Departe și aproape de mine

N-am mai scris de luni bune.
N-am mai scris și n-am mai spus nimic din mine, de mine.

N-am mai scris nu pentru că nu am simțit, ci pentru că, de fapt, am simțit prea mult. Am trăit mult și intens și dezordonat și voluptuos.

Astăzi sunt două luni de când m-am întors in Bruxelles. M-am întors și la NATO. Cred că ei și-au dat seama că mă vor mai mult decât credeau, iau eu mi-am dat seama că îmi place de ei mai mult decât voiam.

De ce și cum m-am întors? 

Asta e o poveste simpatică. În decembrie, într-o singură zi am primit trei oferte de muncă. Una era în București, ca rezultat al unui interviu în care am fost foarte relaxată. Una a venit de la NATO - să revin în biroul de presă, să fac o bună parte din lucrurile pe care le mai făcusem, și altele. Una a venit prea târziu, seara, când eram deja hotărâtă și de neclintit în alegerea mea.

Am ales să mă întorc pentru că simțeam că Bucureștiul mă sufocă - în ambele sensuri: personal și profesional.

După câteva luni în praful bucureștean, îmbâcsit de aglomerație, mitocănie, dezordine și oameni ponosiți, am realizat că nu pot și probabil nici nu vreau să mă readaptez la tot mediul ăsta care mă făcea irascibilă și obosită mai mereu - deși nu lucram și mă puteam bucura în voie de timp, de ieșiri, de oameni. Agitația era acolo. La fel și fuga. La fel și chinul oricărei călătorii cu mașina, metroul sau autobuzul.

Profesional, simțeam că vreau să cresc mai mult - dincolo de granițele României, dincolo de felul în care oamenii m-au tot privit în timpul interviurilor, cu superioritatea absolută față de o tânără ”lipsită de experiență”, care ar trebui să o ia de la capăt în a construi profesional, doar pentru a aduna numărul de ani necesari care să corespundă grilelor...

Am revenit în Belgia cum revenisem în România cu 5 luni înainte - cu o mașină încărcată cu toate lucrurile necesare și importante din viața mea, cu Bogdan alături și cu speranța unui nou început. Cu un drum de 3 zile prin jumătate de Europă și cu entuziasmul omului față în față cu schimbarea.

N-a fost ușor, nu e și nu va fi. De asta e frumos. 

A te muta nu e nicicând ușor. Cu atât mai mult cu cât te muți într-o altă țară. Dar cunoșteam deja toate aspectele mutatului. Așa că a durat doar câteva zile și câteva zeci de vizionări până am găsit un apartament aproape de muncă, de oraș și de un parc. Un loc aerisit, confortabil și primitor.

Desigur, 250 de mii de acțiuni birocratice ne-au ținut ocupați mai bine de o lună. Nu e ușor. La fel cum nu e ușoară lipsa oamenilor dragi de acasă pe care nimic niciodată nu îi poate înlocui.
Mai simt că vremea asta este exagerat de ploioasă și are mai ales un vânt care te dărâmă pur și simplu din picioare. Nu e ideal.
Nici mâncarea nu e ideală, exact cum îmi aminteam. Dar, e drept, acum gătesc mult mai mult (am o bucătărie mai mare de care-s tare încântată).

E o senzație ciudată și bună în același timp să revin în Bruxelles. Locul ăsta este ca o gură de aer proaspăt. E adevărat că plouă mult, birocrația te inundă și mai mult și în general totul se mișcă extrem de încet, dar cumva îți dă acel răgaz de a te opri și de a inspira adânc. Îți dă spațiu să te bucuri de ceea ce te înconjoară.

Nimic parcă nu te aleargă, nu te împinge, nu te limitează. Limitarea aceea pe care am simțit-o în București în fiecare moment, ca un zid care se strânge în jurul tău și care îți macină strălucirea prin toate lucrurile care nu funcționează nicicum și care, inevitabil, ajung să te frustreze. Aici lipsesc zidurile astea și zilele devin pur și simplu mai vesele. Simt că mă pot entuziasma mai mult și mă pot grăbi mai puțin. Și în același timp îmi dau seama că acum apreciez altfel tot ce îmi oferă inima Europei - aer proaspăt, străzi curate, oameni senini, posibilități infinite.

Și acum?

