Am mai scris despre timp și despre vremea tuturor lucrurilor și despre răbdare sau mai degrabă lipsa ei, despre fugă și dorințe și - a aștepta - cu toate timpurile și toate persoanele agățate de condiția-i de verb dificil.
Am mai scris și despre plecări și reveniri și despre înainte și încotro și tot felul de întrebări fără semne de punctuație.
Și am tot scris despre mine și despre rătăciri, regăsiri, joc - joacă, nefericiri, împliniri și ambiții.
Aici unde m-am oprit în exact clipa asta s-au adunat mănunchi toate acestea, cam în grabă și cam ostoite de-atâta amar de... luciditate. Și m-am așezat pe-o bancă să privesc un soare parizian moale, cam cât inima mea ghem de recunoștință și înlăcrimată de marele necuprins așezat frumos ca într-un dar pentru toate lumânările în care-am suflat de fiecare 25 aprilie.
În Paris a 10-a oară m-am văzut din nou pe mine - cea care a pășit acolo pentru prima oară acum 5 ani, cea care l-a admirat, l-a vizitat, l-a întors pe toate fețele și cu toate stările și tot pierdută în bucuria nestăvilită i-a rămas fidelă.
Parisul al 10-lea m-a năucit cât a făcut-o și primul și cel din 2015 și cel din 2017.
Până la momentul ăsta m-am tot gândit și frământat și întristat cu strângerea de inimă a celui care se privește pe sine într-un arc peste timp. Mi-a fost teamă de tot ceea ce am pierdut din mine, de tot ceea ce și-a găsit un loc în afara mea - deși eu mă simțeam completă în felurile acelea - de atunci. Mi-a fost teamă că m-am rătăcit de mine, de curiozitatea mea, de setea de frumos și impresionant, de ochii mari, strălucitori, gata în orice clipă să soarbă tot ca la un pas de totala destrămare.
Și Parisul ăsta al meu, cu toate străzile ale căror nume nu le știu, cu cheiurile Senei pe care le-am privit altfel de fiecare dată, cu atâtea cartiere miraculoase, atâta soare dezordonat, atâția pași, atâtea grădini unde să-ți amintești și să uiți deopotrivă, atâtea metrouri pierdute, prinse, înghesuite, muzicale, atâtea locuri familiare, atâtea lumini grațioase, Parisul chemărilor, al numelor proprii, al melancoliei șiroind pe trotuare, Parisul apus și renăscut, agonizând și luptător, Parisul de oricând și Paris-încă-o-dată - Parisul ăsta m-a strâns în brațe ca pe-un copil rătăcit și m-a alinat. Parisul ăsta al meu mi-a șoptit încă o dată de ce e Franța o mare națiune și de ce n-am încetat nicio clipă să o iubesc.
Parisul ăsta m-a salvat. Acolo, la intrarea în Pantheon, în ziua în care Madame Veil își găsea locul printre marii oameni cărora patria franceză le este recunoscătoare, în momentul ăla m-a copleșit frumosul, m-a copleșit parcă toată istoria poporului ăsta și fiecare bucățică din mine s-a simțit cum s-ar simți un francez mândru, hrănit de-o glorie interioară - o victorie asupra falsului, asupra prostiei și a tot ce-i meschin și nesemnificativ. M-a fermecat total - dar nu ca pe-un turist fascinat, ci ca pe o bucată ce și-a găsit întregul și ca pe-un om care-a regăsit umanismul (nu cel din cărți, nu cel din artă, ci acel spirit invizibil care-l unește cu simțirea sa).
Parisul ăsta e o parte aparte a mea - dar e partea aceea care mă ține romantică și vie și puternică. Parisul meu e-o experiență mereu diferită, după chipul și asemănarea mea, dar cu o cale mereu sigură către ceea ce trebuie să aflu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu