De la Washington la Botoșești-Paia/ From Washington to Botoșești Paia

Puțin înainte de a împlini un sfert de secol, am avut ocazia să văd Statele Unite și să trăiesc bucățica mea de vis american. Pentru că visul meu american este mai mult despre profesionalism, imagini, comunicare, bucăți de istorie și semnificații.

Am mers la Washington ca parte a echipei NATO care a pus la punct reuniunea miniștrilor de externe din statele membre - care a marcat 70 de ani de la încheierea tratatului Nord-Atlantic.

A fost o săptămână istorică în atât de multe feluri - pentru NATO, pentru Secretarul General, pentru echipa din care fac parte și pentru mine personal.

La ministeriala de la Washington, m-am ocupat de partea de operații media - și am avut ocazia să lucrez cu unii dintre cei mai buni oameni pe care i-am cunoscut în meseria asta: de la șefa mea românca până la tot grupul de americani de la Departamentul de Stat care au fost extraordinari. Echipa asta minune din care am făcut parte, a avut în grija peste 200 de jurnaliști din toată lumea + fotografii oficiali ai delegațiilor. Ce înseamnă operații media - practic, organizarea evenimentului din perspectiva media: cine și la ce are acces, cine și ce filmează/ fotografiază - cât și cum, care sunt oportunitățile, ce îi interesează pe fiecare dintre ei să transmită, suportul tehnic de care au nevoie, spațiul în care se pot mișca, limitările de securitate, precum și conferințele de presă ale miniștrilor și ale Secretarului General - imaginile, traducerile - în una sau mai multe limbi, transmiterea online, etc. Echipa care a coordonat toate aspectele astea am fost noi. Și Doamne, ce nebunie frumoasă, ce plăcere să lucrezi cu oameni la fel de pasionați și dedicați și mai ales ce bucurie să simți că pui o cărămidă la realizarea unor momente istorice.

Desigur, e vorba de multă muncă, dar e o muncă ce-ți oferă atâtea satisfacții încât simt că-i pot dedica oricât timp, energie ori efort ar fi necesar.

Săptămâna începutului de aprilie nu a însemnat doar două zile de reuniuni ale miniștrilor de externe în Departamentul de Stat al SUA, ci și un discurs istoric - primul Secretar General al unei organizații internaționale care s-a adresat camerelor reunite ale Congresului american. Și da, discursul acela a trezit în mine atât de multe sentimente de care nu știam că există. Am rezonat enorm cu atâtea fragmente, am admirat cu ochii umezi fiecare clipă în care oamenii îl aplaudau pe Stoltenberg și simțeam cum și eu în adâncul meu îl aplaud - pentru conținutul discursului, pentru felul impecabil în care a fost scris și spus și mai ales pentru semnificația sa profundă. Emoție pură - și-o fericire pe care nu credeam că mi-ar putea-o aduce munca mea, oricât de mult îmi place ceea ce fac.

În plus, a mai fost și recepția - în sala în care acum 70 de ani, tratatul care punea bazele NATO era semnat, ne aflam noi toți, marcând acest moment cu bucurie și mândrie. Am văzut acolo tratatul original, expus alături de o fotografie din momentul semnării. Și tot acolo, erau și documentele de adeziune ale fiecărei țări - printre care și al României, din martie 2004, semnat de Iliescu și de ministrul de externe de atunci, Geoană.

Cu toată energia rămasă m-am plimbat cât de mult am putut în fiecare seară și am reușit să văd spectacolul cireșilor înfloriți și memorialul Jefferson. Am mai ajuns la memorialul Lincoln - acolo unde m-am simțit exact așa cum m-am așteptat: mică, neînsemnată și aflată în fața unui vis împlinit - de proporțiile unui munte mare și greu. Am mai ajuns în Chinatown, în ultima seară, unde am sărbătorit, împreună cu echipa americanilor, o ministerială încheiată cu succes. Într-una din seri am bătut câteva străduțe din George Town - doar ca să văd dacă au același farmec ca în cărțile pe care le citeam în facultate. În ultima dimineață, am vizitat Aripa de Est a Casei Albe și mi-am promis că la un moment dat, în viața asta, voi ajunge și în Aripa de Vest... Și în rest, am privit cu ochii mari tot verdele de primăvară, zilele mai însorite și pe cele extrem de ploioase, bulevardele mari, trotuarele late, mașinile multe multe multe și mari și ele, pe măsura străzilor, abundența luminilor, a reclamelor și a tuturor imaginilor care îmi erau familiare din filme. Și desigur, Washington Monument - care e absolut imens în realitate (este, totuși, cel mai mare obelisc din lume și al doilea monument ca înălțime după Turnul Eiffel).

