Nu aveam dureri ale abdomenului inferior, nu aveam dureri sau amorțeli ale picioarelor, nimic să indice o posibilă apendicită.

Și totuși, ajunsă acasă nu reușeam să mă încălzesc nici după un duș fierbinte, durerile nu se potoliseră nici la 4 ore după ce luasem „pastilele miraculoase”, aveam frisoane și tremuram toată. M-am gândit că am temperatură și termometrul a confirmat: 38.6. Atunci am decis să merg la urgențe - era în jur de 8 seara.

Am ajuns la Spitalul Saint Luc, unde merg la medicul meu gastro-enterolog la fiecare 6 luni și care-mi monitorizează evoluția bolii. La urgențe am așteptat cam 10 minute să intru la triaj, acolo unde am povestit asistentei ce-i cu mine și unde ea a decis cât de gravă e starea mea și cât de repede trebuie să fiu consultată. După triaj, am ajuns într-o sală mare de așteptare, unde erau cel puțin 20 de oameni cu în tot felul de situații. Bogdan a întrebat o asistentă cam unde mă aflu pe lista de așteptare și am aflat că aveam 4 persoane înaintea mea. Cumva, mă mai liniștisem, durerile constante erau înlocuite de crampe - cumplit de insuportabile.

Cum am ajuns să fiu operată

Undeva în jur de ora 10 am ajuns într-un salon, cu două separeuri - într-unul era deja un domn cu o tuse supărătoare. În al doilea, m-am așezat pe un pat unde am fost consultată de medicul rezident. A notat școlărește, atent și implicat tot ce i-am spus. După puțin timp m-a consultat medicul. Mi-au făcut apoi analize și cât timp am așteptat rezultatele medicul a mai venit să mă vadă și mi-a prescris calmante pentru durerile care nu mai încetau. Rezultatele analizelor le-au indicat că e o infecție în organism, ceea ce am bănuit și eu când am văzut că am febră și am decis să merg la spital. Atunci medicul mi-a zis că bănuiește o apendicită, dar vrea să îmi facă și o ecografie să aibă un diagnostic sigur. La ecograf, a fost clar în primele două minute - apedicele meu trebuia scos.

Era două noaptea când medicul de la urgențe mi-a spus că va contacta chirurgul, anestezistul și în funcție de operațiile programate, mă vor opera de dimineață.

Nu prea înțelegeam graba asta - eram convinsă că aș putea să merg la muncă încă o zi (doar nu era să lipsesc din miezul ministerialei, erau oameni care contau pe mine să îmi fac treaba) - desigur, erau calmantele care mă făcuseră să mă simt puțin mai bine și să cred că pot cuceri lumea. M-au adus imediat cu picioarele pe pământ și mi-au zis că operația trebuie făcută imediat și că era foarte bine că nu mai mâncasem de vreo 10 ore și nici apă nu mai băusem de vreo 5 - pentru anestezie.

M-au pus într-o rezervă, într-un pat foarte confortabile, asistenta mi-a pus perfuzia cu tot felul de substanțe care să mă pregătească pentru operație și calmante și am rămas acolo, cu Bogdan pe un scaun lângă, tot ațipind zeci de minute, apoi trezindu-mă și tot așa până pe la 4 dimineața, când a venit chirurgul și mi-a spus că mă vor opera la 7 dimineața, mi-a explicat că îmi vor face anestezie generală și îmi vor face 3 incizii, vor introduce o cameră și vor scoate apendicele, totul va dura 40 de minute și apoi în funcție de cum mă recuperez, seara aș putea pleca acasă. L-am privit sceptică și nu reușeam să pricep de unde tot optimismul ăsta. Ei bine, a fost exact cum a zis.

O zi frumoasă 

Sincer, a fost cea mai frumoasă experiență medicală pe care am avut-o vreodată. Pe la 5 dimineața m-au dus în salon (într-un pat și mai confortabil) - un salon de două persoane (celălalt pat era însă neocupat), cu un geam imens de unde vedeam cum se crapă de ziuă peste oraș, totul curat, o baie în salon - la fel de curată ca baia de la mine de acasă, cu butoane peste tot lângă pat - să îmi pot ajusta înălțimea pernei, să pot chema asistenta, să pot să mă ridic, să pot să aprind/ sting luminile. Mai aveam o telecomandă și căști pentru unul dintre cele două (!) televizoare din salon. Niciodată în viața mea nu am mai văzut un salon atât confortabil (poate doar în filme). Probabil că sunt și în România la unele spitale, dar cu siguranță nu la Spitalul Județean din Galati, nici la Spitalul de Copii din Galați, nici la Spitalul Universitar, Floreasca sau Elias din București. La niciunul din spitalele astea nu am văzut atâta curățenie și amabilitate a personalului medical - doctori și asistente care îți răspund la toate întrebările, temerile, neînțelegerile, mereu cu zâmbetul pe buze, răbdători și relaxați.

Aici orele de vizită sunt între 13.00 și 21.00 (iar pe Bogdan l-au lăsat să stea cu mine și dimineață, până la 8 când m-au dus la operație, pentru că era liniște și tot adormeam amândoi - eu în pat, el pe scaunul de lângă mine). În România, ai două ore (14.00 - 16.00 cel mai adesea) în care poți vizita pacientul și altfel te strecori, dând bani asistentelor în stânga și-n dreapta să-l poți vedea pe bolnav, mai mult sau mai târziu, de parcă e închisoare și nu spital acolo.

La operație m-au dus cu patul acela confortabil, și Bogdan îmi zâmbea și îmi zicea că va fi bine și toată lumea pe drum mi-a zâmbit și m-a salutat și aveam așa o stare de bine, nu mă mai durea nimic și știam că voi scăpa de operație fără să simt nimic. În sala de operații, a trebuit să părăsesc patul cel mai confortabil să mă mut pe masa extra luminată și am ieșit din păturica în care eram înfășurată și mă gândeam că ma va lua frigul, dar n-am zis nimic. Iar după ce m-am așezat cuminte pe masa de operație, o asistentă extrem de frumoasă care îmi tot zâmbea mi-a adus o pătură încălzită pe care a pus-o peste mine și doamne, ce sentiment de fericire m-a cuprins. Apoi anestezista m-a conectat la toate cele (zâmbind continuu desigur), mi-a apropiat masca din care să trag aer, fără a o pune complet, apoi mi-a spus pe „curând” și am adormit fără să-mi dau seama, m-am trezit gata operată, cu ceva tuse supărătoare în „sala de trezire”. Era aproape ora 12 și îi spuneam asistentei că mă doare operația când tușesc. Ea a zis că e normal și că îmi pune niște calmante în perfuzie și în salon (unde voi merge curând) voi primi alte calmante pentru durere. Într-o oră eram deja în salon. Adormeam și mă trezeam și iar voiam să dorm, nu prea mai aveam dureri și mă simțeam bine din nou în patul cel confortabil.

În aceeași zi am reușit să mă ridic și să merg la baie (ajutată), spre seară am mâncat iaurt și gem și am băut și apă și ceai. Nu mi-a fost greață, n-am vărsat, nu m-a durut capul, nu am avut amețeli. Am vorbit cu mama la telefon mult timp și îi spuneam ce încântată sunt de toată experiența asta (mai ales că nu s-a întâmplat înainte de nuntă, să nu pot dansa la nunta mea?!) și-am citit mesaje de încurajare de la colegii de muncă și Bogdan a venit și a stat cu mine și era bucuros că scăpasem cu bine din toată povestea asta. Seara târziu m-au trimis acasă cu o rețetă de paracetamol și un calmant, să le iau ca să trec peste primele 4-5 zile de dureri normale. Și tot în seara aia am reușit să urc scara de-acasă, până la dormitor, să ajung în patul meu (care era cam la fel de confortabil ca cel din salon).

Un gând

Desigur, am avut dureri și în primele zile mă mișcam doar puțin, puteam dormi doar pe spate, mă spălam cu greu. Apoi a fost mai bine, tot am mai avut dureri și încă mai am, dar din ce în ce mai puțin și în niciuna de zile durerile nu au fost la fel de mari ca cele de dinainte de operație. Acum urc scările de câteva ori pe zi și dorm și pe partea stângă și pe cea dreaptă și nu mă mai doare operația când râd.

Am rămas cu un sentiment extraordinar de recunoștință după experiența asta: medici generoși, asistente gata să ajute necondiționat, toți oameni tineri, profesioniști, înțelegători. Curățenie și grijă.
În sistemul medical belgian, în toate interacțiunile pe care le-am avut cu fel de fel de cadre medicale, nu m-am simțit nicio clipă vinovată ori rușinată că m-am îmbolnăvit. Nu m-a certat nimeni și fiecare, în felul lui, a înțeles că nu ajung la doctor de plăcere și a încercat să îmi facă viața puțin mai ușoară.

Sentimentele astea nu le-am trăit în România niciodată. Și am fost și în țară - operată sub anestezie generală, trimisă dintr-un loc în altul, în așteptare pe holuri la urgențe, cu o perfuzie stând în picioare în lipsa și unui simplu scaun!, față în față cu medici care mă luau la rost că le irosesc timpul, asistente care refuzau să pună așternuturi (nu să le schimbe, să pună așternuturi) pe pat unui bolnav în stare gravă, cadre medicale care nu vorbesc cu tine și nu îți explică nimic, medici care îi dădeau afară pe părinții mei din salonul meu (deși aveam 11 ani și eram speriată) și atâtea atâtea experiențe pe care îmi doresc să le uit sau măcar să mă asigur că ai mei cei dragi, nu le vor (mai) trăi vreodată.

***

Last week I had my appendix removed - an appendectomy, as doctors call it. Yes, all of a sudden, that banal appendix put an end to all my energy and all the work, dance, or traveling.

But I decided to write about this experience, since this was the first time I was hospitalized in a country other than Romania. And although I had known the Belgian medical system previously, I never realized how different it is here to Romania’s hospitals.  

How I ended up in the ER

I had abdominal pain for about a week, but with ups and downs: I had days when the cramps did not go easily, I had days when nothing hurt and I was full of life and joy. I thought that the pain is caused by my chronic illness (one which triggers stomach pain when there’s too much stress, fatigue or chaotic eating in my life). None of this was happening, but I was thinking that maybe my body was taking revenge for the last couple of months of 2019. Then it was a Tuesday when my stomach ached all day long. Although I was at work, I could barely move and at any moment I was looking for a way to sit so that the pain would go away; drink a proper tea/ take some painkillers so that I manage to feel a bit better. Nothing really worked, so in the afternoon I went to see a general practitioner at work. He told me that it was definitely my long-time illness causing all the pain, so she gave me a strong treatment to calm my stomach for the next few hours and a long-term treatment to avoid such seizures. Pleased with the idea that I will overcome this inconvenience and be able to fully focus on the meeting of defence ministers that was just starting the next day, I took my treatment and an hour later I went home to rest and get back on my feet.

