Băieții cu tricouri negre sunt oamenii ăia mai faini decât ai crede la prima vedere.
Băieții cu tricouri negre erau fascinația mea în anii de liceu. Oameni din aceia care cunosc tot felul de lucruri pe care eu abia reușesc să le înțeleg, oameni încălțați cu bocanci și cu zâmbete largi. Băieți pletoși, cu bărbi aparent fioroase și cu ochi blânzi. Oameni care știu să cânte în feluri nebunești și care încă mai cuceresc fetele cu o chitară.
Între timp, am mai crescut și-am aflat că oamenii nu se judecă după aspect. Am început să-i admir pe băieții ăia de poartă costume impecabile și pantofi fără cusur. Pentru o vreme, m-am integrat și eu cumva într-un peisaj formal din punct de vedere vestimentar și nu numai. Cu toate astea, medalionul meu pacifist, primit în vacanța de vară din 2008 de la Cipi a rezistat. Căci e parte de mine, e partea la care țin cel mai mult și de care orice aș face și oriunde aș merge nu mă pot dezice.
Și mi-am dat seama că nu mă pot dezice nici de zecile de tricouri negre, lungi și largi pe care le port (mai rar acum, dar la fel de fericită și plină de sentimentul că-s apărată de întreaga lume în ele), nici de bocancii ăia pe care i-am iubit din prima zi, cu care am luat la pas jumătate de țară, zeci de nopți de vamă și vreo șase primăveri friguroase. Și în același timp, în inima mea au un loc aparte băieții cu tricouri negre.
Pentru că băieții ăștia tineri și nebuni sunt partea aceea din mine care-a rămas neschimbată. Iubirile, pasiunile, nisipul din Vamă, concertele memorabile, pletele rebele, muzica aceea care-ți tresare inima, o pană de chitară păstrată cu sfințenie în portofel (pentru că nu se știe niciodată când întâlnești un chitarist care ar putea avea nevoie de ea) și toate astea adunate în refugiul unei lumi prea grăbite - o mare de oameni orbită de valori materiale și uitarea sufletului.
În adâncul meu știu, așa cum am știut mereu, că omul acela cu care-mi voi împărți viața, va avea sub costumul impecabil - un tricou negru.
Tragedia din Colectiv se întâmplă în fiecare zi. Iar și iar și iar și iar.
Scriu aici pentru că nu pot vorbi. Pentru că refuz să mai vorbesc despre asta, pentru că am strâns prea multă tăcere, neputință și tristețe. Pentru că în fiecare zi mi se taie respirația la fiecare numărătoare și fiecare părticică din mine se roagă să înceapă mai repede numărătoarea celor vindecați, care părăsesc spitalele și pornesc în noile lor vieți.
Dar copii frumoși, tineri zâmbitori, oameni cu priviri blânde pleacă din lumea asta și-n loc rămâne „un deșert de disperare”, cum spune poezia.
Și-n mine se cască prăpastia și mai înghite încă un milion de lacrimi - de neputință, de furie pe nedreapta lor soartă, de lipsă de speranță, de miros de fericire arsă și de durere care nu se mai termină. Și nu înțeleg.
Viața merge înainte. Îmi spun asta - și eu și oamenii din jur. Cu voci din ce în ce mai triste, din ce în ce mai scăzute. Când mi-am pierdut persoane dragi din familie, rând pe rând, în niște ani tulburi și mohorâți, am simțit cum durerea fizică e cea mai ușoară dintre dureri. Mi-am dat seama că atunci când îți dispar bucăți din suflet, nu te poți trata nicicum, nu există opțiuni, nu există scăpare. O ții în tine și-o înduri până rămâi fără cuvinte, fără lacrimi, fără putere. Ești învins și când reușești să accepți asta, pornești, în tăcere, mai departe-n viața ta. În realitate, nu treci niciodată peste. Ci mergi pe lângă, împreună cu sufletul tău fărâmat, acceptând tacit ceea ce nu poți schimba.
Așa mă simt și acum. Roasă în fiecare zi de atâta moarte blestemată. Și mă închid și mai mult, să nu iasă cumva negrul ăsta și-afară, să nu-i rănească pe cei din jur, să nu frângă bucurii, să nu ucidă însoritele anotimpuri. Căci poate nu-s îndreptățită să mă simt rănită - nu i-am cunoscut, nu le-am fost apropiată, nu am știut de existența lor până în noaptea aceea fatidică. Totuși, sunt convinsă că la un moment dat, am trecut prin aceleași locuri, am ascultat aceeași muzică, am avut idei și atitudini asemănătoare în unele situații, am tresărit la aceleași vorbe și poate că am avut și câteva dorințe comune. I-am cunoscut din fotografii și din povești. Și asta mi-e de ajuns să le ghicesc sufletele și să știu că pământul ăsta a pierdut niște minuni de oameni, niște visuri ce-au rămas neîmplinite, niște vieți ce trebuiau continuate în același ritm de rock și cu aceeași poftă tinerească.
Mereu am crezut că am un suflet folk și-o inimă rock.
Acum cred că viața mea merge înainte mult mai fragilă, ținând în palme toată pierderea asta prea dură, prea crudă, prea apăsătoare. În schimb, știu că oamenii aceștia frumoși, care nu mai sunt fizic printre noi, au devenit inima mea rock. Sunt în locul în care se-ntâmplă toată libertatea și toată energia și asta este, pentru moment, singura alinare posibilă.
