joi, noiembrie 29

România 100 - ce mai rămâne, ce mai urmează


România mea este casa bunicilor de pe strada Logofăt Tăutu din Galați și caisul lor mare din curte și Spic, un ciobănesc german foarte foarte bătrân. România mea este casa părintească de pe Bălcescu, tot din Galați, și scările alea de ciment pe care am alergat de sute de mii de ori, în sus și în jos, cu nerăbdare sau teamă sau fericire supremă sau doar în joacă și curtea plină de frunze tomnatice sau de mormane de zăpadă sau de primele lăcrămioare primăvara sau de umbra răcoroasă, neprețuită în verile toride. România mea este nucul cel mai bătrân din curtea părinților mei. 

România mea este Parcul Eminescu și mersul pe bicicletă în Grădina Publică, drumul până la Școala Numărul 24 și LVA-ul mare și impunător. România mea este Strada Domnească, parcul de la T, barul T, Faleza, și câteva bănci pe care am stat în diverse momente ale vieții cu fel de fel de sentimente trecându-mi prin inimă - toate în Galațiul de obârșie.

România mea este doamna Brăilescu, acel dascăl de limba română care mi-a marcat definitiv viața. Profesoara care ne cumpăra covrigi când aveam ore târzii și care m-a învățat ”Jos pe Via Dolorosa”, profesoara care vorbea cu atâta dragoste despre credința și tradiția acestui popor, încât îmi doresc să îmi amintesc mereu acest model de patriotism pur și curat. Profesoara de care m-am temut și al cărei spirit profund românesc l-am înțeles mult mai târziu. Poate nu prea târziu să îl așez ca pe un reper solid al vieții mele, dar poate prea târziu să-i mai pot mărturisi doamnei profesoare câtă recunoștință zace în mine pentru că m-a învățat cum să îmi iubesc țara.

România mea mai este o serie de profesori buni și dragi, ”frumoși și minunați” de limba română, de limba franceză, de informatică, de limba engleză, de biologie ori de geografie care au pus o cărămidă la Ioana cea de-acum.

România mea este Radio România Reșița și familia Szucsik, care mi-a făcut cunoștință cu mine pentru prima dată. Mona și Sorin și-o îmbrățișare în studioul de radio, după ce am ieșit din cea mai emoționantă transmisie live, când eu am înțeles că radioul este prima mea dragoste și ei au știut că așa trebuie să fie. Și chiar dacă nu voi lucra într-un radio mai departe în viața mea, voi avea mereu aceeași tresărire ori de câte ori voi avea un contact cu lumea asta pur și simplu magică.

România mea este domnul Pricop și istoria contemporană a culturii române, căldura din fiecare seminar și toată uimirea pe care o năștea în mine desfășurarea aceea de cunoștințe despre arta românească. Profesorul care mi-a alimentat dragostea de literatură și de artă vizuală, care mi-a vorbit despre o Românie nedescoperită de mine până atunci și de la care am înțeles că sunt multe moduri în care poți învăța despre cultura unei țări, dar e un singur mod de a o trăi și a o prețui - iubind-o.

România mea este Palatul Victoria și prima zi când am ajuns acolo și nu înțelegeam ce mi se întâmplă. România mea este doamna Mirela Luca și un monument de discreție, inteligență și înțelegere, omul care m-a învățat ce înseamnă profesionalismul său, omul căruia îi datorez tot parcursul meu profesional, căci fără ea n-aș fi avut un punct de plecare atât de stabil și ancorat doar în bune practici.

România mea e o echipă-minune la Ministerul Transporturilor: două femei puternice care-au crezut în mine și care mi-au dat șansa de a învăța, de a crește și mai ales de a le fi prietenă. O prietenie din acelea extrem de valoroase, care rezistă în timp, care sunt sincere și care nu necesită decât câteva îmbrățișări și pot merge înainte la fel de sănătoase.

România mea este profesorul Enache, omul care mi-a fost călăuză, om de nădejde, prieten, mentor și investitor de încredere într-un ocean al străinătății. Omul-stâlp prin care mi-am regăsit România și legătura neatinsă cu țara mea în mijlocul europenilor de toate felurile.