The idea of ​​appendicitis hadn’t crossed my mind at all. Not even the doctor thought of this, since I had no pain in the lower abdomen, no pain or numbness of the legs, nothing to indicate a possible appendicitis.

And yet, when I got home, I couldn't even warm up after a hot shower, the pain was still there  4 hours after taking the painkillers, I had chills and I was shaking all over. I thought I had a fever and the thermometer confirmed: 38.6. Then I decided to go to the ER - it was around 8 in the evening.

I arrived at Saint Luc Hospital, where I usually go to my gastroenterologist every 6 months for keeping my illness under observation. In the ER, I waited about 10 minutes to enter the triage, where I told the nurse what was wrong with me and where she decided how serious my condition is. After the triage, I arrived in a large waiting room, where there were at least 20 people in all sorts of medical conditions. After asking a nurse for more info, I found out that there were 4 people before me. Somehow, I was calmer, the constant pain was replaced by cramps - terribly unbearable.

The surgery 

Somewhere around 10 o'clock I arrived in a sick room, I sat on a bed where I was examined by the resident on duty. He noted carefully everything I told him. After a while I was examined by the doctor. Afterwards - blood tests and while I was waiting for the results the doctor came to see me and prescribed painkillers for the relentless cramps. The results indicated that I had an infection, which I also suspected when I realized I had a fever and decided to go to the hospital. Then the doctor told me he suspected appendicitis, but he wanted me to have an ultrasound to have confirmed diagnosis. At the ultrasound, it was clear within the first two minutes - my appendix had to be removed.

It was 2 AM when the emergency doctor told me that he would contact the surgeon, the anaesthesiologist and depending on the schedule, they would operate me in the morning.

I didn't really understand this hurry - I was convinced that I could go to work one more day (I wasn’t just to miss this ministerial meeting - there were people counting on me to do my job) - of course, there were the painkillers making me feel a little better and thinking I could conquer the world. The doctors immediately brought me back to the real world and told me that the surgery should be done immediately and that it was very good that I had not eaten anything for about 10 hours - for anaesthesia.

They put me in a separate room, in a very comfortable bed, the nurse put my perfusion with all kinds of substances to prepare me for the surgery and so I stayed there, with Bogdan in a chair next to me, falling asleep for dozens of minutes, then up waking and so on until 4 in the morning, when the surgeon came and told me that I am scheduled for surgery at 7 in the morning. He explained that they would put me under general anaesthesia and make 3 incisions, they will introduce a small camera through one of these and use the other 2 to remove the appendix, everything will take 40 minutes maximum and then depending on how I recover, in the evening I could even go home. I looked at him sceptically and couldn't figure out where all this optimism came from. Well, it was exactly as he said.

A beautiful day

Honestly, it was the most beautiful medical experience I have ever had. At 5 in the morning they took me to the sick room (in an even more comfortable bed) - a two-person room (the other bed was unoccupied), with a huge window where I could see the sunrise sky over the city, and where everything was so clean: a private toilet - as clean as the bathroom at home, buttons all around the bed – so I could adjust the height of my pillow, I could call the nurse, I could get up, I could turn the lights on/ off . I also had a remote control and headphones for one of the two (!) TVs in the sick room. Never in my life have I ever seen such a comfortable sick room (maybe only in movies). Probably they are also in Romania at some hospitals, but certainly not at the County Hospital in Galati, nor at the Children's Hospital in Galati, nor at the University Hospital, Floreasca or Elias in Bucharest. At none of these hospitals did I see so much cleanliness and kindness of the medical staff - doctors and nurses who answer all your questions, fears, misunderstandings, always with a smile, patient and relaxed.

Here the visiting hours are between 13.00 and 21.00 (and Bogdan was allowed to stay with me also in the morning when I was admitted, until 7ish when they took me to the operation room, because it was quiet and were both sleepy - me in bed, him on the seat next to me). In Romania, you have two hours (2pm - 4pm most often) where you can visit the patient and otherwise you sneak in, giving money to the nurses in order to see your dear one a bit more or at later times, as if it is prison and not a hospital.

They brought me to the operating room still in the very comfortable, and Bogdan was smiling and telling me that everything will be fine and everyone on my way smiled and greeted me and I was in such a good mood, I was no longer feeling any pain and I knew that I will get rid of the operation without feeling anything. In the operating room, I had to leave the most comfortable bed to move to the extra lighted table and I came out of the blanket that I was wrapped in and I thought it would get cold, but I said nothing. And after I sat down on the operating table, an extremely beautiful nurse who kept smiling brought me a warm blanket that she put on me and god, what a feeling of happiness and relief I had. Then the anaesthetist connected me to everything (smiling continuously of course), she put the mask close to my face, then she told me "see you soon" and I fell asleep without realizing it. I woke up after the surgery, with some annoying cough in the "wake room". It was almost 12 o'clock and I was telling the nurse that I was in pain when I coughed. She said that it’s normal and that she is administrating me some painkillers through my perfusion and I will get more in the sick room. Within an hour I was already back in the very comfortable bed. I fell asleep and I woke up and again I wanted to sleep, I didn't feel any pain anymore and I felt good again in the comfortable bed.