N-aș putea spune ce m-a impresionat cel mai mult - cred că totul a cântărit altfel în mine decât într-un turist sau un căutător de vis american. Adevărul este că am aflat ceva despre mine în călătoria asta - am aflat că sunt foarte pasionată de comunicarea deșteaptă, de politica făcută la nivelul americanilor, de administrația asta absolut fabuloasă a lor, de mecanismele pe care le-a determinat istoria lor și mai ales de felul în care se raportează un astfel de popor la momentele definitorii din trecut. Mi-am dat seama că sunt topită după cuvintele alese cu grijă și spuse cu greutatea corespunzătoare și mai ales că îmi doresc să găsesc felul acela ”corect” de a construi comunicarea astfel încât să rămână ca o piatră, ca un reper, ca un impuls și ca un izvor pentru tot ce va fi să vină. Da, realizând toate astea, Memorialul Lincoln mi-a adus o lacrimă în colțul ochilor, la Jefferson Memorial m-am simțit unul dintre cei mai norocoși muritori din lume, iar în fața Casei Albe mi-am dat seama că ce trăiesc e mai presus de dorințe sau idealuri - e așa, ceva ce te înalță și te face să-ți iubești viața cu disperare.

Câteva concluzii mai puțin emoționale: DC e un oraș superb, foarte curat și aerisit. Americanii sunt regii marketingului și pot vinde oricum orice oricând. Tot ei (sau cel puțin americanii cu care am interacționat eu) sunt extrem de profesioniști în ceea ce fac - foarte relaxați și prietenoși. Mi-a plăcut enorm de mult senzația asta de altă lume (pe care recunosc, mi-au indus-o toți cei care m-au avertizat dinainte că în State e ”altceva”). Vorbind de partea practică, mi se pare că, la nivel de cumpărături - haine și produse de îngrijire, dar și mâncarea din supermarketuri, prețurile sunt în general mici, mâncarea bună în restaurante e scumpă, iar hotelurile nu au condiții extraordinare în concordanță cu prețurile foarte mari pe care le au. 

După aproape 9 ore de zbor, am revenit în Bruxelles, dar doar pentru 2 zile, pentru că a urmat un tur de presă în România - așa că deși nu funcționam încă pe fusul orar al Europei, săptâmâna trecută am dus un grup de 10 jurnaliști europeni în zonele de antrenament de la Cincu și de la Botoșești-Paia. Nu fac comparație, doar mă bucur că viața mea e între toate intensitățile astea - și că îmi inspiră emoții atât de variate, care îmi împing limitele, mă provoacă, dar cel mai mult mă învață să fiu gata să mă adaptez de fiecare dată, cât timp esența-mi rămâne aceeași mereu.

***

Just a little before turning 25, I had the opportunity to see the United States and live my bit of American dream. But my American dream is more about professionalism, images, communication, pieces of history and meanings.

I went to Washington as part of the NATO team that together with the American side, organized the meeting of the foreign ministers of the member states - marking 70 years since the North Atlantic Treaty was signed.

It was a historic week in so many ways - for NATO, for the Secretary General, for the team I’s part of and for myself.

At the Washington Ministerial, I was in charge of media operations - and I had the opportunity to work with some of the best people I've ever met in this job: starting with my Romanian boss, up to the whole group of Americans from the State Department, which were extraordinary. This wonderful team I was proud to be part of hosted over 200 journalists from all over the world + the official delegations’ photographers. What are media operations - basically, organizing the event from the media perspective: who is filming/ shooting and what - how and which are the visual opportunities (taking into account all the political implications and sensitivities), which particular event is each of them interested in covering, the media representative’s needs in terms of access, connectivity, logistics; the space in which they can move, the security constraints, plus all the press conferences of the ministers and the Secretary General in terms of interpretation, livestream, backdrops, sound, etc. The team that coordinates all this was us. And what a beautiful madness, what a pleasure to work with such passionate and dedicated people, and especially what a joy to feel that you are playing a small part of such an important international event.

Of course, it's a lot of work, but it's a job that gives you so much satisfaction that I feel I could totally put in all the necessary energy, time or effort.

However, the first week of April did not mean just the two days of Foreign Ministers' meetings at the US State Department, but also a historic speech - the first Secretary General of an international organization to address a joint session of the US Congress. And yes, that speech touched me and gave me a great deal of different emotions that by the end of it I was so moved. I resonated so much with many of its fragments, I watched with pure admiration every moment when people applauded Stoltenberg and I felt that deep down inside I was applauding as well - for the content of the speech, the impeccable way in which it was written and delivered and above all, its full significance. Pure emotion - and such happiness I did not think my work could ever bring me, no matter how much I like what I do.

In addition, there was the reception - in the same room where 70 years ago, the treaty that created NATO was signed – we were there to mark this moment with joy and pride. I saw the original treaty, and also the adhesion papers of each country - including Romania’s: signed in March 2004 by former President Iliescu and the then foreign minister, Geoana.

With all my remaining energy, I walked as much as I could every evening and I was able to see the beautiful cherry blossoms at the Mall and the Jefferson Memorial. I made it to the Lincoln Memorial as well - where I felt exactly as I expected: small, insignificant and in front of a huge dream come true. I also went to Chinatown the last evening, where we celebrated, together with the American team, a successful ministerial meeting. In one of the evenings I walked some streets in George Town - just to see if they had the same charm as in the books I read in college. The last morning, we visited the East Wing of the White House and I promised myself that at some point in this life I will also get to the West Wing ...

Besides all this, I stared at all the green views, the sunniest and the most rainy days, the extremely large avenues, the wide sidewalks, the many big cars, the abundance of lights, advertisements and all these views that were so familiar to me from the movies. And of course, the Washington Monument - which is absolutely huge in reality (it is, however, the world's largest obelisk and the second highest monument after the Eiffel Tower).