România mea este familia mea care m-a făcut ceea ce sunt azi și Bogdan al meu, care mă face ceea ce voi fi mâine și toți oamenii dragi care îmi sunt alături cu sau fără cuvinte. 

România mea este toată cultura și toată tradiția țării mele, de la Cuza la Iuliu Maniu, de la Regele Mihai I până la Brâncuși ori Victor Brauner, de la Enescu până la Blaga ori Nichita, de la Cioran și Ionesco până la Adrian Marino, de la Nadia la Halep, de la Stere Gulea la Caranfil, de la Rebengiuc până la Adrian Titieni, de la Tudor Gheorghe până la Grigore Leșe, de la Mihnea Constantinescu până la Luca Niculescu.

Pe lângă toate astea, România mea este și nedreptatea, lipsa oportunităților de a crește în toate sensurile, oamenii meschini care nu m-au lăsat să fiu eu în anii de liceu când sistemul m-a sufocat, oamenii lași în general. România mea este și arivismul și atât diletantism încât devine aberant, România mea este o gravă sincopă de coerență, o nevoie cruntă de apreciere și dedicare către profesionalism. România mea este un moment în care am simțit pe pielea mea corupția, furtul, eșecul unui sistem medical defect, frustrarea pe care ți-o sapă în oase slaba infrastructură, elitismul pus la pământ, dezinteresul față de moralitate și corectitudine, dezorganizarea de peste tot și un liberalism prost înțeles, un capitalism mucegăit de lăcomie, o politică ștearsă, o căutare acerbă a unui drum mai bun sau, pur și simplu, bun.

Din cei 100 de ani de la România Mare, simt că România a fost și-a mea doar puțin, în special pentru valorile și cunoștințele pe care mi le-au insuflat oamenii și momentele despre care am scris mai sus.

Dar simt tot mai acut că România asta devine din ce în ce mai puțin a mea, căci România mea a devenit desprinderea, drumul spre Franța, spre Belgia, depărtarea, gândul veșnic nelinștit, zbâtându-se între aici și acolo, între unde și când, între cum și mai ales dacă este posibilă revenirea, regăsirea unui acasă românesc, bun și drept.

La Centenarul României, mi-aș dori să pot trăi în România mea așa cum trăiește ea în mine: în armonie, dar și în provocarea de a fi mai bun și a face mai mult bine în fiecare moment.
Și asta mi-aș dori pentru toți cei care iubesc țara asta măcar jumătate din cât o iubesc eu.

vineri, noiembrie 2

It's a job to get a job


Sunt șomeră de vreo 3 luni și jumătate și-o să mai fiu o vreme.

Căutarea unui job e un job în sine. Alegerile și procesele de recrutare sunt grele, istovitoare și adesea par interminabile și cu rezultate nesatisfăcătoare. 

De ce sunt șomeră? 

E o alegere și asta. Am pornit în aventura asta numită ”concediu pe perioadă nedeterminată” pentru că aveam nevoie - de o pauză - timp pentru mine, sufletul meu, pasiunile mele, prieteni, somn, dimineți târzii, filme, călătorii, aventuri, decizii instante și toate cele pe care le poți face atunci când nu ai de răspuns la mailuri și telefoane oriunde și oricând. 

Pe de altă parte, nu am încetat nicio clipă să îmi caut un job. Să scriu aplicații elaborate, să răspund la tot felul de întrebări despre motivație, experiență și așteptări, să merg la interviuri, să aștept răspunsuri, etc. 

De ce sunt ÎNCĂ șomeră? 

Pentru că vreau ceva bun. Vreau să cresc. Vreau șansa de a arăta ce pot, de a munci mult, cu plăcere și cu dăruire, așa cum știu eu cel mai bine. Dar vreau ca toată experiența mea de până acum și tot ceea ce pot aduce unui loc de muncă să fie apreciate. Da, îmi doresc satisfacția muncii mele, dar în egală măsură îmi doresc apreciere și respect din partea celor care îmi sunt șefi. 

Se poate ca NATO să-mi fi oferit lucruri uimitoare, un ritm de muncă infernal și oameni de toate felurile. Dar NATO mi-a stabilit niște standarde foarte ridicate când vine vorba de profesionalism, iar asta îmi face căutarea extrem de dificilă. 