The same day I managed to get up and go to the toilet (with a little help), in the evening I ate yogurt and jam and drank water and tea. I was not nauseous, I did not vomit, my head did not hurt, I did not have dizziness. I talked to my mom on the phone for a long time and I told her how excited I am about all this experience (especially since it didn't happen nearer to the wedding) and I read encouraging messages from my work colleagues, and Bogdan came and stayed with me and was glad that I was over this episode. Late in the evening they sent me home with a paracetamol prescription and some more painkillers, to take them to get through the first 4-5 days of normal pain. And in that same evening, I managed to climb the stairs at home, to the bedroom, to reach my bed (which was about as comfortable as the one in the sick room).

A thought

Of course, I was in pain and in the first few days I could only move a little, I could sleep only on my back, it was quite difficult to wash myself. Then it was better, I still had pain and I still have, but less and less and in no day were the pains as great as the ones before the surgery. Now I go up the stairs a few times a day and sleep on the left and the right side and I don't have any more pain when I laugh. I was left with an extraordinary sense of gratitude after this experience: generous doctors, nurses ready to help unconditionally, all young people, professionals, reliable and dedicated. Cleanliness and care. In the Belgian medical system, in all the interactions I had with so many medical professionals, I never felt guilty or ashamed that I became ill. No one was arguing with me and everyone, in their own way tried to do their best to make my life a little easier.

I never experienced these feelings in Romania. And I was once operated under general anaesthesia there, one time I was sent from one hospital to another to get the right treatment (3 times in the same day), waiting to get to the ER for long painful hours, having a perfusion while standing in the absence of one simple chair (!), facing doctors who scolded me as I was “wasting their time”, nurses who refused to put sheets (not change them, just put sheets) on the bed of a patient in serious condition, medical staff who do not talk to you and do not explain anything to you, and so many experiences that I want to forget or at least to make sure that my loved ones, will never (ever) have to live.

Cabo Verde ne-a cucerit/ All you need to know about Cabo Verde

[English version below]

De ce Cabo Verde?

Acum 5 ani mergeam pentru prima dată în Portugalia și ascultam un album de Cesaria Evora pe drumul de la Lisabona la Cabo da Roca, în timp ce imaginea coastei și a oceanului sălbatic alerga ca un zmeu în vânt la geamul meu. Și-atunci am simțit pentru prima dată că trebuie să ajung în acea mică bucățică a lumii care a inspirat trăirile femeii acesteia și iată că din curiozitatea de-atunci s-a născut călătoria de acum.

Desigur, a contribuit mult și dorința de a merge într-un loc cald și blând atunci când iarna pătrunde cel mai adânc în oase în Europa.

Ce-am trăit

O fericire tihnită. Curiozitate și înțelegere. Spectacol. Verde strălucind în lumina apusului. Valuri cucerind totul în calea lor. Plaje pustii, doar cu un ukulele în surdină. Plaje de pescari. Oameni zâmbitori și prietenoși. Zile însorite până la zile toride. Seri răcoroase. Sate. Petreceri de pe terasă până-n stradă. Muzică multă. Nisip fin. Nisip negru. Stânci și ocean. Golfuri. Munți. Imagini-de-ți-taie-respirația. Pește gătit bine. Praf care nu deranjează. Palmieri. Apă de cocos. Încet. Transport local pe drumuri șerpuitoare. Descoperire. Primul loc în care au debarcat portughezii cu 500 de ani în urmă. Gem de banane. Oameni buni. Fructe multe. Hărți. Albastru puternic. Lumină caldă. Timp.

Despre oameni & viață

Pe insula Santiago timpul nu există. Oamenii și locurile se orientează după soare. Oceanul funcționează ca un magnet și toată lumea își găsește loc în apropierea lui. Pescarii sunt simpli și prietenoși. Satele sunt mici și sărace, multe arate aproape părăsite. Animalele sunt slabe și cu cât te depărtezi de ocean, totul este din ce în ce mai arid: pământul, așezările, fețele oamenilor. La munte, insula renaște într-o combinație de verde și arămiu - viață și praf. Oamenii se bucură, cântă și dansează, fac sport, totul e viu în fiecare clipă. În capitală se simte mult influența portugheză, în afara ei, este Africa pură. Sărăcia este pregnantă, dar nimeni nu pare să se împiedice de ea prea tare. E acolo și c-o resemnare stoică, oamenii își văd de alte lucruri care contează: soarele, curățatul peștelui, curățatul de mandioca și așteptarea. Un loc în plină vară într-o așteptare desăvârșită.

Despre Cabo Verde

Cabo Verde este o țară mică, descrisă de mulți ca o îmbinare armonioasă între Africa și Portugalia.
A fost colonie portugheză, a fost un punct cheie în comerțul cu sclavi și în rutele vapoarelor transatlantice. Acum se luptă cu ajutoare financiare de la UE, de la China și de la SUA, după ce au fost ajutați în mod sistematic de ONU în ultimii zeci de ani. Cu toate astea, se luptă cu o sărăcie cruntă, cele mai importante surse de venit fiind turismul și poate, într-o mai mică măsură, pescuitul. Se vorbește creol, dar și foarte multă portugheză și deși oamenii în Praia mai înțeleg engleza cât de cât, în afara orașului foarte puțin. Mai ușor găsești vorbitori de franceză. În prezent, Cabo Verde are aproape 500.000 de locuitori și alte două milioane de oameni trăind în afara granițelor. Situată în Oceanul Atlantic, e alcătuită din 10 insule - frumoase, diverse, fermecătoare, liniștite.

Când ne-am plănuit călătoria am căutat multe multe informații și sfaturi despre ce să alegem ca destinație, unde să stăm și ce să vedem. N-am găsit prea multe îndrumări, așa că am fost atenți să adăugăm informații concrete la tot ce culeseserăm înainte - pentru viitoare călătorii, pentru viitori călători.

