Spre plaja îndrăgostită de mare...

În aproximativ 12 ore, inima-mi se va smunci către cea mai mare dragoste a mea, pe care o voi îmbrăţişa cu libertate, eliberată şi mulţumită...

Urmează zile însorite în vama mea primitoare, pestriţă, libertină şi surprinzătoare, urmează muzică multă, live, oameni faini din multe colţuri ale ţării, nisip, apă sărată şi nopţi fermecătoare. Am aşteptat atât de mult clipa asta, încât acum mă voi bucura de fiecare părticică a ei, ca şi când ar fi ultima...

Aşadar, în următoarea săptămână, fără net şi fără telefon, voi fi de găsit doar la un val sau o chitară distanţă, pentru cine se încumetă să respire frumos tot ceea ce se aşterne, parcă ireal, aproape de vama cu Bulgaria...

Vacanţă plăcută tuturor! Lumină faină şi linişte s-aveţi!

Lumea are toate culorile

"trece an după an/ trec lumini pe tavan..."

Au trecut examenele. Admiterile, zilele infernale cu multe ore de studiu, drumuri chinuitoare până şi de la Bucureşti. S-au dus. Bilanţul ar fi cam aşa: admisă la SNSPA, la Facultatea de Ştiinţe Politice, la buget, după un examen la matematică, cu nota 9.30 (a 29-a) şi la Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice, tot la buget, după un examen la limba română, cu o notă de 9.50 (a II-a). Am ales Comunicarea. Pentru sufletul meu, pentru ceea ce îmi doresc, pentru că simt că asta mi se potriveşte şi asta voi putea face cu plăcere. Şi pentru că în felul ăsta, aş putea face radio toată viaţa.

Dar nu am început să scriu aici pentru a mă lăuda. Sunt mulţumită, însă nu doar de rezultatele astea pentru care, recunosc, am muncit şi am învăţat destul. Mă simt împlinită pentru ultimele săptămâni în care am parcurs sute de kilometri anevoioşi, nu doar fizic, ci şi spiritual, căci am resimţit enorm de multă oboseală, m-am rătăcit, am fost dezorientată, tristă, revoltată, stresată, emoţionată, am plâns mult şi-am râs puţin, am sperat, m-am agăţat de visul mării ca de singurul colac de salvare, am strâns în mine doruri de care nu mă credeam capabilă, jinduind eliberarea şi liniştea ce păreau să întârzie mult prea mult... Sunt mulţumită pentru că prin toate cele ce m-au copleşit în ultima vreme am mai crescut puţin, am atins Bucureştiul aşa cum n-am mai făcut-o până acum, am reuşit să mă echilibrez în modul de percepţie, am deschis ochii în feluri noi, am cunoscut, am aflat, am înţeles, am îmbrăţişat în zeci de forme incredibile, m-am bucurat.

M-am bucurat mai ales de oameni. Am învăţat atât de multe despre oameni în ultimele două săptămâni. Am învăţat şi despre mine că sunt o norocoasă pentru că i-am întâlnit, pentru că îi am în preajmă pe unii dintre ei. Oameni minunaţi, oameni frumoşi, oameni ca zilele de primăvară, ca un câmp înverzit, oameni care m-au ajutat, mi-au întins o mână, un umăr, o privire, un pas...

Şi pentru că nu aş putea fi cu adevărat împăcată dacă nu le-aş mulţumi (timidă şi mică mulţumire, însă timpul îmi va da şi ocazia să mă revanşez, la un moment dat), trebuie să încep cu Ade, tânăra copilă faină, care mi-a oferit găzduire, îndrumare, încurajare, care are o familie superbă de care m-am îndrăgostit. O familie care "m-a adoptat", minunaţi oameni care m-au făcut să mă simt ca acasă, m-au ghidat prin marele bazar al Bucureştiului, s-au trezit la 5 dimineaţa pentru examenul meu, m-au lăsat să învăţ ca nebuna, chiar dacă ştiau că nu mai e nevoie, m-au susţinut şi au crezut în mine. Mulţumesc!

Mulţumesc mândrei mele care m-a suportat cu toate grijile pe care mi le-am făcut, cu toate tristeţile şi negativismele, cu toate neliniştile şi problemele inutile pe care i le împărtăşeam adesea. Îi mulţumesc pentru că îmi e la fel de bună prietenă şi acum, după atâta vreme, atâtea întâmplări şi atâta distanţă. Îi mulţumesc pentru că e omul special care îmi e alături indiferent de ... orice. Mulţumesc!