Cern foarte mult. Nu mă mulțumesc cu puțin. Nu voi merge într-un loc doar pentru că este bine plătit, dar munca pe care o fac să nu fie apreciată ori echipa să nu fie profesionistă, sau să simt că ceea ce fac e pur și simplu, inutil ori propagandistic. La fel cum nu voi merge într-un loc în care pot munci în voie, cu drag și spor, enorm de mult, așa cum sunt obișnuită, dar salariul să îmi ajungă să mănânc o lună de zile sau să plătesc o chirie, nicidecum ambele.

Oferte și interviuri

Am avut două variante care nu s-au mai concretizat, am avut două oferte în București care îmi promiteau muncă foarte foarte multă și bani foarte foarte puțini. Am dat interviuri și apoi nu am mai auzit nimic de la respectivii. Am dat interviuri și teste până în ultima etapă de recrutare și n-am luat postul - că n-a fost să fie, că n-am fost ce și-au dorit ei sau o mie de alte motive. 

Încotro?

Am hotărât că vreau un job în afara țării. Pentru a avea un salariu decent și un trai într-un loc civilizat. Pentru felul în care sunt tratați aplicanții pe parcursul procesului de recrutare (cu mult mai mult respect decât în țară). Pentru că îmi doresc să îmi pot face treaba bine și să nu fiu nevoită să îmi fac griji că orice idee sau propunere am e întâmpinată de veșnicele: ”Nu se poate” și ”N-avem bani”.

Nu vreau în sectorul privat. Pentru că nu toată comunicarea e marketing și pentru că nu vreau să fac relații publice ca să le bag pe gât oamenilor lucruri - vreau să fac relații publice la nivel internațional și să mă implic în diplomație, politică și cultură. Să fac lucruri care să conteze și care să ajute la schimbarea în bine a unui om, a unui grup, a unei națiuni, a unei idei, a unei metehne, a unei politici, a unei viziuni, a unei bucăți, fie ea cât de mică, din lumea asta. 

De ce nu mai vreau să fiu șomeră? 

Pentru că, desigur, economiile nu țin o viață. Pentru că îmi place munca mea și îmi e dor de ea. Pentru că o stare constantă de căutare, nesiguranță, lipsă de predictibilitate, așteptare nu este cea mai faină modalitate de a număra trecerea zilelor. Și pentru că orice lucru este bun într-o doză moderată. 


Ce ți-e și cu echilibrul ăsta. Mereu îți dorești ce n-ai. Mi-a luat ceva să înțeleg că perioada asta de timp liber e o oportunitate genială de a fi eu în toată libertatea, e un timp pe care-l câștig de partea mea și în sfârșit, reușesc să mai cresc să nu mai fie oamenii așa de șocați de ”câte lucruri” am făcut până la o vârstă așa de fragedă. Glumesc. E bine și-așa. Nu știu dacă mai bine, nici nu contează asta. E bine atât cât o să fie lipsa jobului, va fi bine și când va veni. Timpul. Între timp, scriu și gătesc și redecorez și reorganizez și merg la filme, expoziții și petreceri și timpul încă e de partea mea. 

luni, octombrie 1

Nunta Principelui Nicolae - despre calitate, modernitate și mediocritate


Nunta Principelui Nicolae a fost pentru mine o nuntă regală. Dincolo de toate interesele și jocurile Casei Regale din România, Principele Nicolae este nepotul marelui rege Mihai și cel care ar trebui să-i ducă mai departe valorile, principiile, sentimentele alese pentru țara asta.

Am urmărit bucuroasă nunta de ieri, emoționată și impresionată pe alocuri. Am apreciat alegerile decente, de bun simț, pe care le-au făcut în organizarea evenimentului și mi-am dat seama că, de fapt, clasa unei asemenea zile e dată nu doar de biserica în care are loc oficierea ceremoniei, nu doar de costumele dichisite, locația petrecerii sau invitații cu ștaif, ci clasa e dată în principal de dragostea lor, de frumusețea, prospețimea și încântarea de pe chipurile lor și mai ales de forma de expresie a acestor trăiri sincere.