Așadar, cele 10 insule:

• Santo Antao (cea mai spectaculoasă în materie de vegetație, cea mai verde și preferată pentru drumeții - din experiențe povestite de toți turiștii pe care i-am întâlnit); 
• Sao Vicente (mică și cochetă, a fost un port extrem de important pentru transportul transatlantic, în special pentru că aici aveau un depozit de cărbune care alimenta vapoarele în tranzit - desigur, asta a dus la înflorirea orașului Mindelo, a cărui perioadă de glorie a apus însă atunci când lumea a evoluat de la vapoarele pe cărbune - din documentări anterioare);
• Fogo (”insula cu vulcan”, cum o numește toată lumea - aș spune cea mai aridă, dar, din spusele turiștilor, merită explorată tocmai pentru vulcanul activa);
• Sal (cea mai populară insulă, adună cei mai mulți turiști pentru plajele albe, apa turcoaz și nopțile interminabile de petrecere);
• Boa Vista (aproape la fel de populară ca Sal, adună și ea sute de mii de turiști și are plaje superbe pe care să-și petreci o vacanță exotică);
• Sao Nicolau (o altă insulă pe placul turiștilor, însă cu țărmuri stâncoase și piscine naturale care îi dau un farmec aparte - și mult mai liniștită decât în punctul de foc al turismului - Sal/ Boa Vista - din documentări și povești ale turiștilor);
• Maio (o insulă mică, care i-a încântat pe mulți turiști prin peisajele ”virgine”, plaje nesfârșite și pustii și în general, puțini oameni - din povestirile celor care au trecut pe acolo);
• Brava și Santa Luzia (nu am prea multe informații despre insulele astea două, Santa Luiza este extrem de mică și nu cred că am întâlnit niciun călător care să fi fost sau să plănuiască să meargă acolo);
• Santiago - ultima, dar nu cea din urmă - cea mai mare dintre insule, acolo unde se află capitala țării (Praia), centrul administrativ și economic, ocean liniștit, plaje animate dar și plaje secrete, coastă stâncoasă, munți puțin mai înalți de 1000 m - practic, tot ce îți poți dori.

Informații practice

* Din Europa, TUI Fly au zboruri directe către Boa Vista și către Sal. TAP Portugal însă zboară din majoritatea capitalelor europene cu escală la Lisabona (fie la Praia, fie la Boa Vista). Noi am preferat escala la Lisabona, unde am mâncat un pește extreeeem de bun după ce ne-a prins o ploaie torențială în centrul orașului. În plus, daca ai 3-4 ore escală în Lisabona poți face o plimbare de două ore direct de la aeroport până la ocean, prin niște super grădini (pont primit de la un cuplu de elvețieni mari amatori de drumeții și mari iubitori ai Africii).

* Am ales să stăm la un Guesthouse toate cele 8 zile - cu mic dejun inclus, la 5 minute de plaja din Praia. O cameră dublă cu balcon și baie, curățenie zilnică, un balcon mare al proprietății unde puteai sta să citești și de unde se vedeau, atât de albastre, valurile. Sunt și câteva hoteluri în Praia, dar calitatea lor este cam aceeași cu cea de la Guesthouse și majoritatea sunt în centrul orașului și deci mai departe de ocean (ceea ce ar fi însemnat fără priveliște). Mai sunt două hoteluri ”de lux”, tot pe malul oceanului, de tip resort, însă au părut oarecum izolate, mult mai scumpe, iar în termeni de confort nu ofereau ceva semnificativ mai bun decât ce am avut noi.

În primele zile ne-am plimbat doar în capitală și prin împrejurimi (pe jos, cu taxiuri, cu transport local). Cea mai mare plajă din Praia este acum ocupată de un șantier chinezesc care pare că plănuiește un mare resort. Din păcate, nu se lucrează și pare că nici nu s-a lucrat în ultimii ani prea mult. Așa că plaja principală a devenit Kebra Canela, care este destul de mare, curată și liniștită. Alternativa este o plaja foarte mică și cochetă cu baldachine și șezlonguri, într-un mic golf, care pare frecventată exclusiv de turiști. Mai este încă o plajă dincolo de port, care este cam greu accesibilă și pe care sunt cel mult doi pescari și alți doi oameni în timpul zilei. Dar e atât de frumos, iar apa este atât de limpede și curată și plajele sunt toate curate și ele.

În următoarele zile am închiriat o mașină și am văzut tot restul insulei. La Tarrafal, orașul cel mai din nord, plaja este ceva mai ofertantă decât în Praia și sunt mai multe baruri și restaurante pentru turiști. Este chiar mai ieftin decât în Praia, deci cred că într-o dată viitoare Tarrafal este o opțiune mai bună de cazare.

* Transportul local e ieftin și e o bună alternativă. În Praia taxiurile sunt peste tot, le faci semn și se opresc. Orice călătorie costă din oficiu 200 CVE (escuados), echivalentul a 2 euro. Pentru a merge în satele/ orașele vecine, chiar și la Tarrafal sau în munți, la Assomada, se poate folosi transportul local. Și aici prețurile sunt cumva ”cât vrei să dai”, în funcție de distanța parcursă. Yasi (Toyota van) așteaptă să se umple de pasageri la punctul de plecare (mereu același, unul singur) și apoi pornește în cursă. Pe drum, șoferul poate opri oriunde îl rogi și mai poate lua și alți pasageri care îi fac semn. Un fel de Maxi Taxi gălățean în anii 90. Drumul nu durează exagerat de mult și e relativ confortabil. Nouă ne-a plăcut tare mult experiența.