Acum nu știu. Acum mă bucur și cresc și reîncep să scriu, citesc mai mult, îmi hrănesc sufletul cu spectacole, expoziții, ieșiri, oameni noi.

Și am grijă de dorul de România și de toți cei dragi ai mei - păstrez dorul ăsta în mine, într-un spațiu doar al lui, să îmi amintească în mod constant - cine sunt și de unde-am venit. Nu pentru că aș uita ceva fără dorul acesta, ci pentru că n-aș mai fi eu.

România 100 - ce mai rămâne, ce mai urmează

România mea este casa bunicilor de pe strada Logofăt Tăutu din Galați și caisul lor mare din curte și Spic, un ciobănesc german foarte foarte bătrân. România mea este casa părintească de pe Bălcescu, tot din Galați, și scările alea de ciment pe care am alergat de sute de mii de ori, în sus și în jos, cu nerăbdare sau teamă sau fericire supremă sau doar în joacă și curtea plină de frunze tomnatice sau de mormane de zăpadă sau de primele lăcrămioare primăvara sau de umbra răcoroasă, neprețuită în verile toride. România mea este nucul cel mai bătrân din curtea părinților mei. 

România mea este Parcul Eminescu și mersul pe bicicletă în Grădina Publică, drumul până la Școala Numărul 24 și LVA-ul mare și impunător. România mea este Strada Domnească, parcul de la T, barul T, Faleza, și câteva bănci pe care am stat în diverse momente ale vieții cu fel de fel de sentimente trecându-mi prin inimă - toate în Galațiul de obârșie.

România mea este doamna Brăilescu, acel dascăl de limba română care mi-a marcat definitiv viața. Profesoara care ne cumpăra covrigi când aveam ore târzii și care m-a învățat ”Jos pe Via Dolorosa”, profesoara care vorbea cu atâta dragoste despre credința și tradiția acestui popor, încât îmi doresc să îmi amintesc mereu acest model de patriotism pur și curat. Profesoara de care m-am temut și al cărei spirit profund românesc l-am înțeles mult mai târziu. Poate nu prea târziu să îl așez ca pe un reper solid al vieții mele, dar poate prea târziu să-i mai pot mărturisi doamnei profesoare câtă recunoștință zace în mine pentru că m-a învățat cum să îmi iubesc țara.

România mea mai este o serie de profesori buni și dragi, ”frumoși și minunați” de limba română, de limba franceză, de informatică, de limba engleză, de biologie ori de geografie care au pus o cărămidă la Ioana cea de-acum.

România mea este Radio România Reșița și familia Szucsik, care mi-a făcut cunoștință cu mine pentru prima dată. Mona și Sorin și-o îmbrățișare în studioul de radio, după ce am ieșit din cea mai emoționantă transmisie live, când eu am înțeles că radioul este prima mea dragoste și ei au știut că așa trebuie să fie. Și chiar dacă nu voi lucra într-un radio mai departe în viața mea, voi avea mereu aceeași tresărire ori de câte ori voi avea un contact cu lumea asta pur și simplu magică.

România mea este domnul Pricop și istoria contemporană a culturii române, căldura din fiecare seminar și toată uimirea pe care o năștea în mine desfășurarea aceea de cunoștințe despre arta românească. Profesorul care mi-a alimentat dragostea de literatură și de artă vizuală, care mi-a vorbit despre o Românie nedescoperită de mine până atunci și de la care am înțeles că sunt multe moduri în care poți învăța despre cultura unei țări, dar e un singur mod de a o trăi și a o prețui - iubind-o.

România mea este Palatul Victoria și prima zi când am ajuns acolo și nu înțelegeam ce mi se întâmplă. România mea este doamna Mirela Luca și un monument de discreție, inteligență și înțelegere, omul care m-a învățat ce înseamnă profesionalismul său, omul căruia îi datorez tot parcursul meu profesional, căci fără ea n-aș fi avut un punct de plecare atât de stabil și ancorat doar în bune practici.

România mea e o echipă-minune la Ministerul Transporturilor: două femei puternice care-au crezut în mine și care mi-au dat șansa de a învăța, de a crește și mai ales de a le fi prietenă. O prietenie din acelea extrem de valoroase, care rezistă în timp, care sunt sincere și care nu necesită decât câteva îmbrățișări și pot merge înainte la fel de sănătoase.