I couldn’t say what impressed me most - I think every little thing had a different weight to me than to a tourist or one chasing his American dream. The truth is that I learned something extremely valuable about myself during this trip - I learned that I am very passionate about smart communication/ political communication in particular, the US political system and the huge role that PR plays in it, this absolutely fabulous monster that is the US administration, the mechanisms that they developed thanks to their history, and additionally the way in which this people relates to the defining moments from its past. I realized that I am totally subdued by carefully chosen words and also that I myself want to be able create the right communication approaches that are going to stay as a fresh new start, to bear a strong significance and to remain a landmark for all that is to come in the distant future. Somehow, Washington awakened some very strong ambitions in me. And yes, the Lincoln Memorial brought me a tear in the corner of my eyes, at Jefferson Memorial I felt one of the happiest human beings in the world, and before the White House I realized that living that very moment for me was above desires or ideals – it was simply something that made me love my life deeply and madly.

Some less emotional conclusions: DC is a superb, very clean and airy city. Americans are the kings of marketing and can sell anything anytime anyway. They (or at least the Americans I've interacted with) are extremely professional in what they do - very friendly and also very relaxed. I have enjoyed this feeling of ”a different world” enormously. Speaking of the practical side, it seems to me that when it comes to shopping - clothes and care products, but also food in supermarkets - prices are generally low, good food in restaurants is however expensive, and hotels do not have extraordinary conditions in line with their big prices.

After a 9 hours flight, I returned to Brussels, but only for 2 days, because afterwards I went on a press tour in Romania - so although I was still jet lagged, last week I took a group of 10 European journalists on the training areas in Cincu and Botoşeşti-Paia. I haven’t made any comparison, but I think I'm just glad my life has all these intensities - that push my limits, provoke me, but mostly they teach me to be ready to keep on adapting, while still being myself. 

Plecarea/ The departure

Cireșii înfloriți și Washington Memorial/ The cherry blossoms & Washington Memorial

Memorialul Thomas Jefferson/ Jefferson Memorial

 

Casa Albă noaptea/ The White House by night

Memorialul Lincoln/ Lincoln Memorial

 

Străbătând orașul/ Around DC

 

 

Muncă și o echipă extraordinară/ Work & an amazing team

 La Casa Albă/ The White House & a happy bunch 

Poza de final final cu șeful cel mare :)/ The final photo with the big boss

***

Cold War și libertatea spiritului

[English version below]

Cold War este un film excepțional. Cold War este un film despre tradiție, încredere și libertate.

Filmul ăsta construiește o poveste de dragoste spusă în tihnă și totuși tensionat, pasională și desfigurată totodată, caldă și tristă în egală măsură.

Este incredibil, parcă, felul în care totul este perfect aliniat să spună povestea - scenografia, muzica, replicile, jocul actorilor, totul-totul - armonios, elegant, grăitor. Fiecare imagine este o fotografie perfect realizată. Fiecare scenă este un tablou la care te-ai putea uita ore în șir. Totul filmat în alb-negru este cel mai bun mod de a ilustra contrastele de trăsături, de lumini și mai ales de sentimente. Și mai e un contrast - al intensităților - după fiecare șoaptă vine o fanfară, după fiecare moment de intimitate, vine gloata gălăgioasă, după fiecare clipă de puritate - urmează mocirla.

Mi-a plăcut enorm cât de frumos exploatează ideea de tradiție - de cântece autentice poloneze și cum, prin asta, încorporează tot contextul politico-social din anii 50-60, în plin război rece. Și vai, cât de frumos schițează, în tușe - clișee, imaginea polonezului scăpat din zona de influență sovietică, imaginea bărbatului, imaginea puterii și a influenței unei funcții, și mai ales imaginea iubirii naturale - care sacrifică, suferă, așteaptă, iartă, rămâne dincolo de toate.

La nivel de conținut, în filmul ăsta povestea de dragoste e un pretext - o subtilitate pentru o mare temă și o mare durere - războiul rece, influența sovietică, îngrădirea comunistă și lupta de a ajunge ”în partea cealaltă”. La firul ierbii, filmul ăsta vorbește despre încredere - sau, mai precis, despre lipsa ei și despre cum sistemul comunist sădea în oameni nesiguranța, gândul că cei din jurul lor ar putea să fie informatori și că nu pot avea încredere unii în alții. Sunt două momente cheie, în care ea recunoaște că nu are încredere în el. Acolo este, de fapt, întreaga esență a poveștii - lipsa de încredere pe care mediul în care se află o hrănește în oameni - sentimentul ăsta este cel care le răstălmăcește dragostea și posibilitățile de a fi împreună. Desigur, și compromisurile - care în acea perioadă adânceau rănile și nu erau decât pași siguri către dezumanizare.