Alternativa închirierii unei mașini îți dă, însă, mai multă libertate de mișcare. Nu este greu de găsit (sunt peste 5 firme de închirieri în Praia), iar prețurile sunt ceva mai mari decât pe continent. Benzina este aproximativ 1 euro/ litru (ceea ce e mai bine decât în Belgia, dar foarte scump pentru Cabo Verde). Benzinăriile se găsesc în orașele mari, iar drumurile principale sunt asfaltate și nu foarte circulate.

Pentru a călători între insule - feribotul sau avionul. Sunt destule zboruri între insulele mari, și bilete se găsesc chiar și cu o zi înainte. Procedură valabilă și pentru feribot (deși desigur că o călătorie va dura ceva mai mult pe apă). Marele dezavantaj este că aceste forme de transport sunt neregulate, astfel că poți rămâne pe o insulă cu câteva zile, poate chiar o săptămână mai mult decât ai plănuit (pentru ca zborurile sunt adesea întârziate sau chiar anulate și la fel și cursele cu feribotul).

* Mâncarea locală e gustoasă și sănătoasă. Nu e extraordinar de variată, dar găsești pește și fructe de mare în toate formele, un orez gustos, o mâncare cu fasole și legume foarte sățioasă (cachupa), fructe proaspăt culese din copaci, înghețată de fructe și prăjituri de/ cu cocos/ banană. Bere locală, vin alb și vin verde și capirinha sunt foarte în vogă la barurile și restaurantele de pe Santiago.

* De văzut și făcut: Cidade Velha (orașul vechi), foarte aproape de Praia, țărmul pe care au debarcat portughezii - fortăreața din vârful dealului veghează peste sat, iar în centru încă te poți plimba pe străzile pietruite de acum sute de ani, în piața în care se vând astăzi suveniruri erau vânduți sclavii odinioară. Praia - farul, țărmurile stâncoase, centrul orașului (Plateau), piața plină de fructe și legume din centru, artizanii care confecționează tot felul de suveniruri, muzică live la Quintal do Musica (se și mănâncă bine acolo). Mâncare tradițională excelentă este și la Caixa Cachupa și la As Campanas (acolo unde în weekend se și cântă pe terasă). Assomada și drumul de la Praia la Assomada, în munți, printre serpentine, peisaje incredibile - de mers fără grabă și admirat totul pe îndelete. Praia do Baixo - o plajă simplă și cel mai adesea pustie, cu un restaurant în colțul îndepărtat, totul învelit într-un sat vechi, gol și aflat parcă la capătul lumii. Coasta de est - plină de golfuri stâncoase spectaculoase, plantații de banani, palmieri și plaje cu nisip negru. Ribeira da barca pe coasta de vest. Tarrafal - cel mai turistic oraș de pe Santiago, cu toate că este mai mic decât Praia sau Assomada, are o plajă superbă și o terasă parcă în mijlocul oceanului, între două golfuri, unde simți cum se sparg valurile în ambele părți. Mâncare grozavă și aici, baruri colorate și desigur, nelipsitele tarabe de suveniruri. Mai la nord de Tarrafal mai este un golf cu o plajă virgină, dincolo de câmpii înverzite, care merită tot efortul de a ajunge acolo.

Pentru un ghid local, fain și simpatic, l-am cunsocut pe băiatul ăsta care ne-a povestit o grămadă de lucruri interesante. Noi nu am fost cu el pe trasee, dar ne-ar fi plăcut, așa că îl recomandăm: https://www.facebook.com/tourcapverd/

* Securitate: Santiago nu are o criminalitate foarte ridicată, ne-am simțit în siguranță tot timpul, majoritatea locurilor (insituții, hoteluri/ rezidențe, restaurante, bănci, etc) au paznici și în general, oamenii sunt pașnici. Nici cu hoții nu am avut de-a face, din fericire.

* Buget: Moneda națională este CVE (Cabo Verde Escuados) și 1 euro = 110 escuados, dar cel mai adesea paritatea se face 1 euro = 100 escuados. În majoritatea locurilor poți plăti fie în escuados, fie în euro, fie chiar și escuados + euro. În Praia sunt multe locuri unde acceptă cardul, dar în principal cash-ul este preferat.

Deși este într-adevăr o țară săracă, prețurile sunt făcute pentru turiști, așa că nu vă așteptați ca totul să fie extrem de ieftin. O masă cu două feluri pentru două persoane și două pahare de vin costă în medie 40 - 50 de euro în sudul insulei Santiago (Praia sau Cidade Velha) și în jur de 30 de euro în nord, la Tarrafal. Închirierea unei mașini mici ne-a costat 140 de euro pe 3 zile (asigurarea teoretic era inclusă, practic se rezuma la băiatul de la agenție spunându-ne: ”dacă aveți vreo problemă, mă sunați”). Cazarea a fost cheltuiala cea mai mare (excluzând zborurile desigur) și a fost 400 de euro pentru 7 nopți cu mic dejun inclus. Zborul dus - întors din Bruxelles (pentru două persoane) ne-a costat 700 de euro. La finalul călătoriei, când am tras linie, am cheltuit în total în cele 8 zile (două persoane) pentru zboruri, cazare, mașină, mâncare, distracție, suveniruri 2000 de euro.

Întreaga noastră aventură am adunat-o în Instagramul nostru de călători 2&200trips, căci Cabo Verde ne-a cucerit. Surprinzător și voios, colorat și plin de pace, mai vrem să-l mai gustăm, să-l mai descoperim, să-l mai avem...