România mea este profesorul Enache, omul care mi-a fost călăuză, om de nădejde, prieten, mentor și investitor de încredere într-un ocean al străinătății. Omul-stâlp prin care mi-am regăsit România și legătura neatinsă cu țara mea în mijlocul europenilor de toate felurile.

România mea este familia mea care m-a făcut ceea ce sunt azi și Bogdan al meu, care mă face ceea ce voi fi mâine și toți oamenii dragi care îmi sunt alături cu sau fără cuvinte. 

România mea este toată cultura și toată tradiția țării mele, de la Cuza la Iuliu Maniu, de la Regele Mihai I până la Brâncuși ori Victor Brauner, de la Enescu până la Blaga ori Nichita, de la Cioran și Ionesco până la Adrian Marino, de la Nadia la Halep, de la Stere Gulea la Caranfil, de la Rebengiuc până la Adrian Titieni, de la Tudor Gheorghe până la Grigore Leșe, de la Mihnea Constantinescu până la Luca Niculescu.

Pe lângă toate astea, România mea este și nedreptatea, lipsa oportunităților de a crește în toate sensurile, oamenii meschini care nu m-au lăsat să fiu eu în anii de liceu când sistemul m-a sufocat, oamenii lași în general. România mea este și arivismul și atât diletantism încât devine aberant, România mea este o gravă sincopă de coerență, o nevoie cruntă de apreciere și dedicare către profesionalism. România mea este un moment în care am simțit pe pielea mea corupția, furtul, eșecul unui sistem medical defect, frustrarea pe care ți-o sapă în oase slaba infrastructură, elitismul pus la pământ, dezinteresul față de moralitate și corectitudine, dezorganizarea de peste tot și un liberalism prost înțeles, un capitalism mucegăit de lăcomie, o politică ștearsă, o căutare acerbă a unui drum mai bun sau, pur și simplu, bun.

Din cei 100 de ani de la România Mare, simt că România a fost și-a mea doar puțin, în special pentru valorile și cunoștințele pe care mi le-au insuflat oamenii și momentele despre care am scris mai sus.

Dar simt tot mai acut că România asta devine din ce în ce mai puțin a mea, căci România mea a devenit desprinderea, drumul spre Franța, spre Belgia, depărtarea, gândul veșnic nelinștit, zbâtându-se între aici și acolo, între unde și când, între cum și mai ales dacă este posibilă revenirea, regăsirea unui acasă românesc, bun și drept.

La Centenarul României, mi-aș dori să pot trăi în România mea așa cum trăiește ea în mine: în armonie, dar și în provocarea de a fi mai bun și a face mai mult bine în fiecare moment.
Și asta mi-aș dori pentru toți cei care iubesc țara asta măcar jumătate din cât o iubesc eu.

It's a job to get a job

Sunt șomeră de vreo 3 luni și jumătate și-o să mai fiu o vreme.

Căutarea unui job e un job în sine. Alegerile și procesele de recrutare sunt grele, istovitoare și adesea par interminabile și cu rezultate nesatisfăcătoare. 

De ce sunt șomeră? 

E o alegere și asta. Am pornit în aventura asta numită ”concediu pe perioadă nedeterminată” pentru că aveam nevoie - de o pauză - timp pentru mine, sufletul meu, pasiunile mele, prieteni, somn, dimineți târzii, filme, călătorii, aventuri, decizii instante și toate cele pe care le poți face atunci când nu ai de răspuns la mailuri și telefoane oriunde și oricând. 

Pe de altă parte, nu am încetat nicio clipă să îmi caut un job. Să scriu aplicații elaborate, să răspund la tot felul de întrebări despre motivație, experiență și așteptări, să merg la interviuri, să aștept răspunsuri, etc. 

De ce sunt ÎNCĂ șomeră? 

Pentru că vreau ceva bun. Vreau să cresc. Vreau șansa de a arăta ce pot, de a munci mult, cu plăcere și cu dăruire, așa cum știu eu cel mai bine. Dar vreau ca toată experiența mea de până acum și tot ceea ce pot aduce unui loc de muncă să fie apreciate. Da, îmi doresc satisfacția muncii mele, dar în egală măsură îmi doresc apreciere și respect din partea celor care îmi sunt șefi. 