O să încerc să mă opresc aici, mai ales dacă nu ați văzut încă minunea lui Pawlikowski - să nu vă stric plăcerea de a-l descifra în cheie personală (pentru că filmul ăsta este de savurat secundă cu secundă). Dar o să mai spun că, dincolo de replica de final, care mi-a arătat până în ultimul moment cât de inteligent a fost creat filmul per total, am rămas cu gândul ăsta - în 2018-2019, un polonez educat în Marea Britanie spune o poveste atât de inconfortabilă despre Polonia și Europa din anii războiului rece - ei bine, iată, în ce plin aer de libertate ne aflăm - și cum ne putem exprima, mai ales artistic, jurnalistic și în orice fel de mediu alegem - fără a fi îngrădiți și fără a ne teme de un sistem politic ori social care să ne strivească sufletele. Da, din păcate, pentru libertatea asta cam uităm să fim recunoscători.

Sper să vedeți Cold War, să vă îndrăgostiți de el și mai ales să vă îndrăgostiți de libertatea pe care o aveți dar nu o prețuiți destul.

***

Cold War is an exceptional movie. Cold War is a film about tradition, trust and freedom.

This movie builds a love story told in quiet, yet tense, passionate and disfigured, warm and sad at the same time.

It's almost unbelievable the way everything is perfectly lined up to showcase the story - the scenography, the music, the characters’ lines, the actors' performances, everything-everything is harmonious, elegant, compelling. Each image is a perfectly crafted photograph. Every scene is a picture you can watch for hours on end. Shooting the whole movie in black and white is the best way to illustrate the contrasts on so many levels – in terms of traits, lights and especially feelings. And there is one more contrast between the intensity levels - after every whisper comes a fanfare, after every moment of intimacy, comes the noisy crowd, and after every trace of purity – there is a swamp.

I loved so much how beautifully the movie exploits the idea of ​​tradition through genuine Polish ballads and how it incorporates the overall political and social context of the 50-60s, during the Cold War. And alas, how beautifully it sketches the portrait of the Poles from the Soviet influence zone, the image of the man in general, the darkness of power and influence, and especially the picture of natural love - that sacrifices, suffers, awaits, forgives, remains beyond all.

When it comes to content, in this movie, the love story is just a pretext - a canny metaphor for a great theme and an even greater sorrow - the Cold War, the Soviet influence, the restrictive communism, and the struggle to get "on the other side". I would say that above all, this film talks about trust - or, more precisely, about the lack of trust, and how the Communist system was spreading insecurity amongst its people - the constant thought that those around might be informants and that people cannot trust each other. There are two key moments in which she admits she does not trust him. There lays the essence of the story - the lack of confidence is the feeling that distorts their love and defeats the possibilities of them being together. Of course, the compromises weigh a lot as well – because at that time they were deepening the wounds and were paving the way towards dehumanization.

I'm going to try to stop here, especially if you have not seen Pawlikowski's miracle yet – in order not to spoil the pleasure of reading it in your own personal manner. But I will say that, beyond the final line, which showed me until the very last moment how cleverly the whole film was created, I was thinking about this fact - in 2018-2019, a Polish director, educated in the UK, creates such an uncomfortable story about Poland and Europe from the Cold War years - well, here we find ourselves blessed with pure freedom - and look how we are able to express ourselves, artistically, controversially and in whatever kind of medium we choose - without being confined and without fear of a political or social system that would crush our souls. Yes, unfortunately, we keep forgetting how precious this freedom is.

I hope you will watch Cold War, fall in love with it, and especially fall in love with this freedom that we have and don’t value enough.

Departe și aproape de mine

N-am mai scris de luni bune.
N-am mai scris și n-am mai spus nimic din mine, de mine.

N-am mai scris nu pentru că nu am simțit, ci pentru că, de fapt, am simțit prea mult. Am trăit mult și intens și dezordonat și voluptuos.

Astăzi sunt două luni de când m-am întors in Bruxelles. M-am întors și la NATO. Cred că ei și-au dat seama că mă vor mai mult decât credeau, iau eu mi-am dat seama că îmi place de ei mai mult decât voiam.

De ce și cum m-am întors? 

Asta e o poveste simpatică. În decembrie, într-o singură zi am primit trei oferte de muncă. Una era în București, ca rezultat al unui interviu în care am fost foarte relaxată. Una a venit de la NATO - să revin în biroul de presă, să fac o bună parte din lucrurile pe care le mai făcusem, și altele. Una a venit prea târziu, seara, când eram deja hotărâtă și de neclintit în alegerea mea.

Am ales să mă întorc pentru că simțeam că Bucureștiul mă sufocă - în ambele sensuri: personal și profesional.

După câteva luni în praful bucureștean, îmbâcsit de aglomerație, mitocănie, dezordine și oameni ponosiți, am realizat că nu pot și probabil nici nu vreau să mă readaptez la tot mediul ăsta care mă făcea irascibilă și obosită mai mereu - deși nu lucram și mă puteam bucura în voie de timp, de ieșiri, de oameni. Agitația era acolo. La fel și fuga. La fel și chinul oricărei călătorii cu mașina, metroul sau autobuzul.

Profesional, simțeam că vreau să cresc mai mult - dincolo de granițele României, dincolo de felul în care oamenii m-au tot privit în timpul interviurilor, cu superioritatea absolută față de o tânără ”lipsită de experiență”, care ar trebui să o ia de la capăt în a construi profesional, doar pentru a aduna numărul de ani necesari care să corespundă grilelor...

