Zâmbesc de 4 ani sub același soare

Luna aceasta s-au împlinit 4 ani de când am început să înșir cuvinte alese sub un Zâmbet de Soare.

Nu cred că realizez cu exactitate cum și mai ales când au trecut acești ani... Dar știu că în tot timpul ăsta am scris aici foarte mult despre mine, despre vacanțe, visuri, împliniri și dezamăgiri, iubiri și speranțe, frământări și revolte, temeri și fericiri. Am scris mult despre ce și cum am simțit, trăit, visat, despre cum s-a oglindit lumea în mine de-a lungul timpului și acum realizez cât m-am transformat - ce am pierdut, ce am păstrat, ce am îmbunătățit, ce am uitat...

Au trecut mulți oameni prin viața mea. Incredibil de frumoși unii, teribil de gri alții; unii au rămas, alții doar s-au plimbat puțin prin grădina mea, iar de alții am fugit eu. Unii au rămas cuceriți de zâmbet, alții orbiți de soare. Dar de la toți am încercat să culeg câte ceva - bucurii, amintiri, perspective sau pur și simplu lucruri bune și senine. Am căutat să mă îmbogățesc și simt că, de cele mai multe ori, am reușit...

Sunt atât de multe lucruri adunate în 4 ani, aici, pe acest jurnal virtual - sute de mii de vorbe, sute de cititori, zeci de fotografii și melodii, poezii, filme, lumini, nostalgii și toate florile vieții - mai mândre, mai uscate, mai abătute sau mai împlinite...

Mă bucur mult că am ajuns aici; că după 4 ani, scriu în continuare, deși acum gândesc mai mult, mă emoționez mai repede, mă bucur mai ușor. După 4 ani, am crescut și am construit în direcții diverse, dar în esență, sunt aceeași... Aceeași copilă hippioată care nu poate respira dacă nu aude muzică, dacă nu se trezește noaptea să scrie ce îi trece prin cap, dacă nu spune răspicat ceea ce crede. Și încă mai am lucruri multe de strigat, visuri multe de construit, fotografii de încadrat, oameni de întâlnit și cântece de ascultat... Mai am multă tinerețe de cucerit și  propoziții de așezat - cu aceeași sinceritate, răbdare și poezie a emoțiilor ca și până acum...

Cel mai frumos lucru e că, deși m-am schimbat mult, ”Zâmbet de Soare” încă e parte de mine, încă mă reprezintă... Și dacă aș renunța la tot ceea ce am împărtășit cu voi în acești 4 ani, aș renunța la nostalgiile mele, la dovezile trăirilor mele și mai mult, la experiențele care m-au modelat și m-au adus până aici...

Vă mulțumesc din suflet celor care îmi citiți nebuniile și sper ca măcar câteva dintre cuvintele mele din acești ani să vă fi adus o rază de soare în gând!
Să fiți frumoși și să fiți iubiți!

Ca Alice a lui Carroll și nu a lui Norman

Emoții multe. Timiditate. Contrar aparențelor, fiecare întâlnire cu studioul de radio este copleșitoare. Mixere. Butoane. Microfoane. Melodii așezate cuminți în playlist-uri. Toate acestea fac parte din cel mai mare vis al meu, în curs de împlinire. Visul pe care am început să-l construiesc acum ceva vreme, iar de atunci, am simțit că orice apropiere de studioul de radio a fost o rază de soare, o bucurie, un mare moment din care aveam atât de multe de ”luat”. Și, bineînțeles, oamenii. Oamenii faini și binevoitori, care îți împărtășesc încântați tot ceea ce vrei să afli, tot ceea ce visezi zi și noapte și speri ca, într-o bună zi, să-ți desăvârșească viața.

Kiss FM, Rock FM, Magic FM, toate așezate circular, ca orele nesfârșite de fericire în care radioul îmi umple viața. Locuri noi, lucruri noi, oameni noi, forme, feluri, perspective, idei și imagini cu totul și cu totul incredibile, neașteptate, cuceritoare...