Se poate ca NATO să-mi fi oferit lucruri uimitoare, un ritm de muncă infernal și oameni de toate felurile. Dar NATO mi-a stabilit niște standarde foarte ridicate când vine vorba de profesionalism, iar asta îmi face căutarea extrem de dificilă. 

Cern foarte mult. Nu mă mulțumesc cu puțin. Nu voi merge într-un loc doar pentru că este bine plătit, dar munca pe care o fac să nu fie apreciată ori echipa să nu fie profesionistă, sau să simt că ceea ce fac e pur și simplu, inutil ori propagandistic. La fel cum nu voi merge într-un loc în care pot munci în voie, cu drag și spor, enorm de mult, așa cum sunt obișnuită, dar salariul să îmi ajungă să mănânc o lună de zile sau să plătesc o chirie, nicidecum ambele.

Oferte și interviuri

Am avut două variante care nu s-au mai concretizat, am avut două oferte în București care îmi promiteau muncă foarte foarte multă și bani foarte foarte puțini. Am dat interviuri și apoi nu am mai auzit nimic de la respectivii. Am dat interviuri și teste până în ultima etapă de recrutare și n-am luat postul - că n-a fost să fie, că n-am fost ce și-au dorit ei sau o mie de alte motive. 

Încotro?

Am hotărât că vreau un job în afara țării. Pentru a avea un salariu decent și un trai într-un loc civilizat. Pentru felul în care sunt tratați aplicanții pe parcursul procesului de recrutare (cu mult mai mult respect decât în țară). Pentru că îmi doresc să îmi pot face treaba bine și să nu fiu nevoită să îmi fac griji că orice idee sau propunere am e întâmpinată de veșnicele: ”Nu se poate” și ”N-avem bani”.

Nu vreau în sectorul privat. Pentru că nu toată comunicarea e marketing și pentru că nu vreau să fac relații publice ca să le bag pe gât oamenilor lucruri - vreau să fac relații publice la nivel internațional și să mă implic în diplomație, politică și cultură. Să fac lucruri care să conteze și care să ajute la schimbarea în bine a unui om, a unui grup, a unei națiuni, a unei idei, a unei metehne, a unei politici, a unei viziuni, a unei bucăți, fie ea cât de mică, din lumea asta. 

De ce nu mai vreau să fiu șomeră? 

Pentru că, desigur, economiile nu țin o viață. Pentru că îmi place munca mea și îmi e dor de ea. Pentru că o stare constantă de căutare, nesiguranță, lipsă de predictibilitate, așteptare nu este cea mai faină modalitate de a număra trecerea zilelor. Și pentru că orice lucru este bun într-o doză moderată. 

Ce ți-e și cu echilibrul ăsta. Mereu îți dorești ce n-ai. Mi-a luat ceva să înțeleg că perioada asta de timp liber e o oportunitate genială de a fi eu în toată libertatea, e un timp pe care-l câștig de partea mea și în sfârșit, reușesc să mai cresc să nu mai fie oamenii așa de șocați de ”câte lucruri” am făcut până la o vârstă așa de fragedă. Glumesc. E bine și-așa. Nu știu dacă mai bine, nici nu contează asta. E bine atât cât o să fie lipsa jobului, va fi bine și când va veni. Timpul. Între timp, scriu și gătesc și redecorez și reorganizez și merg la filme, expoziții și petreceri și timpul încă e de partea mea. 

Nunta Principelui Nicolae - despre calitate, modernitate și mediocritate

Nunta Principelui Nicolae a fost pentru mine o nuntă regală. Dincolo de toate interesele și jocurile Casei Regale din România, Principele Nicolae este nepotul marelui rege Mihai și cel care ar trebui să-i ducă mai departe valorile, principiile, sentimentele alese pentru țara asta.

Am urmărit bucuroasă nunta de ieri, emoționată și impresionată pe alocuri. Am apreciat alegerile decente, de bun simț, pe care le-au făcut în organizarea evenimentului și mi-am dat seama că, de fapt, clasa unei asemenea zile e dată nu doar de biserica în care are loc oficierea ceremoniei, nu doar de costumele dichisite, locația petrecerii sau invitații cu ștaif, ci clasa e dată în principal de dragostea lor, de frumusețea, prospețimea și încântarea de pe chipurile lor și mai ales de forma de expresie a acestor trăiri sincere.