Am revenit în Belgia cum revenisem în România cu 5 luni înainte - cu o mașină încărcată cu toate lucrurile necesare și importante din viața mea, cu Bogdan alături și cu speranța unui nou început. Cu un drum de 3 zile prin jumătate de Europă și cu entuziasmul omului față în față cu schimbarea.

N-a fost ușor, nu e și nu va fi. De asta e frumos. 

A te muta nu e nicicând ușor. Cu atât mai mult cu cât te muți într-o altă țară. Dar cunoșteam deja toate aspectele mutatului. Așa că a durat doar câteva zile și câteva zeci de vizionări până am găsit un apartament aproape de muncă, de oraș și de un parc. Un loc aerisit, confortabil și primitor.

Desigur, 250 de mii de acțiuni birocratice ne-au ținut ocupați mai bine de o lună. Nu e ușor. La fel cum nu e ușoară lipsa oamenilor dragi de acasă pe care nimic niciodată nu îi poate înlocui.
Mai simt că vremea asta este exagerat de ploioasă și are mai ales un vânt care te dărâmă pur și simplu din picioare. Nu e ideal.
Nici mâncarea nu e ideală, exact cum îmi aminteam. Dar, e drept, acum gătesc mult mai mult (am o bucătărie mai mare de care-s tare încântată).

E o senzație ciudată și bună în același timp să revin în Bruxelles. Locul ăsta este ca o gură de aer proaspăt. E adevărat că plouă mult, birocrația te inundă și mai mult și în general totul se mișcă extrem de încet, dar cumva îți dă acel răgaz de a te opri și de a inspira adânc. Îți dă spațiu să te bucuri de ceea ce te înconjoară.

Nimic parcă nu te aleargă, nu te împinge, nu te limitează. Limitarea aceea pe care am simțit-o în București în fiecare moment, ca un zid care se strânge în jurul tău și care îți macină strălucirea prin toate lucrurile care nu funcționează nicicum și care, inevitabil, ajung să te frustreze. Aici lipsesc zidurile astea și zilele devin pur și simplu mai vesele. Simt că mă pot entuziasma mai mult și mă pot grăbi mai puțin. Și în același timp îmi dau seama că acum apreciez altfel tot ce îmi oferă inima Europei - aer proaspăt, străzi curate, oameni senini, posibilități infinite.

Și acum?

Acum nu știu. Acum mă bucur și cresc și reîncep să scriu, citesc mai mult, îmi hrănesc sufletul cu spectacole, expoziții, ieșiri, oameni noi.

Și am grijă de dorul de România și de toți cei dragi ai mei - păstrez dorul ăsta în mine, într-un spațiu doar al lui, să îmi amintească în mod constant - cine sunt și de unde-am venit. Nu pentru că aș uita ceva fără dorul acesta, ci pentru că n-aș mai fi eu.

România 100 - ce mai rămâne, ce mai urmează

România mea este casa bunicilor de pe strada Logofăt Tăutu din Galați și caisul lor mare din curte și Spic, un ciobănesc german foarte foarte bătrân. România mea este casa părintească de pe Bălcescu, tot din Galați, și scările alea de ciment pe care am alergat de sute de mii de ori, în sus și în jos, cu nerăbdare sau teamă sau fericire supremă sau doar în joacă și curtea plină de frunze tomnatice sau de mormane de zăpadă sau de primele lăcrămioare primăvara sau de umbra răcoroasă, neprețuită în verile toride. România mea este nucul cel mai bătrân din curtea părinților mei. 

România mea este Parcul Eminescu și mersul pe bicicletă în Grădina Publică, drumul până la Școala Numărul 24 și LVA-ul mare și impunător. România mea este Strada Domnească, parcul de la T, barul T, Faleza, și câteva bănci pe care am stat în diverse momente ale vieții cu fel de fel de sentimente trecându-mi prin inimă - toate în Galațiul de obârșie.

România mea este doamna Brăilescu, acel dascăl de limba română care mi-a marcat definitiv viața. Profesoara care ne cumpăra covrigi când aveam ore târzii și care m-a învățat ”Jos pe Via Dolorosa”, profesoara care vorbea cu atâta dragoste despre credința și tradiția acestui popor, încât îmi doresc să îmi amintesc mereu acest model de patriotism pur și curat. Profesoara de care m-am temut și al cărei spirit profund românesc l-am înțeles mult mai târziu. Poate nu prea târziu să îl așez ca pe un reper solid al vieții mele, dar poate prea târziu să-i mai pot mărturisi doamnei profesoare câtă recunoștință zace în mine pentru că m-a învățat cum să îmi iubesc țara.

România mea mai este o serie de profesori buni și dragi, ”frumoși și minunați” de limba română, de limba franceză, de informatică, de limba engleză, de biologie ori de geografie care au pus o cărămidă la Ioana cea de-acum.

România mea este Radio România Reșița și familia Szucsik, care mi-a făcut cunoștință cu mine pentru prima dată. Mona și Sorin și-o îmbrățișare în studioul de radio, după ce am ieșit din cea mai emoționantă transmisie live, când eu am înțeles că radioul este prima mea dragoste și ei au știut că așa trebuie să fie. Și chiar dacă nu voi lucra într-un radio mai departe în viața mea, voi avea mereu aceeași tresărire ori de câte ori voi avea un contact cu lumea asta pur și simplu magică.

