Astăzi m-am regăsit pe un teren de sport, cu o minge de baschet în mâini... E incredibil câte amintiri şi câte emoţii poate transmite... o minge.
Am descoperit mingea de baschet spre sfârşitul anului 2002, când mama m-a dus pentru prima dată la un antrenament de baschet. Eram supărată într-un fel, căci eu îmi dorisem să fac balet, să învăţ să fiu graţioasă şi să ... dansez (am aflat mult mai târziu că graţia e o trăsătură cu care pur şi simplu te naşti...). Nu voi uita niciodată momentul acela când în sala Puşkin i-am cunoscut pe cei doi oameni care aveau să mă crească într-un fel... aparte. Atunci am învăţat să bat mingea pentru prima dată, sub atenţia distributivă a domnului Cazanovski (de care, vai, cât mi-e de dor...), atunci m-am gândit eu că e frumos sportul ăsta şi am hotărât că mai vreau să merg la antrenamente. În scurt timp, jocul începător de a bate mingea s-a transformat într-un şir de antrenamente adevărate. Deşi era foarte greu, pentru că eram foarte mică, iar toţi ceilalti erau foarte mari în comparaţie cu mine care aveam aproape 9 ani (sau poate că aşa îi percepeam prin ochii mei copilăroşi), deşi mi-a luat aproximativ jumătate de an până să nimeresc primul meu coş, acolo am crescut. Şi am crescut foarte mult: am învăţat ce înseamnă performanţă, disciplină, ambiţie, echipă dar şi dăruire. Antrenori mi-au fost oameni pe care nu îi voi uita vreodată, oameni care mă îndrăgeau şi de care mă simţeam legată parcă printr-o forţă supranaturală. Îmi e dor de domnişoara Diana, de domnul Vali, de domnul Cazanovski, de domnul Nini şi de domnul Cristi (el a fost cel care m-a strâns în braţe când am plecat în primul cantonament şi m-a învăţat să fiu puternică, oricât de greu ar părea totul). Mi-e dor de ei, cei pe care îi respect şi îi apreciez pentru tot ceea ce sunt. Chiar dacă nu i-am mai văzut de ani întregi pe unii dintre ei, îmi aduc mereu aminte cu mult mult drag şi recunoştinţă de orele interminabile de antrenamente exigente şi de bucuria fiecărei reuşite ÎMPREUNĂ...
Poate că aşa a fost să fie sau poate îmi va rămâne mereu în suflet acelaşi regret: că totul s-a terminat după 4 ani, că lucrurile s-au schimbat, eu am crescut, ei au plecat sau au mers mai departe, fiecare cu drumul lui... Şi mai regret că nu le-am zis niciodată "Mulţumesc." şi că aruncam de la 3 chiar dacă ştiam că o să ratez.
Toate astea şi amintirea multor momente mai bune sau mai rele, mai grele sau mai uşoare îmi pătrund şoptit în gânduri de fiecare dată când mă trezesc în mijlocul unui teren de baschet cu o minge în mână.
Era o vreme în care îmi doream ca baschetul să fie drumul meu... Dar timpul a trecut... Sau mai corect spus, eu am trecut prin el...
[fotografie din vara lui 2006...]