Am spus că am urmărit ieri, însă adevărul este că mai mult am încercat să urmăresc. Televiziunile de știri din România s-au întrecut parcă în a transmite care mai de care imagini mai stângace și comentarii din platou care mai de care mai nepregătite. O să trec în revistă câteva impresii - la cald - însă gândite și cântărite cu atenție.

• B1 TV și Antena 3 - au transmis în direct mare parte din ceremonia religioasă, cu invitați în platou sau prin telefon Surprinzător, B1 TV au fost puțin mai echilibrați în privința comentariilor de pe margine - au discutat frumos ținutele, programul, etc. La Antena 3, o tanti care probabil că nu a citit o pagină de istorie în viața ei dezbătea împreună cu un domn care a trecut prin platou ieri după prânz pentru că probabil se plictisea acasă. Amintesc doar câteva frânturi de dialog: „jurnalista” A3: „Știu că acest cazinou are o istorie foarte bogată, am încercat să citesc câte ceva dar nu am... dar e un cazinou cu o istorie însemnată...”, domnul din studio a lămurit-o că acea clădire aparține chiar istoriei moderne. Domnul din studio: „Despre cai eu nu pot să vă spun că nu prea știu nimic”, ”Junii Brașovului au și ei o poveste, o istorie, dar eu nu o știu”, „Am înțeles că va fi doar muzică românească la nuntă... o să fie o cântăreață, nici dintre primii, dar nici dintre ultimii, de pe la mijloc așa, nu știu numele, că eu nu mă pricep la din astea”, etc. 

Din păcate, B1 TV a întrerupt transmisia după ieșirea din biserică (fapt ce nu e neapărat condamnabil, având în vedere că a urmat o cursă între caleașcă și reporteri până la cazinou, transmisă în toată splendoarea stângăciei sale). Antena 3 a întrerupt foarte multe bucăți din discursul Preasfințitului Calinic, timp în care a comentat intens din platou absența familiei regale de la eveniment.

• Digi 24 și Realitatea TV nici nu s-au sinchisit cu un astfel de eveniment (desigur, nunta regală din Marea Britanie a fost un eveniment aparte, de o însemnătate mult mai mare pentru români). 
• La TVR am văzut doar câteva fragmente la început, apoi și-au reluat programul obișnuit. 
• În final, cea mai mizerabilă transmisie a fost la România TV (nu știu dacă ar trebui să fiu surprinsă), care pe lângă titlurile bombastice în stilul caracteristic („Nicolae, abandonat de familie în ziua nunții”, „Dureroasă zi pentru principele Nicolae al României”, etc.) a asezonat transmisia cu muzică ușoară de prin anii 70-80, care vorbea în versuri lacrimogene despre durerea fiului rătăcitor, lipsa mamei, a familiei, a dragostei și alte tristeți autumnale exacerbate.   

Pe de altă parte, nu știu care a fost organizarea presei din perspectiva mirilor/ a celor care au organizat întreg evenimentul, însă impresia mea a fost că nimeni nu a luat în calcul presa, nu s-a gândit ce să facă cu ea, cum să le ofere imagini, oportunități, spațiu de mișcare, exclusivități etc. Probabil că au vrut să se comporte visavis de această nuntă ca de un moment normal din viața unor oameni normali (deși era de așteptat un anumit grad de interes din partea presei și a unor români chiar). Așadar, începând cu ieșirea din biserică toate transmisiunile TV au fost stângace, tremurate, alergate, „pe sub mână”, jurnaliștii au sărit peste toată paza pentru a ajunge la Principe și a-i pune câteva întrebări (adevărată hărțuire după părerea mea, care nu avea ce căuta acolo), apoi au alergat în fața și în dreptul trăsurii în care se aflau mirii pentru că nu au avut nicio altă posibilitate de a transmite acest moment al nunții (oare nu s-a gândit nimeni la varianta dronelor? oare nu s-a gândit nimeni din organizare unde ar putea plasa jurnaliștii și cameramanii pentru ca aceștia să aibă șansa unor imagini demne de a fi transmise pe post?). Iar la cazinou, la momentul salutului, toate imaginile au fost la fel de tremurate de undeva de jos, cu o perspectivă nu tocmai fericită - din nou, cineva ar fi trebuit să organizeze și acest moment pentru presă și să le asigure un loc de unde să poată capta imagini pe măsura momentului și evenimentului.