Am spus că am urmărit ieri, însă adevărul este că mai mult am încercat să urmăresc. Televiziunile de știri din România s-au întrecut parcă în a transmite care mai de care imagini mai stângace și comentarii din platou care mai de care mai nepregătite. O să trec în revistă câteva impresii - la cald - însă gândite și cântărite cu atenție.
  • B1 TV și Antena 3 - au transmis în direct mare parte din ceremonia religioasă, cu invitați în platou sau prin telefon Surprinzător, B1 TV au fost puțin mai echilibrați în privința comentariilor de pe margine - au discutat frumos ținutele, programul, etc. La Antena 3, o tanti care probabil că nu a citit o pagină de istorie în viața ei dezbătea împreună cu un domn care a trecut prin platou ieri după prânz pentru că probabil se plictisea acasă. Amintesc doar câteva frânturi de dialog: „jurnalista” A3: „Știu că acest cazinou are o istorie foarte bogată, am încercat să citesc câte ceva dar nu am... dar e un cazinou cu o istorie însemnată...”, domnul din studio a lămurit-o că acea clădire aparține chiar istoriei moderne. Domnul din studio: „Despre cai eu nu pot să vă spun că nu prea știu nimic”, ”Junii Brașovului au și ei o poveste, o istorie, dar eu nu o știu”, „Am înțeles că va fi doar muzică românească la nuntă... o să fie o cântăreață, nici dintre primii, dar nici dintre ultimii, de pe la mijloc așa, nu știu numele, că eu nu mă pricep la din astea”, etc. 
Din păcate, B1 TV a întrerupt transmisia după ieșirea din biserică (fapt ce nu e neapărat condamnabil, având în vedere că a urmat o cursă între caleașcă și reporteri până la cazinou, transmisă în toată splendoarea stângăciei sale). Antena 3 a întrerupt foarte multe bucăți din discursul Preasfințitului Calinic, timp în care a comentat intens din platou absența familiei regale de la eveniment.
  • Digi 24 și Realitatea TV nici nu s-au sinchisit cu un astfel de eveniment (desigur, nunta regală din Marea Britanie a fost un eveniment aparte, de o însemnătate mult mai mare pentru români). 
  • La TVR am văzut doar câteva fragmente la început, apoi și-au reluat programul obișnuit. 
  • În final, cea mai mizerabilă transmisie a fost la România TV (nu știu dacă ar trebui să fiu surprinsă), care pe lângă titlurile bombastice în stilul caracteristic („Nicolae, abandonat de familie în ziua nunții”, „Dureroasă zi pentru principele Nicolae al României”, etc.) a asezonat transmisia cu muzică ușoară de prin anii 70-80, care vorbea în versuri lacrimogene despre durerea fiului rătăcitor, lipsa mamei, a familiei, a dragostei și alte tristeți autumnale exacerbate.   
Pe de altă parte, nu știu care a fost organizarea presei din perspectiva mirilor/ a celor care au organizat întreg evenimentul, însă impresia mea a fost că nimeni nu a luat în calcul presa, nu s-a gândit ce să facă cu ea, cum să le ofere imagini, oportunități, spațiu de mișcare, exclusivități etc. Probabil că au vrut să se comporte visavis de această nuntă ca de un moment normal din viața unor oameni normali (deși era de așteptat un anumit grad de interes din partea presei și a unor români chiar). Așadar, începând cu ieșirea din biserică toate transmisiunile TV au fost stângace, tremurate, alergate, „pe sub mână”, jurnaliștii au sărit peste toată paza pentru a ajunge la Principe și a-i pune câteva întrebări (adevărată hărțuire după părerea mea, care nu avea ce căuta acolo), apoi au alergat în fața și în dreptul trăsurii în care se aflau mirii pentru că nu au avut nicio altă posibilitate de a transmite acest moment al nunții (oare nu s-a gândit nimeni la varianta dronelor? oare nu s-a gândit nimeni din organizare unde ar putea plasa jurnaliștii și cameramanii pentru ca aceștia să aibă șansa unor imagini demne de a fi transmise pe post?). Iar la cazinou, la momentul salutului, toate imaginile au fost la fel de tremurate de undeva de jos, cu o perspectivă nu tocmai fericită - din nou, cineva ar fi trebuit să organizeze și acest moment pentru presă și să le asigure un loc de unde să poată capta imagini pe măsura momentului și evenimentului.