 

***

Why Cape Verde?

Five years ago, while visiting Portugal for the first time, I was listening to Cesaria Evora’s songs on the way from Lisbon to Cabo da Roca, while images of the coast and the wild ocean together troubled by the wind were seducing me. And then, there, I felt that I have to go and see this tiny part of the world, the place that inspired Cesaria to such sensibility and strength in her singing. So out of the curiosity back then, I organized this trip now.

Of course, the desire to get to a warm place whilst Europe is in the middle of its the cold winter has contributed a lot to us going to Cape Verde.

How it felt like

A peaceful happiness. Curiosity and understanding. Spectacular. Green shining in the sunset light. Waves conquering everything in their way. Deserted beaches, with only a ukulele whispering. Fishermen's beaches. Smiling and friendly people. Sunny days up to really hot days. Chilly evenings. Villages. Parties taken from the bars to the streets. Lots of fine music. Soft sand. Black sand. Rocks and ocean. Bays. Mountains. Images that take your breath away. Well cooked fish. Dust that does not bother. Palm trees. Coconut water. Slow pace. Local transport on winding roads. Discovery. The first place where the Portuguese landed and started colonising 500 years ago. Banana jam. Nice people. Many fruits. Maps. Strong blue. Warm light. Time.

About people & life there

Time doesn’t exist on Santiago Island. It’s the ocean that gives people a sense of direction, a reason of being, and a sense of belonging .The ocean works like a magnet and one always find one’s place near it. Fishermen are simple and friendly. The villages are small and poor, many look almost deserted. The animals are weak and as you move away from the ocean, everything is becoming increasingly dry: the land, the settlements, the faces of people. In the mountains, the island is reborn in a combination of green and copper - life and dust. People enjoy, sing and dance, play sports, everything is alive every moment. The Portuguese influence is felt in the capital, outside – it’s pure  Africa. Poverty is poignant, but no one seems to be taking it to heart too much. It is there and with a sort of resignation, people see other things that matter: the sun, the fishing, the cassava crops and the waiting. A place in the midst of summer in pristine state of waiting.

About Cape Verde

Cabo Verde is a small country, described by many as a harmonious mix of Africa and Portugal. It used to be a Portuguese colony, key point in the slave trade and in the transatlantic shipping routes. It is now facing economic struggles and live through financial aid from the EU, China and the US, after being systematically helped by the UN over the past decades. For its economy, there’s only tourism and, to a lesser extent, fishing. They speak Creole, but also a lot of Portuguese (which Creole is actually derived from) and although the people in Praia understand English, outside the city there are very few who speak anything but Creole/ Portuguese. It's also fairly easy to get along with people in French. Currently, Cape Verde has almost 500,000 inhabitants and two million nationals living abroad. Located in the Atlantic Ocean, it is made up of 10 islands - beautiful, diverse, charming, peaceful.

When we planned our trip, we looked for a lot of information and tips on what to choose as a destination, where to stay and what to see. We did not find much, so we were careful to gather as much practical information as possible - for future trips, for future travelers.

Hereby, the 10 islands:

• Santo Antao (the most spectacular in terms of vegetation, the most green and hikers’favourite);

• Sao Vicente (small and stylish, it used to be an extremely important port for transatlantic vessels, especially because here they had a coal depot that fed the ships in transit - of course, this led to the thriving of the city of Mindelo, but its glory period ended when the world moved on to oil-ships);

• Fogo (the "volcano island", as everyone calls it - I would say the most dry, arid, but, according to tourists, it is worth exploring it especially for the active volcano);

• Sal (the most popular island, gathers most of the tourists in Cape Verde for its white beaches, turquoise water and endless nights of party);

• Boa Vista (almost as popular as Sal, it also gathers hundreds of thousands of tourists and has beautiful beaches that attract people looking for an exotic holiday);

• Sao Nicolau (another island that pleases tourists, but with rocky shores and natural pools that create its special charm - and much more peaceful than the touristy ones - Sal / Boa Vista);

• Maio (a small island, which has delighted many tourists through its virgin nature, endless beaches and deserts and in general, few people);

• Brava and Santa Luzia (I don't have much information about these two, Santa Luiza is extremely small and I don't think I have met any travelers who have been or are planning to go there);

• Santiago - the last, but not least - the largest of the islands, where the country's capital (Praia) is situated, the administrative and economic center, the quiet ocean, lively beaches but also secret beaches, rocky coastline, mountains a little higher than 1000 m - basically, everything you could ask for.

Practical information

* From Europe, TUI Fly has direct flights to Boa Vista and Sal. TAP Portugal however flies from most European capitals with a stopover in Lisbon (to either Praia or Boa Vista). We preferred the stopover to Lisbon, where we ate an incredibly good fresh fish after being soaked in the rain downtown. In addition, if you have 3-4 hours stopover in Lisbon you can take a two-hour walk directly from the airport to the ocean, through some beautiful gardens (a tip got from a couple of great hiking enthusiasts and great lovers of Africa).

* We chose to stay at a Guesthouse for the whole trip of 8 days - with breakfast included, 5 minutes from the beach in Praia. A double room with balcony and bathroom, being cleaned daily, and with an additional large balcony of the entire  property where you could sit and read and watch the blue waves of the ocean. There are also few hotels in Praia, but their quality is about the same as that of the guesthouse and most are in the center of the city and therefore further away from the ocean (which would have meant no seaview). There are two 5 star hotels, also close to the beach, resort type, but they seemed somewhat isolated, much more expensive, and in terms of comfort they did not offer anything significantly better than what we had.