Ce am înțeles e că suntem întârziați - de ambele părți: în organizarea de evenimente cu presa nu sunt oameni care să se gândească și la presă/ oportunitățile vizuale, așezarea lor și participarea (într-un fel sau altul) a jurnaliștilor la diferite momente cheie. În privința jurnalismului, un nivel extrem de scăzut de profesionalism (de pregătire ca infomație, discurs, prezentare) și aceeași veșnică meteahnă de a călca peste orice pentru a băga omului în față un microfon dublat de o întrebare stupidă (cred că asta ține de conduită cumva sau doar de un bun-simț complet inexistent). Și în plus, am mai remarcat și lipsa de inspirație în alegerea unor voci relevante care să comenteze de pe margine.

Păcat. Dar, într-o presă și într-o țară în care subiectul fiecărei zile de mai bine de o săptămână este referendumul, iar toate argumentele absurde pro și contra familiei „tradiționale” se înșiră continuu fără pic de substanță, responsabilitate sau conștiință, cred că sunt exagerate pretențiile mele de a vedea o transmisiune faină, clară, documentată a unei nunți regale (princiare, cum vreți să o numiți) cum în România nu s-a mai întâmplat de vreo câteva zeci de ani.

Mai e mult până departe.

O Normandie de nord de-o zi

Era o vreme când citeam precum respiram. Era o vreme când scriam precum respiram. Era o vreme când adunam zeci de imagini pe minut. 

Acum, aici, doar o zi de Normandie scursă către mare, adunată de pescăruși domesticiți pe mal, întinsă de-un apus până la nemurire.

Apus și asfințit de zgomot

Omul rămâne șchiop - când îi moare un frate

se leagănă a tuse de fiare sălbatice ca în toamna când a fost trântit sufletește de viitura care i-a intrat în casă și a inundat toată gospodăria

Omul nu știe pe cine să întrebe ce se face cu mortul

se pune pe masă se așază în biserică se scutură de răni și vânătăi se odihnește seara în șoaptele  rubedeniilor mai credincioase

sau doar se îngroapă bâjbâit de mâini destoinice – căci dispariția ar trebui să vindece

Omul rămâne în urma mortului ca în urma timpului său

nostalgic după toate bețiile și beștelelile din copilărie după toate cursele de bicicletă

și fetele de care s-a amorezat în secret

Omul rămâne incapabil de-a merge drept și își pipăie membrul lipsă

ca pe sângele lui pierdut într-o transfuzie nereușită

Și plouă și omul se cocârjează sub durerea articulațiilor

și îl furnică până în măduvă

omul se întreabă

cum să te doară ce nu mai e

Omul nu înțelege la urma urmei ce mai rămâne

fratele pe care nu l-a avut niciodată

Departe de lumea dezlănțuită/ Far from the madding crowd

*English version below*

Acum aproape un an și jumătate intram pe poarta aceea bine păzită a sediului NATO ca un om mic și dezorientat, cu ochii mari, gata să înțeleagă ce i se întâmplă și cum se desfășoară mediul internațional politico-militar. Și dezorientată am rămas în primele săptămâni încercând să îmi dau seama de diferența dintre ceea ce nu știam pentru că nu mai fusesem în interior și ceea ce nu știam deși ar fi trebuit să știu.

A urmat prima ministerială la care am făcut monitorizare de presă în timp real, a urmat organizarea unei conferințe cu toți oamenii de relații publice de pe flancul estic al NATO. Și întâlnirea liderilor din mai 2017 - operații media, mii de jurnaliști, două sedii, o zi pentru care pregătirile au însemnat 100 de zile. A urmat un tur de presă la Noble Jump, în România. Apoi diplomație publică pe 5 conturi de Twitter, timp de 10 luni. Tururi de presă în Bosnia, Kosovo, România din nou. Idei multe de a face lucruri noi, de a îmbunătăți practici vechi, Angelia Jolie în vizită la NATO HQ, alte 5 ministeriale și un Summit complet - operații media, o echipă minunată, alte câteva mii de jurnaliști și câteva zeci de conferințe de presă organizate în 3 zile.

