”Căci doar adevărul vă va face liberi...”

Sunt dezamăgită. Sunt revoltată, tristă, scârbită.

Da, elevul român copiază. Cu toții am trecut pe aici măcar o dată în primii 12 ani de școală, la tot felul de lucrări de control. Pentru că sunt materii care nu ne plac, pe care nu le înțelegem, cărora nu le vedem utilitatea sau pur și simplu am fost luați prin surprindere și nu învățasem în ziua aceea. Așa că soluția este să ”ne inspirăm” din caiete, cărți și materiale ajutătoare. Într-o oarecare măsură, riscăm. Riscăm să fim prinși atunci de către profesor, dar mai ales, riscăm să fim prinși, mai târziu, de către viață. Cu toate astea, sunt lucruri minore, testele, evaluările date la anumite materii în 12 ani de școală. Așa că, poate că eschivarea nu este întotdeauna cea mai rea soluție.

Totuși, ajungem la facultate. În învățământul universitar se presupune că suntem deja oameni maturi, care ne alegem ceea ce vrem să facem mai departe în viață. Alegem o specializare într-un anumit domeniu și urmăm o facultate pentru a putea deveni profesioniști, pentru a dobândi cunoștințele și practicile necesare, pentru a ne putea forma și pregăti pentru CE VOM DEVENI. Nu știu în ce măsură învățământul universitar românesc te ajută să reușești în acest sens, pentru că are, cu siguranță, enorm de multe lacune, hibe și mecanisme care nu funcționează.

Ceea ce știu cu siguranță, însă, este că nici studenții nu depun partea lor de efort. Nici studenții nu fac ceva pentru a învăța, pentru a aprofunda, pentru a rămâne, într-adevăr, cu ceva, după terminarea facultății.

Desigur, nu vreau să generalizez. Sunt și cazuri izolate, oameni care au pretenții de la ei și care țin atât de mult la corectitudine și integritate, încât preferă să se ducă la examen cu ceea ce știu propriu-zis, decât cu ceea ce a scris profesorul în curs.

Citeam zilele trecute articolul unei profesoare revoltate pe studenții care copiază. De ce copiază? Pentru că li se permite! Pentru că primesc beneficii (note mari, locuri la BUGET!!!, burse) pentru înșelătorie și ingeniozitatea de a trișa. Copiază pentru că li se oferă posibilitatea, pentru că văd în jurul lor oameni care au reușit așa, astfel încât valorile lor sunt cu totul date peste cap. Da, fiind oameni maturi, ar trebui să fie conștienți de gravitatea faptelor, să realizeze că își fură singuri căciula (lucruri ce nu pot fi pretinse unui școlar), să își dea seama că ceea ce fac acționează doar în detrimentul lor, că, în final, ei nu vor rămâne cu nimic. Poate doar cu goluri mari, cu speranțe deșarte la un loc de muncă bine plătit și cu un salariu minim pe economie pe lună.

Dar nu e așa! Învățământul românesc nu ține cont de corectitudine, nu exmatriculează studenții care copiază, nu face altceva decât să îi tolereze, să le acorde note bune pe informații furate și să îi plaseze în capul listelor cu medii anuale, să le acorde șansa de a studia cu Erasmus, șamd.

Mai mult, cum ar trebui să rămâi un student care nu vrea să copieze, ci doar să scrie ceea ce știe cu adevărat, când cei prinși cu materiale din care se inspirau în timpul examenului sunt lăsați să-și continue, pur și simplu, lucrarea?! Cum ar trebui să reacționezi, ca un om corect, când, în timpul examenului, jumătate din sală, se duce, pe rând, la baie, fără însoțitori, dar nu fără telefoane?! Fac asta pentru că li se permite. Iar ceilalți cum ar trebui să reacționeze?! Să spună: ”Vai, eu vreau o notă mai mică pentru că numai atât știu!”?!

Nici gând! Văzând că se poate, vor trișa și ei, la rândul lor. Vor ieși din sală mândri de ispravă și se vor bucura de notele mari. Și vor termina o facultate fără prea multe cunoștințe, vor îngroșa rândurile șomerilor, pentru că nu se vor putea angaja în posturile pentru care ar fi calificați conform facultății terminate - pentru simplul fapt că nu vor fi competenți! Alte meserii nu vor fi demne de ei, cei cu studii superioare și astfel învățământul universitar va rămâne bolnav în continuare, iar România la fel de plină de lene, sărăcie și incultură.

În învățământul universitar din alte țări noțiunea de copiat, pentru un student oarecare, nu există. În învățământul universitar din România prostia de a nu copia e din ce în ce mai rar o virtute și, de fapt, din ce în ce mai rar, există.

Cum ne dezlipim, îmbinăm, (re)găsim...

A venit așa, ca un fel de iarnă... Cu zile reci și zăpezi întârziate, leneșe, timide... Și tocmai zilele acestea în care mă gândeam la capitolul din ”Ultima noapte de dragoste...” intitulat ”Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu”. Pe noi însă, ne-a împrăștiat pământul ăsta al unei divinități oarecare... Ne-a împrăștiat în toate zările...