România mea este domnul Pricop și istoria contemporană a culturii române, căldura din fiecare seminar și toată uimirea pe care o năștea în mine desfășurarea aceea de cunoștințe despre arta românească. Profesorul care mi-a alimentat dragostea de literatură și de artă vizuală, care mi-a vorbit despre o Românie nedescoperită de mine până atunci și de la care am înțeles că sunt multe moduri în care poți învăța despre cultura unei țări, dar e un singur mod de a o trăi și a o prețui - iubind-o.

România mea este Palatul Victoria și prima zi când am ajuns acolo și nu înțelegeam ce mi se întâmplă. România mea este doamna Mirela Luca și un monument de discreție, inteligență și înțelegere, omul care m-a învățat ce înseamnă profesionalismul său, omul căruia îi datorez tot parcursul meu profesional, căci fără ea n-aș fi avut un punct de plecare atât de stabil și ancorat doar în bune practici.

România mea e o echipă-minune la Ministerul Transporturilor: două femei puternice care-au crezut în mine și care mi-au dat șansa de a învăța, de a crește și mai ales de a le fi prietenă. O prietenie din acelea extrem de valoroase, care rezistă în timp, care sunt sincere și care nu necesită decât câteva îmbrățișări și pot merge înainte la fel de sănătoase.

România mea este profesorul Enache, omul care mi-a fost călăuză, om de nădejde, prieten, mentor și investitor de încredere într-un ocean al străinătății. Omul-stâlp prin care mi-am regăsit România și legătura neatinsă cu țara mea în mijlocul europenilor de toate felurile.

România mea este familia mea care m-a făcut ceea ce sunt azi și Bogdan al meu, care mă face ceea ce voi fi mâine și toți oamenii dragi care îmi sunt alături cu sau fără cuvinte. 

România mea este toată cultura și toată tradiția țării mele, de la Cuza la Iuliu Maniu, de la Regele Mihai I până la Brâncuși ori Victor Brauner, de la Enescu până la Blaga ori Nichita, de la Cioran și Ionesco până la Adrian Marino, de la Nadia la Halep, de la Stere Gulea la Caranfil, de la Rebengiuc până la Adrian Titieni, de la Tudor Gheorghe până la Grigore Leșe, de la Mihnea Constantinescu până la Luca Niculescu.

Pe lângă toate astea, România mea este și nedreptatea, lipsa oportunităților de a crește în toate sensurile, oamenii meschini care nu m-au lăsat să fiu eu în anii de liceu când sistemul m-a sufocat, oamenii lași în general. România mea este și arivismul și atât diletantism încât devine aberant, România mea este o gravă sincopă de coerență, o nevoie cruntă de apreciere și dedicare către profesionalism. România mea este un moment în care am simțit pe pielea mea corupția, furtul, eșecul unui sistem medical defect, frustrarea pe care ți-o sapă în oase slaba infrastructură, elitismul pus la pământ, dezinteresul față de moralitate și corectitudine, dezorganizarea de peste tot și un liberalism prost înțeles, un capitalism mucegăit de lăcomie, o politică ștearsă, o căutare acerbă a unui drum mai bun sau, pur și simplu, bun.

Din cei 100 de ani de la România Mare, simt că România a fost și-a mea doar puțin, în special pentru valorile și cunoștințele pe care mi le-au insuflat oamenii și momentele despre care am scris mai sus.

Dar simt tot mai acut că România asta devine din ce în ce mai puțin a mea, căci România mea a devenit desprinderea, drumul spre Franța, spre Belgia, depărtarea, gândul veșnic nelinștit, zbâtându-se între aici și acolo, între unde și când, între cum și mai ales dacă este posibilă revenirea, regăsirea unui acasă românesc, bun și drept.

La Centenarul României, mi-aș dori să pot trăi în România mea așa cum trăiește ea în mine: în armonie, dar și în provocarea de a fi mai bun și a face mai mult bine în fiecare moment.
Și asta mi-aș dori pentru toți cei care iubesc țara asta măcar jumătate din cât o iubesc eu.

It's a job to get a job

Sunt șomeră de vreo 3 luni și jumătate și-o să mai fiu o vreme.

Căutarea unui job e un job în sine. Alegerile și procesele de recrutare sunt grele, istovitoare și adesea par interminabile și cu rezultate nesatisfăcătoare. 

De ce sunt șomeră? 

E o alegere și asta. Am pornit în aventura asta numită ”concediu pe perioadă nedeterminată” pentru că aveam nevoie - de o pauză - timp pentru mine, sufletul meu, pasiunile mele, prieteni, somn, dimineți târzii, filme, călătorii, aventuri, decizii instante și toate cele pe care le poți face atunci când nu ai de răspuns la mailuri și telefoane oriunde și oricând. 

Pe de altă parte, nu am încetat nicio clipă să îmi caut un job. Să scriu aplicații elaborate, să răspund la tot felul de întrebări despre motivație, experiență și așteptări, să merg la interviuri, să aștept răspunsuri, etc. 

De ce sunt ÎNCĂ șomeră? 