Pe lângă asta, trebuie să mulţumesc următorilor: oamenilor de la cenaclul "Noduri şi Semne" pentru că m-au învăţat, direct sau indirect, atâtea lucruri ce mi-au fost mai mult decât folositoare, omului care mi-a adus nuferi când am ieşit de la primul examen, omului care a stat cu mine şi mi-a găsit un taxi la 12 noaptea în Piaţa Victoriei, omului care m-a plimbat jumătate de Bucureşti şi care mi-a arătat şi povestit o mulţime de lucruri interesante, oamenilor care au avut grijă de mine la concertul Iron Maiden şi care m-au ţinut pe umeri la piesele mele preferate (atunci a fost un alt moment al vieţii mele în care am simţit din plin că nu există nimic ce mi-aş mai putea dori), prietenului drag care mi-a dat prima dată să ascult heavy metal, m-a învăţat informatică şi care deşi e peste mări şi ţări, mă cunoaşte atât de bine. Mulţumesc!

Nu în ultimul rând, le mulţumesc celor ce sunt ai mei părinţi, pentru tot şi toate şi pentru că, pur şi simplu, sunt. Vă mulţumesc!

Mulţumiri oamenilor, timpului şi locurilor care-mi ordonează drumul, spiritul şi tot ceea ce sunt, simt, devin. Sunt fericită pentru că s-a întâmplat aşa. pentru că destinul mă poartă acolo unde trebuie să ajung, acolo unde îmi va fi bine şi îmi oferă ceea ce am nevoie în momentul potrivit.
Dacă aş putea să o iau de la capăt, nu aş schimba absolut nimic.

Când fericirea ştie cui să mulţumească...

În ultima vreme am tăcut mult. Nu doar aici, pe blog. Am tăcut în fiecare zi, am tăcut între patru pereţi, între cărţi multe şi formule anoste, între frământări interioare care făceau prin mine curse nebuneşti, infernale, aparent interminabile. Acum însă, tot ce-i în mine îşi strigă dreptul de a căpăta contur scris.

Nu voi spune că a fost uşor, pentru că nu a fost. Deloc. Şi nu mă refer la ultima lună, cea de dinaintea bac-ului. Mă refer la toţi cei patru ani de liceu, ultimii doi în mod special, ani în care am învăţat. Mult şi multe. Săptămâna trecută, cu trei examene, emoţii peste orice limită regulamentară, zile incerte, îndoieli, întrebări, temeri, oboseală şi-un fel de nostalgie tristă după tot ce-i zbor lin, a trecut. Ieri s-a încheiat tot zbuciumul sufletesc şi toată avalanşa de trăiri nesănătoase care m-au derutat, m-au fugărit şi m-au făcut să apreciez totul altfel. Da, a trecut bac-ul. L-am luat cu o medie rezonabilă de 9.26 (9.70 la română, 8.15 la mate, 9.95 la info). Eu sunt mulţumită. Nu sunt tocmai omul care să fie mulţumit cu puţin, însă ştiu că în spatele acestei note este multă muncă şi mai ştiu că uneori, trebuie să ştii să te opreşti. Există momente când nu trebuie să ceri mai mult, nici măcar de la tine însuţi. Iar acum simt că e bine aşa. Simt că e multă lumină care mă inundă şi mă bucură...

Ieri am sunat câţiva oameni frumoşi, speciali, cărora am simţit eu că trebuie să le mulţumesc pentru că am ajuns aici, dar mai ales pentru că am ajuns aici aşa cum sunt. Un profesor de matematică pentru care respectul e un sentiment prea mic, un profesor demn de admiraţie nu doar pentru cunoştinţele sale de matematică, ci mai ales pentru calitatea sa de om, pentru răbdarea, candoarea şi pasiunea cu care mi-a arătat  şi m-a făcut să înţeleg lucruri pe care nu aş fi ştiut nici măcar cum să le privesc. Şi două profesoare de română pe care le iubesc. Pur şi simplu. Sunt extrem de norocoasă că le-am întâlnit pe cele două doamne care mi-au fost profesoare, pe rând, în cei 8 ani pe care i-am petrecut eu în liceul cu iz de corset. Două femei care m-au învăţat, m-au crescut, m-au şlefuit, mi-au dăruit limba română în sute de forme neştiute, inimaginabile. De la ele am învăţat să iubesc frumosul, cuvântul, lumina şi tot ceea ce are o valoare adevărată în viaţa asta. Nu e destul un 'mulţumesc', asta ştiu, însă toate sentimentele mele din spatele acestui cuvânt, toate lacrimile de fericire şi drag şi dor din ochii mei, toate amintirile blânde ca zâmbete nesfârşite, converg spre doamnele minunate pe care am ajuns să le iubesc. Simplu, pentru că mi-au fost mai mult decât profesoare, sincer, pentru ceea ce sunt eu şi pentru ceea ce reprezintă ele.

Acum am pornit iar la drum, spre "împlinirea hotărârii", cum spunea eroina lui Sadoveanu şi a neamului românesc. Acum mai am examenele de admitere şi apoi drumul spre mare, spre concerte, spre Licart, spre Bucureşti, spre ani frumoşi pe care abia aştept să îi îmbrăţişez...