Cam așa îmi spune inima că se poate transpune în și printre cuvinte prima săptămână de internship la Kiss FM &co. Și așa o poftă nebună îmi e să învăț, să fac greșeli, să pot crește, să văd, să creez, să ascult, să simt... tot ce se întâmplă în minunata lume a radioului... DA! Asta sunt și cu siguranța așa mă văd, în toate realitățile zilelor... o Alice în Țara Minunilor.

Astăzi, cineva mi-a spus: ”în fiecare dimineață în care te trezești ai două posibiltăți: să te culci din nou și să-ți continui visul sau să te trezești și să-l realizezi...”.
Așa că știu ce îmi doresc și mai ales cât de puternic este visul ce mă macină și mă aleargă și mă întărâtă în fiecare clipă și nu e nimic în lume care să-mi poată împiedica trezirea...

Doar cu ochii deschiși, poți vedea, cu adevărat, lumea...

Scrisoare pentru cei care și-au greșit meseria

Unii oameni nu ar trebui sa fie profesori. Pur și simplu. Mai întâi, pentru că nu au destule cunoștințe. Dar nu asta e cel mai grav. Cel mai grav lucru este că ei NU ȘTIU să predea. Nu știu să îi învețe pe ceilalți ceea ce ei se presupune că stăpânesc cel mai bine. Nu au vocație. Și mai mult, nu au habar ce înseamnă respectul, devotamentul pentru o asemenea profesie specială și cu siguranță nu au habar ce presupune, cu adevărat, munca de profesor.

A fi profesor înseamnă a îndruma, a deschide noi perspective și a lumina drumul fiecărui om care te privește ca pe un idol. A fi profesor înseamnă a cunoaște, a înțelege și a explica. Un profesor nu trebuie să dețină doar informații, ci și umanitate.

Am avut onoarea, bucuria și mândria să cunosc, în viața mea de până acum, câțiva profesori adevărați. Oameni care m-au marcat și pe care îi privesc cu drag și cu o mulțumire pe care nu știu dacă voi reuși să o exprim vreodată. Pe lângă aceștia, mai cunosc oameni care nu mi-ai fost mie profesori, dar pe care îi admir pentru tot ceea ce fac și felul în care gândesc.

Însă nu toți sunt făcuți să devină profesori. Iar aici nu este o chestiune de metode didactice care nu îmi sunt mie pe plac. Nu, aici e vorba de persoanele acelea meschine, mediocre și nemulțumite de cursul vieții lor care au ajuns la catedră pentru că nu au găsit alt mod de a răzbate în viață. Au ajuns la catedră fără să înțeleagă că rolul lor acolo este aproape vital, ca al unui medic în sala de operație. O atitudine urâtă nu va face altceva decât să sece orice izvor din mintea elevilor sau studenților. Un om care nu e mulțumit cu munca de profesor nu ar mai trebui să o facă. Simplu. Nu să îi facă pe studenți vinovați de frustrările sale. Pentru că nu sunt. Ei sunt acolo, deschiși, pregătiți să îl urmeze pe profesor în aventura de a descoperi lumea...

Până în acești ani, dacă tinerilor li se spunea că lumea e urâtă și că ei fac parte din ea, se resemnau, țineau privirea în pământ și tăceau.
Acum însă trăim o libertate pe care părinții generației mele au câștigat-o. Avem libertatea să spunem NU! Nu vrem să fim bătaia de joc a unor oameni care nu au înțeles ce înseamnă să fii profesor! Nu vrem să înghițim nedreptăți și umilințe doar pentru că cel de la catedră ”e mai mare în grad”! Noi gândim, suntem însetați de cunoaștere și vrem să fim respectați așa cum și noi am fost învățați să respectăm oamenii pentru calitatea lor de oameni, nu pentru profesia lor!

Așadar, dragilor, dacă sunteți un profesor pe care nu-l interesează părerea studenților, dacă sunteți un profesor indiferent la existența în sine a studenților, dacă sunteți ranchiunoși, lipsiți de înțelegere, respect și dragoste pentru meseria de profesor, ghiciți! Nu vă obligă nimeni să stați la catedră! Ba chiar vă rugăm să nu ne mai ciopârțiți sufletele și mințile, pentru că noi dorim să construim cu ele o lume mai bună! Și vom reuși!