Pentru că vreau ceva bun. Vreau să cresc. Vreau șansa de a arăta ce pot, de a munci mult, cu plăcere și cu dăruire, așa cum știu eu cel mai bine. Dar vreau ca toată experiența mea de până acum și tot ceea ce pot aduce unui loc de muncă să fie apreciate. Da, îmi doresc satisfacția muncii mele, dar în egală măsură îmi doresc apreciere și respect din partea celor care îmi sunt șefi. 

Se poate ca NATO să-mi fi oferit lucruri uimitoare, un ritm de muncă infernal și oameni de toate felurile. Dar NATO mi-a stabilit niște standarde foarte ridicate când vine vorba de profesionalism, iar asta îmi face căutarea extrem de dificilă. 

Cern foarte mult. Nu mă mulțumesc cu puțin. Nu voi merge într-un loc doar pentru că este bine plătit, dar munca pe care o fac să nu fie apreciată ori echipa să nu fie profesionistă, sau să simt că ceea ce fac e pur și simplu, inutil ori propagandistic. La fel cum nu voi merge într-un loc în care pot munci în voie, cu drag și spor, enorm de mult, așa cum sunt obișnuită, dar salariul să îmi ajungă să mănânc o lună de zile sau să plătesc o chirie, nicidecum ambele.

Oferte și interviuri

Am avut două variante care nu s-au mai concretizat, am avut două oferte în București care îmi promiteau muncă foarte foarte multă și bani foarte foarte puțini. Am dat interviuri și apoi nu am mai auzit nimic de la respectivii. Am dat interviuri și teste până în ultima etapă de recrutare și n-am luat postul - că n-a fost să fie, că n-am fost ce și-au dorit ei sau o mie de alte motive. 

Încotro?

Am hotărât că vreau un job în afara țării. Pentru a avea un salariu decent și un trai într-un loc civilizat. Pentru felul în care sunt tratați aplicanții pe parcursul procesului de recrutare (cu mult mai mult respect decât în țară). Pentru că îmi doresc să îmi pot face treaba bine și să nu fiu nevoită să îmi fac griji că orice idee sau propunere am e întâmpinată de veșnicele: ”Nu se poate” și ”N-avem bani”.

Nu vreau în sectorul privat. Pentru că nu toată comunicarea e marketing și pentru că nu vreau să fac relații publice ca să le bag pe gât oamenilor lucruri - vreau să fac relații publice la nivel internațional și să mă implic în diplomație, politică și cultură. Să fac lucruri care să conteze și care să ajute la schimbarea în bine a unui om, a unui grup, a unei națiuni, a unei idei, a unei metehne, a unei politici, a unei viziuni, a unei bucăți, fie ea cât de mică, din lumea asta. 

De ce nu mai vreau să fiu șomeră? 

Pentru că, desigur, economiile nu țin o viață. Pentru că îmi place munca mea și îmi e dor de ea. Pentru că o stare constantă de căutare, nesiguranță, lipsă de predictibilitate, așteptare nu este cea mai faină modalitate de a număra trecerea zilelor. Și pentru că orice lucru este bun într-o doză moderată. 

Ce ți-e și cu echilibrul ăsta. Mereu îți dorești ce n-ai. Mi-a luat ceva să înțeleg că perioada asta de timp liber e o oportunitate genială de a fi eu în toată libertatea, e un timp pe care-l câștig de partea mea și în sfârșit, reușesc să mai cresc să nu mai fie oamenii așa de șocați de ”câte lucruri” am făcut până la o vârstă așa de fragedă. Glumesc. E bine și-așa. Nu știu dacă mai bine, nici nu contează asta. E bine atât cât o să fie lipsa jobului, va fi bine și când va veni. Timpul. Între timp, scriu și gătesc și redecorez și reorganizez și merg la filme, expoziții și petreceri și timpul încă e de partea mea. 

Nunta Principelui Nicolae - despre calitate, modernitate și mediocritate

Nunta Principelui Nicolae a fost pentru mine o nuntă regală. Dincolo de toate interesele și jocurile Casei Regale din România, Principele Nicolae este nepotul marelui rege Mihai și cel care ar trebui să-i ducă mai departe valorile, principiile, sentimentele alese pentru țara asta.

Am urmărit bucuroasă nunta de ieri, emoționată și impresionată pe alocuri. Am apreciat alegerile decente, de bun simț, pe care le-au făcut în organizarea evenimentului și mi-am dat seama că, de fapt, clasa unei asemenea zile e dată nu doar de biserica în care are loc oficierea ceremoniei, nu doar de costumele dichisite, locația petrecerii sau invitații cu ștaif, ci clasa e dată în principal de dragostea lor, de frumusețea, prospețimea și încântarea de pe chipurile lor și mai ales de forma de expresie a acestor trăiri sincere.

Am spus că am urmărit ieri, însă adevărul este că mai mult am încercat să urmăresc. Televiziunile de știri din România s-au întrecut parcă în a transmite care mai de care imagini mai stângace și comentarii din platou care mai de care mai nepregătite. O să trec în revistă câteva impresii - la cald - însă gândite și cântărite cu atenție.