Asta a fost munca mea propriu-zisă. Ce a însemnat cu adevărat? Enorm de multă muncă - o provocare continuă, sute de ore suplimentare - jurnaliști, fotografi, militari, oameni politici. Un grup incredibil, profesioniști dedicați până la sânge, diplomație, agonie și extaz, stres, împliniri, reușite, avioane, imposibilul transformat în realizabil. Întrebări, oameni - perete, oameni - triști, oameni fără de care poate că aș fi renunțat, mândrie, poftă de bun și bine, ambiție, recunoștință, mii de tweeturi, sute de mailuri citite zilnic, știri pe pâine, constantă zbatere între mai mult și mai liniște, un telefon bâzâind 18 ore pe zi. Am ajuns să mă simt parte din echipă abia atunci când am simțit că am devenit destul de bună. Iar la despărțire, mi-am dat seama cât am crescut într-un an și jumătate. Și cât de mult din această creștere i se datorează echipei și cât de mult li se datorează șefilor mei și cât de mult dedicării mele.

Belgia nu mi-a plăcut nicio clipă. Nu m-am simțit nicicum acasă aici, iar Bruxelles-ul a fost locul în care am aterizat de 15 ori și niciodată nu a fost nimeni care să mă aștepte cu o îmbrățișare dincolo de porțile de la sosiri. Cu toate astea, Belgia a însemnat NATO și o etapă necesară. A însemnat o bucată din viață în care mi-am dat seama că spiritul meu liber trebuie să trăiască orice aș alege să fac. Și mi-am dat seama că ceea ce mi-am ales să fac voi face bine și mai bine pentru că nu știu să renunț - dar nu știu să renunț nici la părțile din mine care mă fac omul ce zâmbește și creează posibilul de fiecare dată.

Acum iau o pauză, departe de lumea dezlânțuită, să pot reveni cu toată forța stâncilor încăpățânate, care țin strâns între inimă și coaste, toată frumusețea vântului proaspăt și nestăvilit. Voi reveni apoi - nu înapoi, doar înainte.

***

Almost one and a half years ago I was entering the guarded gate of the NATO HQ as a little and disorientated human being, with big eyes trying to figure out what was going on and how the international political military environment works. And I stayed completely lost for the next couple of weeks trying to find out the difference between what I didn’t know because I was an outsider and what I didn’t know although I should.

Afterwards – my first ministerial meeting, where I did live TV monitoring, and then organizing a conference with all the public affairs officers on the NATO’s eastern flank. Afterwards – Heads of State and Government meeting in May 2017 – media operations, thousands of journalists, 2 headquarters, and one day with 100 days preparation. A press tour to the Noble Jump military exercise in Romania. Then public diplomacy for 5 Twitter accounts for over 10 months. Press tours to Bosnia and Herzegovina, Kosovo, Romania again. Lots of ideas to try new things at work, to improve old practices, Angelina Jolie’s visit at the HQ another 5 ministerials and a fully-fledged Summit (media operations again, with an amazing team - a couple of thousands of journalists and tens of press conferences organized for 3 days in a row).

This was my actual work. What it truly meant? An incredible amount of work, a continuous challenge, hundreds of over hours – public affairs officers, journalists, militaries, photographers, politicians. An outstanding bunch of people, over the top professionals, diplomacy, agony and ecstasy, stress, accomplishments, successes, flights, the impossible turned into achievable. Questions, people – walls, people – sad ones, people – without whom I might have given up, pride, appetency for good and well-done things, ambition, appreciation, tens of thousands of tweets, hundreds of read & unread emails daily, news all over the place, constant hustle between more and more peacefully, a phone beeping 18 hours a day.  I managed to feel like a proper part of the team only when I got the feeling that I am doing everything well enough. And in the end, I realized how much I’ve grown in all this time. And how much of this growth is thanks to the team and how much is thanks to the bosses I had and how much is due to my dedication and full commitment.

I haven’t got fond of Belgium at all. Not even for a moment. I have never felt like home there and Brussels was the place where I have landed for 15 times and there was never someone waiting to give me a hug in the arrivals terminal. Despite this, Belgium meant NATO and a necessary phase. It meant a slice of my life when I realized that my free spirit needs to be kept alive and fed whatever I choose to do. And I also realized that what I chose to do I’m going to do better and better because I don’t know how to give up – as I don’t know how to give up on the person inside me who keeps on smiling and creating the ‘possible’ every time.

Now I’m taking a break, ‘far from the madding crowd’, so that I can get back with all the stubbornness of the rocks – those that hold tight between the heart and the ribs all the beauty of fresh and unstoppable wind. I will then get back in business, but not backwards, only onward. 

Despre Parisul al X-lea și despre fiecare Paris al meu

Am mai scris despre timp și despre vremea tuturor lucrurilor și despre răbdare sau mai degrabă lipsa ei, despre fugă și dorințe și - a aștepta - cu toate timpurile și toate persoanele agățate de condiția-i de verb dificil.

Am mai scris și despre plecări și reveniri și despre înainte și încotro și tot felul de întrebări fără semne de punctuație.

Și am tot scris despre mine și despre rătăciri, regăsiri, joc - joacă, nefericiri, împliniri și ambiții.

Aici unde m-am oprit în exact clipa asta s-au adunat mănunchi toate acestea, cam în grabă și cam ostoite de-atâta amar de... luciditate. Și m-am așezat pe-o bancă să privesc un soare parizian moale, cam cât inima mea ghem de recunoștință și înlăcrimată de marele necuprins așezat frumos ca într-un dar pentru toate lumânările în care-am suflat de fiecare 25 aprilie.

În Paris a 10-a oară m-am văzut din nou pe mine - cea care a pășit acolo pentru prima oară acum 5 ani, cea care l-a admirat, l-a vizitat, l-a întors pe toate fețele și cu toate stările și tot pierdută în bucuria nestăvilită i-a rămas fidelă.

Parisul al 10-lea m-a năucit cât a făcut-o și primul și cel din 2015 și cel din 2017.

Până la momentul ăsta m-am tot gândit și frământat și întristat cu strângerea de inimă a celui care se privește pe sine într-un arc peste timp. Mi-a fost teamă de tot ceea ce am pierdut din mine, de tot ceea ce și-a găsit un loc în afara mea - deși eu mă simțeam completă în felurile acelea - de atunci. Mi-a fost teamă că m-am rătăcit de mine, de curiozitatea mea, de setea de frumos și impresionant, de ochii mari, strălucitori, gata în orice clipă să soarbă tot ca la un pas de totala destrămare.

Și Parisul ăsta al meu, cu toate străzile ale căror nume nu le știu, cu cheiurile Senei pe care le-am privit altfel de fiecare dată, cu atâtea cartiere miraculoase, atâta soare dezordonat, atâția pași, atâtea grădini unde să-ți amintești și să uiți deopotrivă, atâtea metrouri pierdute, prinse, înghesuite, muzicale, atâtea locuri familiare, atâtea lumini grațioase, Parisul chemărilor, al numelor proprii, al melancoliei șiroind pe trotuare, Parisul apus și renăscut, agonizând și luptător, Parisul de oricând și Paris-încă-o-dată - Parisul ăsta m-a strâns în brațe ca pe-un copil rătăcit și m-a alinat. Parisul ăsta al meu mi-a șoptit încă o dată de ce e Franța o mare națiune și de ce n-am încetat nicio clipă să o iubesc.

Parisul ăsta m-a salvat. Acolo, la intrarea în Pantheon, în ziua în care Madame Veil își găsea locul printre marii oameni cărora patria franceză le este recunoscătoare, în momentul ăla m-a copleșit frumosul, m-a copleșit parcă toată istoria poporului ăsta și fiecare bucățică din mine s-a simțit cum s-ar simți un francez mândru, hrănit de-o glorie interioară - o victorie asupra falsului, asupra prostiei și a tot ce-i meschin și nesemnificativ. M-a fermecat total - dar nu ca pe-un turist fascinat, ci ca pe o bucată ce și-a găsit întregul și ca pe-un om care-a regăsit umanismul (nu cel din cărți, nu cel din artă, ci acel spirit invizibil care-l unește cu simțirea sa).

Parisul ăsta e o parte aparte a mea - dar e partea aceea care mă ține romantică și vie și puternică. Parisul meu e-o experiență mereu diferită, după chipul și asemănarea mea, dar cu o cale mereu sigură către ceea ce trebuie să aflu.