Perimare

În jur atâţia donjuani
mai cuceresc...
doar neiubiri
sutiene de dantelă,
ciorapi negri cu dungă.
nici sâni,
nici buze-n care
să îşi sculpteze
ardoarea
zilei trecătoare.

***
Şi altfel...

Drum

Am vărsat pe-o hartă
paharul de vin
al tuturor gândurilor.
Spre nord
s-au scurs trei picături...
câte una pentru fiecare an,
pentru fiecare freamăt de simţuri
şi pentru toate
regăsirile noastre.
La est
a ajuns doar un strop
rămas din nostalgia
nopţilor de primăvară,
vară, vamă...
În sud
a fugit toată aroma amară
precum sângele
inimilor pedepsite.
O pată roşie
în forma unui suflet
s-a răstingnit în vest
Să te aştepte...

***

Acum mă simt ca vioara din melodia asta:

Când mă gândesc la tine

Te priveam cu aceiaşi ochi limpezi în fiecare dimineaţă. Cum ţi se scurgea câte o clipă confuză din tâmple până în călcâie... Cum ţi se arcuia spatele sub povara unei noi zile şi cum... dispăreai dintre perne... ca o frunză de toamnă-n bătaia vântului... Mă uitam curioasă dacă-ţi rămâneau pene din aripi printre cearşafurile mototolite, dar mereu găseam doar umbre şi... linişte... Liniştea care te lega la ochi în fiecare noapte... mi-o lăsai mie în zorii zilei... "Să vezi şi tu ce dureroasă e tăcerea", îmi spuneai încordat, chinuit probabil de vina propriilor gânduri... Şi plecai...
Rămâneam să-mi împart singurătăţile cu fiecare dintre cei 4 pereţi. Nu dădea niciodată cu virgulă. Mereu aveam o singurătate întreagă la finalul jocului. Desenam ferestre şi coloram câte-un soare răzleţ, dar regulile jocului interziceau culorile în cutia de chibrituri... aşa că mă mulţumeam cu tot felul de nuanţe de gri... începusem să le strig în fel şi chip, căci eram convinsă că între alb şi negru, griurile sunt doar vechile culori deghizate... Nu mă plictiseam niciodată de jocul meu stupid... Totuşi, în frenezia mea, mă mai împiedicam de câte-un ciot de dor de-al tău... şi-atunci îmi aminteam că te aştept... Aşa că începeam să număr invers scrisori şi cântece şi poezii... Iar în clipa când mai aveam doar două acorduri de chitară... apăreai...
Ca un zeu apăsai bunătatea în pământ la fiecare pas. Îmi întindeai braţe de valuri şi îmi şopteai timid că dansul asfinţitului e doar al meu... Mă simţeam mândră şi... stăpână... Pe asfinţit, pe dans, pe tine...
Dar ce copil eram... Încurcasem, biata de mine, apartenenţa cu aparenţa... Când am realizat asta, nu m-am mai întâlnit niciodată faţă în faţă nici cu dimineaţa, nici cu asfinţitul...

Oameni. Încredere. Mulţumire.