In the first days we walked only around the capital (on foot, by taxi, by local transport). The largest beach in Praia is now destroyed by a Chinese construction site that seems to be planning a large seaside resort. Unfortunately, no one is working and it seems that not much work has been done in recent years. So the main beach has become Kebra Canela, which is quite large, clean and quiet. The alternative is a very small and fancy beach with loungers, in a small bay, which seems to be frequented exclusively by tourists. There is still another beach beyond the harbor, which is a bit difficult to reach and there you can find maximum two fishermen during the day. But it is so beautiful and the water is so clear and clean and the beaches are all very clean too.

In the following days we rented a car and saw the rest of the island. In Tarrafal, the northernmost city, the beach is slightly more exciting than in Praia and there are several bars and restaurants for tourists. It's even cheaper than in Praia, so I think Tarrafal is a better accommodation option in the future.

* Local transport is cheap and is a good alternative. In Praia taxis are everywhere, you wave and they stop. Any trip costs ex officio 200 CVE (escuados), the equivalent of 2 euros. To go to the neighboring villages/ cities, even to Tarrafal or to the mountains, to Assomada, you can use the local transport. And here prices are somehow "as much as you want to give", depending on the distance of course. Yasi (Toyota vans) wait to be filled by passengers at the departure point (always the same) and only then they depart. On the road, the driver can stop wherever you ask and can take other passengers. The journey does not last too long and is relatively comfortable. We really liked the experience.

The alternative of renting a car, however, gives you more freedom of movement. It is not difficult to find (there are more than 5 rental companies in Praia) and the prices are slightly higher than on the mainland. Gasoline is about 1 euro/ liter (which is better than in Belgium, but very expensive for Cape Verde). The main roads are good and not very busy.

To travel between islands – you have to use the ferry or the plane. There are plenty of flights between the big islands, and tickets can be found even on the day. Also valid for the ferry (although of course a trip will take a little longer on the water). The big disadvantage is that these forms of transport are irregular, so you can stay on an island for a few days, maybe even a week longer than you planned (because flights are often delayed or even canceled and so are ferry trips).

* The local food is tasty and healthy. It's not extraordinarily varied, but you can find fish and seafood in all forms, tasty rice, beans and very tasty vegetables (cachupa – their traditional meal), fresh fruits, fruity ice-cream and coconut/ banana cakes. Local beer, white wine and green wine as well as capirinha are very popular at bars and restaurants in Santiago.

* Must see & do: Cidade Velha (old town), very close to Praia, the shore on which the Portuguese landed - the fortress at the top of the hill looks over the village, and in the center you can still walk on the cobbled streets with houses built out of stone hundreds of years ago, in the market where souvenirs are sold today were once sold the slaves. In Praia - the lighthouse, the rocky shores, the city center (Plateau), the market full of fruits and vegetables from the center, the artisans who make all kinds of souvenirs, live music at Quintal do Musica (you can also eat well there). Excellent traditional food is also at Caixa Cachupa and As Campanas (where on the weekend there’s live music on the terrace). Assomada and the road from Praia to Assomada, in the mountains, winding roads with incredible landscapes - hiking and admiring everything at ease. Praia do Baixo - a simple beach and most often deserted, with a restaurant in the far corner, all wrapped up in an empty village  at the end of the world. East coast - full of spectacular rocky bays, banana plantations, palm trees and black sand beaches. Tarrafal - the most touristy city on Santiago, although smaller than Praia or Assomada, has a magnificent beach and a terrace in the middle of the ocean, between two bays, where you can admire the waves breaking on both sides. Great food here too, colorful bars and of course, the endless souvenir stalls. Further north of Tarrafal is a bay with a pristine beach, beyond the green fields, which is worth the effort to get there.

For a local guide, good and friendly, we met this guy who told us a lot of interesting things. We haven't been able to join him on one of his tours, but we would have loved to, so we fully recommend him: https://www.facebook.com/tourcapverd/

* Security: Santiago does not have a very high criminality rate, we felt safe at all times, most places (institutions, hotels/ residences, restaurants, banks, etc.) have guards and in general, people are peaceful. Fortunately, we didn't have to deal with thieves either.

* Budget: The national currency is CVE (Cabo Verde Escuados) and 1 euro = 110 escuados, but most often the parity is 1 euro = 100 escuados. In most places you can pay either in escuados, or in euros, or even escuados + euros. In Praia there are many places where paying by card is accepted, but mainly cash is preferred.

Although it is a truly poor country, prices are made for tourists, so don't expect everything to be extremely cheap. A two-course meal for two people and two glasses of wine cost on average 40 - 50 euros in the south of Santiago (Praia or Cidade Velha) and around 30 euros in the north, in Tarrafal. Renting a small car cost us 140 euros for 3 days (the theoretical insurance was included, basically it was limited to the guy from the company telling us: "if you have a problem, call me"). 

Accommodation was the highest expense (excluding flights of course) and was 400 euros for 7 nights with breakfast included. The round-trip flight from Brussels (for two people) cost us 700 euros. At the end of the trip, for the whole  8 days (two people) for flights, accommodation, car rental, food, entertainment, souvenirs, we spent approximately 2000 euros.

Memories from our entire adventure are gathered on our travelers’ Instagram: @2&200trips, because Cape Verde won our hearts completely. Surprising and colorful and full of rhythm, we want to taste it more, to discover it more,  to be there again...