• B1 TV și Antena 3 - au transmis în direct mare parte din ceremonia religioasă, cu invitați în platou sau prin telefon Surprinzător, B1 TV au fost puțin mai echilibrați în privința comentariilor de pe margine - au discutat frumos ținutele, programul, etc. La Antena 3, o tanti care probabil că nu a citit o pagină de istorie în viața ei dezbătea împreună cu un domn care a trecut prin platou ieri după prânz pentru că probabil se plictisea acasă. Amintesc doar câteva frânturi de dialog: „jurnalista” A3: „Știu că acest cazinou are o istorie foarte bogată, am încercat să citesc câte ceva dar nu am... dar e un cazinou cu o istorie însemnată...”, domnul din studio a lămurit-o că acea clădire aparține chiar istoriei moderne. Domnul din studio: „Despre cai eu nu pot să vă spun că nu prea știu nimic”, ”Junii Brașovului au și ei o poveste, o istorie, dar eu nu o știu”, „Am înțeles că va fi doar muzică românească la nuntă... o să fie o cântăreață, nici dintre primii, dar nici dintre ultimii, de pe la mijloc așa, nu știu numele, că eu nu mă pricep la din astea”, etc. 

Din păcate, B1 TV a întrerupt transmisia după ieșirea din biserică (fapt ce nu e neapărat condamnabil, având în vedere că a urmat o cursă între caleașcă și reporteri până la cazinou, transmisă în toată splendoarea stângăciei sale). Antena 3 a întrerupt foarte multe bucăți din discursul Preasfințitului Calinic, timp în care a comentat intens din platou absența familiei regale de la eveniment.

• Digi 24 și Realitatea TV nici nu s-au sinchisit cu un astfel de eveniment (desigur, nunta regală din Marea Britanie a fost un eveniment aparte, de o însemnătate mult mai mare pentru români). 
• La TVR am văzut doar câteva fragmente la început, apoi și-au reluat programul obișnuit. 
• În final, cea mai mizerabilă transmisie a fost la România TV (nu știu dacă ar trebui să fiu surprinsă), care pe lângă titlurile bombastice în stilul caracteristic („Nicolae, abandonat de familie în ziua nunții”, „Dureroasă zi pentru principele Nicolae al României”, etc.) a asezonat transmisia cu muzică ușoară de prin anii 70-80, care vorbea în versuri lacrimogene despre durerea fiului rătăcitor, lipsa mamei, a familiei, a dragostei și alte tristeți autumnale exacerbate.   

Pe de altă parte, nu știu care a fost organizarea presei din perspectiva mirilor/ a celor care au organizat întreg evenimentul, însă impresia mea a fost că nimeni nu a luat în calcul presa, nu s-a gândit ce să facă cu ea, cum să le ofere imagini, oportunități, spațiu de mișcare, exclusivități etc. Probabil că au vrut să se comporte visavis de această nuntă ca de un moment normal din viața unor oameni normali (deși era de așteptat un anumit grad de interes din partea presei și a unor români chiar). Așadar, începând cu ieșirea din biserică toate transmisiunile TV au fost stângace, tremurate, alergate, „pe sub mână”, jurnaliștii au sărit peste toată paza pentru a ajunge la Principe și a-i pune câteva întrebări (adevărată hărțuire după părerea mea, care nu avea ce căuta acolo), apoi au alergat în fața și în dreptul trăsurii în care se aflau mirii pentru că nu au avut nicio altă posibilitate de a transmite acest moment al nunții (oare nu s-a gândit nimeni la varianta dronelor? oare nu s-a gândit nimeni din organizare unde ar putea plasa jurnaliștii și cameramanii pentru ca aceștia să aibă șansa unor imagini demne de a fi transmise pe post?). Iar la cazinou, la momentul salutului, toate imaginile au fost la fel de tremurate de undeva de jos, cu o perspectivă nu tocmai fericită - din nou, cineva ar fi trebuit să organizeze și acest moment pentru presă și să le asigure un loc de unde să poată capta imagini pe măsura momentului și evenimentului.

Ce am înțeles e că suntem întârziați - de ambele părți: în organizarea de evenimente cu presa nu sunt oameni care să se gândească și la presă/ oportunitățile vizuale, așezarea lor și participarea (într-un fel sau altul) a jurnaliștilor la diferite momente cheie. În privința jurnalismului, un nivel extrem de scăzut de profesionalism (de pregătire ca infomație, discurs, prezentare) și aceeași veșnică meteahnă de a călca peste orice pentru a băga omului în față un microfon dublat de o întrebare stupidă (cred că asta ține de conduită cumva sau doar de un bun-simț complet inexistent). Și în plus, am mai remarcat și lipsa de inspirație în alegerea unor voci relevante care să comenteze de pe margine.

Păcat. Dar, într-o presă și într-o țară în care subiectul fiecărei zile de mai bine de o săptămână este referendumul, iar toate argumentele absurde pro și contra familiei „tradiționale” se înșiră continuu fără pic de substanță, responsabilitate sau conștiință, cred că sunt exagerate pretențiile mele de a vedea o transmisiune faină, clară, documentată a unei nunți regale (princiare, cum vreți să o numiți) cum în România nu s-a mai întâmplat de vreo câteva zeci de ani.

Mai e mult până departe.