A fost o perioadă lungă... O perioadă în care am învăţat pentru olimpiadă. Un timp în care am citit şi m-am dedicat limbii franceze aproape atât de mult pe cât mi-am dorit... Ca dovadă, am luat prima notă la judeţeană, la egalitate cu Alina. Dar cum regulile se schimbă întotdeauna dupa cum bate vântul, nu am putut pleca amândouă la naţională, aşa că am ajuns la inevitabilul baraj. Ultimele zile au însemnat o agonie continuă: pentru că a trebuit să mă lupt cu Alina (o fată faină pe care o cunosc) pentru un singur loc la Timişoara, la naţională, pentru că nu a contat nici măcar faptul că nota noastră a fost a 3-a dintre toate notele luate de clasele de liceu, pentru că totul s-a derulat într-un timp incredibil de scurt, pentru că a fost un "baraj improvizat", pentru toate stările pe care le-am trăit în ultimele zile, pentru tot... Dar astăzi s-a terminat agonia. N-am fost eu norocoasa care să plece la naţională şi astfel m-am lovit iar de "valorile" societăţii noastre, de nedreptăţi, eşecuri induse, etc. Şi nu spun asta pentru că aş crede că Alina nu merită naţionala, ba din contră, pentru că a demonstrat că ştie suficientă franceză ca să ajungă acolo, ci pentru că mi se pare o nedreptate să dai baraj între doi oameni cu o notă atât de mare, mi se pare incorect să nu conteze câte ore de franceză face fiecare propriu-zis la şcoală, mi se pare o prostie să schimbi regulile unei olimpiade după ce sunt afişate rezultatele...
Recunosc, sunt tristă... Sunt supărată pe toate cele întâmplate, chiar şi pe mine că nu am putut face mai mult... Dar există totuşi o parte din mine care a rămas profund impresionată de toată lumea care m-a susţinut zilele astea... Şi vreau să le mulţumesc atâtor oameni care mă îndrăgesc mai mult sau mai puţin, dar care mi-au oferit o vorbă bună, o apreciere, încredere şi m-au făcut să ţin minte că astfel de lucruri sunt cele care contează cu adevărat pentru sufletul unui om: o clasă întreagă care mă aplaudă, prieteni dragi care mă încurajează în fiecare clipă, oameni speciali care mă fac să zâmbesc, părinţi care nu sunt dezamăgiţi, ci au mereu încredere în mine... Nici nu ştiţi cât m-aţi ajutat şi nici nu ştiţi câtă recunoştinţă vă port tuturor pentru toate acestea...



Iar ţie, Alina, îţi doresc să te-ntorci de la Timi cu premiul I şi bineînţeles, să nu uiţi de ciocolata mea! Bonne chance!

Revolte interioare

Îngrijorările sunt la fel ca zilele posomorâte... sunt gri şi adesea presară lacrimi din cerul fiinţei tale. Durează mult, deşi au doar 24 de ore... dar de fapt, au de 24 de ori câte 3600 de frământări. Cam mult, nu?
În realitate, e doar o dorinţă imensă de a reuşi, iar atunci când oamenii care se numesc mentori - tocmai prin natura meseriei lor - profesorii refuză să îţi sprijine orice tendinţă de a te dedica unei materii, orice poftă de studiu, atunci visul tău precum şi încrederea pe care o investeşti în tine şi în scopul tău, se risipesc printre sutele, miile de îngrijorări...
De ce oamenii nu sunt buni? De ce nu se ajută şi nu se sprijină între ei? Ce au de pierdut dacă o fac? A, da... Timp... Timpul ăsta atât de preţios... Da, ajutându-se doar pe ei... câştigă nişte timp în plus... să-l petreacă ... tot cu ei.
"Păi atunci... ştiu eu ceva ce nu ştiţi voi: eu nu vreau să fiu aşa!!!"

Pentru că, într-adevăr, vine o zi când noi înşine vom avea nevoie de ajutor... şi mai mult decât atât... vine o zi când se termină... când expiră timpul pentru toţi. Şi tragem linie şi adunăm: cu ce rămânem? Cu banii pe care i-am câştigat, cu toate momentele în care ne-am gândit doar la noi şi la binele nostru? Ei bine, trebuie să vă anunţ că nu rămânem cu nimic din toate acestea... Nu rămânem decât cu sufletul (şi nici asta nu e o certitudine)... Dar o certitudine poate fi amintirea noastră. Ceea ce lăsăm în urmă: copiii noştri şi toţi oamenii cărora, cândva, le-am întins o mână de ajutor... Faptul că ei îşi vor aminti de noi nu înseamnă decât că vom exista în continuare, că vom fi vii în inimile şi în gândurile lor... Şi să vă mai spun ceva: oamenii îşi aduc mereu aminte de cineva care i-a ajutat...

Pace în gânduri să aveţi... şi... fiţi buni! Fiţi buni ca să găsiţi bunătatea...