Culoarea unui vis împlinit

Se pare că la mijlocul lui noiembrie iarna s-a grăbit să vină. Ca-n povești pentru că viața mea își scrie acum o poveste de vis. Ca de iarnă... ca de un vis imens care se împlinește așa cum mi-am dorit ani în șir. Un vis care nu are echivalent în cuvinte sau imagini, nici în cântece sau expresii non-verbale, poate doar în emoții... Un vis cât un miliard de emoții care mișună în interiorul meu și-și caută țipete destul de înverșunate, de revelatoare, de puternice să se poată exprima...

Un vis despre care cei care îmi cunosc sufletul știu că mă reprezintă, că a crescut în mine de atât de mult timp încât am și uitat cum a început, visul acesta care e dragostea mea secretă, o fericire de nedescris și de necuprins...

Simt că de mâine nu voi face altceva decât să caut forme de a manifesta preaplinul acesta... Toate trăirile care se vor juca în mine, sentimente cu chip de mulțumire și-o minune care depășește cu mult semnificația cuvântului ”fericire”.

Visurile devin realitate. Ori poate realitatea e de vis... Cu siguranță, realitatea mea, cea care va începe mâine, va adăposti sub ea toate bucuriile umanității, căci asta îmi strigă în inimă plăcerea visului împlinit...

Zâmbind în așteptarea dimineții mi-am adus aminte de întrebarea unui vamaiot drag: ”Ce culoare are sufletul?”... Cred că are culoarea visurilor împlinite pe care le-a respirat...

Destinul alege oamenii, oamenii aleg lumina

O dată pe an, poezia își face bagajele și pleacă la Pitești. De peste tot, se tot adună, ca o adevărată poezie... îmbină, culege, leagă, asociază, pictează, stârnește tot ce înseamnă talente tinere de la o graniță a României, până la cealaltă.
Pentru a treia oară, am fost norocoasă să fac parte din fenomenul acesta al cărui nume, însă, nu definește ceea ce reprezintă cu adevărat. Sau, mai bine zis, nu mai definește...

În 2011, ajungeam la reuniunea asta de suflete îngrămădite în poezii, într-un noiembrie friguros, plin de ceață și nesiguranță, naivă și curioasă. În prima seară, Valentin mi-a spus cu un zâmbet larg: ”Vei vedea că aici se leagă prietenii extraordinare, că ceea ce se țese aici nu se va destrăma prea ușor...”. Sceptică, nu știam să înțeleg sau să accept astfel de cuvinte...

Timpul mi-a arătat, însă, că Valentin avea dreptate... Că oamenii se cern, cei frumoși rămân, cu tot cu poezia după ei, în viața mea. Oameni spre care mă îndrept, cu același drag, în fiecare an și pe care îi regăsesc mereu mai plini de lumină și de atâtea experiențe și gânduri așezate în cele mai spectaculoase forme.
Totodată, Piteștiul mi-a dăruit șansa să descopăr mai mult, să găsesc și alți oameni faini, din toate colțurile țării, să îi scriu printre amintirile mele cele mai dragi, cu majuscule: MEMORABILI.

Destinul te duce acolo unde îți e locul, fie că se mișcă mai repede sau mai încet, fie că se poticnește cam des sau curge ca un râu limpede. Viața îți dă șansa să te bucuri de întâlniri, de regăsiri, de clipe ce nu se vor mai întoarce... De fapt, nici nu trebuie să se întoarcă... trebuie doar să le înțelegi fericirea, să te lași fermecat și să simți cum poezia te salvează... întotdeauna.
Pentru că poezia face viața suportabilă.

Bucureștiul a suferit prea mult de toamnă

Vine ploaia. Vine iarna și în bucățica mea de Românie.
Vine timpul alergând. Vine din urmă și pe măsură ce îmi înghesuie întreg corpul în îmbrățișări forțate, încep să merg și eu, alături de el, în pași de dans, de vals, de valori căutate, uneori dobândite, uneori răsplătite, uneori dezirabile sau nici atât.

Pe măsură ce-mi exersez rolul de Dorothy și mă mândresc în sinea mea cu tot soiul de pantofi neconvenționali, încep să mângâi cu palmele ceea ce iubesc sau doar ceea ce întâlnesc în orașul ce-mi este noua casă.

Imagini, oameni, soare, copaci, parcuri, metrou, gară, aeroport, străduțe fermecătoare, oameni faini, clădiri, simboluri, străini, cursuri, fotografii, filme, ciudățenii, neînțelegeri, înălțimi necuprinse, zâmbete respinse, amăgiri, întrebări, cărți, căldură, farmec, ceaiuri, prietenii, amorțiri, dezmorțiri, dezmințiri, apropieri, pietre, frig, ploaie, librării, figuri impunătoare, persoane, personaje, nenorociri, nimicnicii, rumoare, stele sau vitrine năucitoare, cuvinte, Oameni, frumuseți trecătoare, frumuseți orbitoare, frumuseți pure, picioare grațioase, coate ascuțite, dorințe, ochi închiși, indiferență, urâțenie, trafic, amabilitate, labirinturi, încurcături, mașini, mulțumiri, tandrețe, învinși, învingători, decizii, deziluzii, iluzii, împliniri, împăcări, sunete, suflete... își țin de cald împreună, strecurându-se în trezirile mele.

Bucureștiul șoptit mă cucerește în fiecare zi.
Mă ademenește să reîncep să scriu povestea. Așa cum e ea, așa cum sunt eu... Înnebunită de ploaie, de marele oraș, de marile mulțimi, de lumea care mă înghite în amorțeala ei... Înnebunită, strig să o dezmorțesc: să nu o pierd, să nu mă piardă, să nu mă pierd...

Cum se întâmplă să înceapă sfârșitul de toamnă

- scurtă poveste despre oameni, ochi și viață -

M. are 12 ani. E veselă, isteață și face parte dintre puținii copii care iarna își lipește nasul de geamul înghețat doar pentru a fi mai aproape de anotimpul greu.
A. are vreo 10 ani în plus. Tinerețea ei o ține de mână liniștită și îi ghidează pașii în tot soiul de direcții. A. nu se plânge. Știe că tinerețea ei e de nădejde și n-o va rătăci prea ușor.

Într-una din primele vizite pe care A. i le face fetiței cu ochii nedescoperiți încă de vreun mare fotograf, stau amândouă în sufrageria mică, baricadată de două biblioteci impunătoare. Vorbesc multe... lumea de 12 ani se amestecă destul de des cu cea de 22 în discuțiile lor. Dar le place. Scriu împreună o poveste frumoasă.
La un moment dat, A. vede la singurul geam al camerei ceea ce părea a fi un portocal micuț, odihnindu-și trupul într-un ghiveci mare și verde. Purta cu mândrie un început de portocală pe cea mai vestică dintre crenguțe și părea fericit.
Surprinsă de noua ei descoperire, A. exclamă:
- Oau, un portocal!
Lămurirea vine imediat:
- E un mandarin. Știi, face niște portocale mai micuțe...
- Atunci e și mai frumos! E un verișor al portocalului! Cât de frumos!
- Îți place? întreabă uimită M.
- Sigur că da! Este superb!
- Știi, nicio persoană care a venit până acum aici nu a apreciat mandarinul. Toți apreciază doar telefoanele și televizoarele, dar nimeni nu a spus nimic de mandarin...

Universul se reinventează.