Mă întreb dacă așa, împrăștiați, ar trebui să cucerim lumea, să cunoaștem singurătatea absurdă pe care a evocat-o Cioran toată viața sau să aflăm că numai împreună putem reuși, că doar împreună putem atinge fericirea?!

E ciudată, e meschină lipsa aceasta a oamenilor dragi din preajmă și îți șoptește parcă, în fiecare clipă, că dorul există și că umple depărtarea până la saturație... Nu am aflat încă în ce fel ar trebui să te comporți cu distanțele pentru ca ele să dispară, dar sunt hotărâtă să aflu...

E greu să te desprinzi de lucrurile și locurile familiare, să pleci, să le lași în urmă... Să știi că nu mai e loc de întoarcere... Nu pentru că cineva ți-ar fi închis ușa, ci pentru că așa merg lucrurile... Pentru că acum e timpul tău, spațiul tău, lumea ta... Și deși habar n-ai cum să reacționezi la toată desfășurarea asta de forțe, te străduiești să cauți zâmbete, să încerci, să îți amintești că poți și că visurile devin realitate atunci când îți dorești îndeajuns...

E firesc să fie dificile schimbările, fragmentele de viață pe care nu știi cum să le privești, cum să le ții în palme și nici ce să faci cu ele... Poate e normal să ne despartă pământul de ceea ce iubim mai mult... să aflăm și noi cât de mare poate fi o iubire și cât de mult ne poate salva... Din orice parte a lumii, în orice moment al vieții...

Timpuri noi, vorbe noi, gânduri vechi

Revenită din globul de cristal, m-am așezat cu picioarele pe pământ, cu ochii pironiți la trecătorii gri, așteptând...

Vacanța mea de sărbători a fost de poveste, chiar dacă nu am avut zăpadă și râsete îmbujorate... Am avut, în schimb, o liniște fermecătoare, o bucurie seducătoare, o lumină perfectă... Zile fericite, timp suspendat, oameni dragi, acasă... Nu am aflat și nici nu m-a interesat cum s-a scurs timpul în săptămânile sfârșitului de 2013. Am trăit zile în șir, atemporal (se poate să fi fost ore sau luni...). Nu a contat nimic: nici când, nici unde, nici de ce: pentru că apropierea oamenilor dragi, lucrurile mărunte care-mi împlinesc viața, muzica și tot ce-i mai cald și mai frumos pentru un copil izbit deja de prea multe depărtări, s-au așternut în zile și nopți colorate, parfumate specific, să nu le uit, să nu mă desprind de ele prea curând, să nu mă părăsească prea ușor...

Întoarsă în tumultul capitalei, am realizat că magia începe să se risipească. Am strigat cu putere că nu o să renunț, mi-am construit un plan și m-am hotărât că tristețea ar trebui depozitată în locuri neconvenționale. Că o pot exploata în favoarea unor idei cel puțin înălțătoare. M-am gândit mult, mi-am făurit visuri îndrăznețe și căi inaccesibile, aparent. Am simțit, însă, că am aer să respir pentru toate nebuniile care-și vor eliberarea. Că tinerețea nu îmi va face nicicând vreun deserviciu și că sunt în locul și în momentul în care trebuie să profit de toate acestea.

Aici lumea se grăbește mult. De parcă peronul de la Unirii e capătul vieții lor. De parcă nu există ore, ci secunde și totul trebuie încheiat cât mai repede cu putință, să nu se piardă, să nu dispară, să nu devină deja mort și îngropat. Am observat mult oamenii din jur în ultimele zile. Am ascultat destul poveștile lor tăcute și mi-am dat seama că toți fac parte din modelul lumii de azi, din modelul unei mari capitale și mai ales, așa cum spunea Cioran, ”toți sunt pe cale să nu mai fie oameni” (el se referea la bețivi, sfinți, îndrăgostiți și poeți, astăzi însă, se aplică, într-o mare măsură, majorității).

Despre așteptare ar fi greu să scriu încă o dată. O trăiesc însă altfel acum, în multiple direcții și cu speranțe diverse. Totul este o așteptare. Anevoioasă, apăsătoare, plină de drumuri ocolitoare sau pur și simplu de străzi dezafectate și închise. Ce aștept? Să pot îmbrățișa oameni, reușite, suflete, creșteri. Ambiții prostești ar putea părea. Poate că, la un anumit nivel, chiar sunt. Însă ambițiile mele m-au adus aici... M-au ținut de mână atâția ani, mi-au dat vântul la o parte din cale și mi-au dăruit câte o dimineață pe zi, câte o primăvară pe an. Așa încât, cum să fiu atât de crudă și să mă dezic de ceea ce e în mine, fie că-mi place, fie că nu?!

Promit să vă scriu, atunci când măcar o parte din așteptările mele încetează pentru a face loc savurării unei fericiri copleșitoare, de sfârșit de frământare, de început de zi nouă cu un soare curios și o minte deschisă.