Câte fotografii, atâtea veșnicii!

Ferestrele sunt mari. Cerul e cald, pregătit să acopere, tandru, vara... În cameră lumina e perfectă pentru a fi privită, visată, iubită...  

Așa e și cu drumurile astea prin lume... Se așează peste umerii tăi ca o dantelă de zile inimaginabile și nu îți devin povară, ci protecție... Între ele, sufletele noastre doar se întâmplă și se minunează și se întreabă unde ar trebui să se oprească...

Nu există un capăt, pentru că nu l-am inventat și ca într-un secret etern, ne ducem căutarea până când aproape că uităm pe cine sau ce căutăm... De fapt, contează prea puțin... Avem atâtea străzi și cărări, oceane și râuri, castele și cabane, nori și stele, iarbă și nisip, și câte și mai câte minuni... Iar noi nu trebuie decât să fim poduri trainice... să legăm tot ceea ce trăim de viață și de fericire... Pentru că numai așa vom reuși să păcălim timpul: să nu ne uite, să ne păstreze între valurile sale mereu și mereu și mereu... 

 Et si omnes, ego non.

În cea mai bună lume

Mă gândesc că nu știu să povestesc ultimele două săptămâni. Nu știu ce și cum s-a petrecut în acest timp, pentru că zilele acelea au răstălmăcit tot ceea ce înseamnă ideea de timp omenesc și de fapt, nu au fost decât lumini și atingeri. 

Au fost orașe imense, soare mult printre copaci înfloriți pentru prima oară. Ca o primăvară nouă, despre care niciun mare scriitor nu a apucat să povestească. 

A fost un carusel colorat și zgomotos în care doar ne-am ținut de mână. Și am tăcut în fața oceanului și a înălțimilor care ne decojeau uimirile. Și am dansat pe melodia unui întreg reflux. Și am alergat după sunetele copilăriei, după sunetele visurilor, apoi sunetele ne-au urmărit prin muzee în care soarele este mereu altul, locuri ca niște chei construite anume pentru ușile pe care nu știusem să le deschidem înainte. Ne-am jucat de-a oamenii, cu oameni, printre oameni. Nu știu ce fericire am strâns mai tare la piept: râsul isteric sau liniștea înnebunitoare... Nici nu vreau să știu. Ne-am văzut în oglinzi caraghioase. Mai mari ca noi. Mai puternice sau mai șubrede. Ne-am privit și după ele. Mereu altfel, mereu aceiași - copii copleșiți de o tinerețe ca un carusel care nu obosește niciodată. 

Un carusel ca un bazar sentimental, cu mii de povești nescrise, care pleacă mereu mai departe, spre insula lui de iluzii devenite realitate, loc pe care îl caută prin tumultul tuturor înserărilor și naivitatea tuturor dimineților. Un joc de-a viața, așezat mereu pe acoperișurile cele mai neconvenționale, aproape de mare, de ocean, de soare, de ființe dragi și de dragoste. Jocul nostru este ca ultima bomboană din cutie. Aceea pe care nu o mai mănânci, păstrând-o pentru un viitor închipuit special, așteptat, nicicând atins.

El este omul pentru care aș mânca jumătate din ultima bomboană. Jumătate din orice. Jumătate din tot. Un spațiu infinit în care viorile vorbesc în cele mai simple balade. Nu doar cântece, tot ceea ce este poezia lumii ori lumea poeziei ori el, așa cum doarme liniștit, cu pielea respirându-i agale și cu tot ceea ce visează îmbrâncindu-mă spre și mai multă dragoste. 

Somnul din el se revarsă pe pernă și mă gândesc agitată la un mâine pe care niciun calendar nu-l poate descrie. Somnul din el mă înghite și încerc să scap așa cum apa îmi fugea mereu din căușul palmei în copilărie. Acum însă, am crescut, iar în căușul palmei apa și-a făcut un culcuș moale, așa ca să-nțeleg că trebuie să mă las cuibărită de mulțumire în somnul dragostei mute. 

Am aflat că fericirea supremă nu are nici timp și nici cuvinte. Ci doar un fel unic de a savura la nesfârșit ultima bomboană.