Ce am înțeles e că suntem întârziați - de ambele părți: în organizarea de evenimente cu presa nu sunt oameni care să se gândească și la presă/ oportunitățile vizuale, așezarea lor și participarea (într-un fel sau altul) a jurnaliștilor la diferite momente cheie. În privința jurnalismului, un nivel extrem de scăzut de profesionalism (de pregătire ca infomație, discurs, prezentare) și aceeași veșnică meteahnă de a călca peste orice pentru a băga omului în față un microfon dublat de o întrebare stupidă (cred că asta ține de conduită cumva sau doar de un bun-simț complet inexistent). Și în plus, am mai remarcat și lipsa de inspirație în alegerea unor voci relevante care să comenteze de pe margine.

Păcat. Dar, într-o presă și într-o țară în care subiectul fiecărei zile de mai bine de o săptămână este referendumul, iar toate argumentele absurde pro și contra familiei „tradiționale” se înșiră continuu fără pic de substanță, responsabilitate sau conștiință, cred că sunt exagerate pretențiile mele de a vedea o transmisiune faină, clară, documentată a unei nunți regale (princiare, cum vreți să o numiți) cum în România nu s-a mai întâmplat de vreo câteva zeci de ani.

Mai e mult până departe.

vineri, august 31

O Normandie de nord de-o zi


Era o vreme când citeam precum respiram. Era o vreme când scriam precum respiram. Era o vreme când adunam zeci de imagini pe minut. 

Acum, aici, doar o zi de Normandie scursă către mare, adunată de pescăruși domesticiți pe mal, întinsă de-un apus până la nemurire.


sâmbătă, august 11

Apus și asfințit de zgomot



Omul rămâne șchiop - când îi moare un frate
se leagănă a tuse de fiare sălbatice ca în toamna când a fost trântit sufletește de viitura care i-a intrat în casă și a inundat toată gospodăria

Omul nu știe pe cine să întrebe ce se face cu mortul
se pune pe masă se așază în biserică se scutură de răni și vânătăi se odihnește seara în șoaptele  rubedeniilor mai credincioase
sau doar se îngroapă bâjbâit de mâini destoinice – căci dispariția ar trebui să vindece

Omul rămâne în urma mortului ca în urma timpului său
nostalgic după toate bețiile și beștelelile din copilărie după toate cursele de bicicletă
și fetele de care s-a amorezat în secret

Omul rămâne incapabil de-a merge drept și își pipăie membrul lipsă
ca pe sângele lui pierdut într-o transfuzie nereușită

Și plouă și omul se cocârjează sub durerea articulațiilor
și îl furnică până în măduvă
omul se întreabă
cum să te doară ce nu mai e
Omul nu înțelege la urma urmei ce mai rămâne

fratele pe care nu l-a avut niciodată

joi, iulie 26

Departe de lumea dezlănțuită/ Far from the madding crowd

*English version below*

Acum aproape un an și jumătate intram pe poarta aceea bine păzită a sediului NATO ca un om mic și dezorientat, cu ochii mari, gata să înțeleagă ce i se întâmplă și cum se desfășoară mediul internațional politico-militar. Și dezorientată am rămas în primele săptămâni încercând să îmi dau seama de diferența dintre ceea ce nu știam pentru că nu mai fusesem în interior și ceea ce nu știam deși ar fi trebuit să știu.

A urmat prima ministerială la care am făcut monitorizare de presă în timp real, a urmat organizarea unei conferințe cu toți oamenii de relații publice de pe flancul estic al NATO. Și întâlnirea liderilor din mai 2017 - operații media, mii de jurnaliști, două sedii, o zi pentru care pregătirile au însemnat 100 de zile. A urmat un tur de presă la Noble Jump, în România. Apoi diplomație publică pe 5 conturi de Twitter, timp de 10 luni. Tururi de presă în Bosnia, Kosovo, România din nou. Idei multe de a face lucruri noi, de a îmbunătăți practici vechi, Angelia Jolie în vizită la NATO HQ, alte 5 ministeriale și un Summit complet - operații media, o echipă minunată, alte câteva mii de jurnaliști și câteva zeci de conferințe de presă organizate în 3 zile.

Asta a fost munca mea propriu-zisă. Ce a însemnat cu adevărat? Enorm de multă muncă - o provocare continuă, sute de ore suplimentare - jurnaliști, fotografi, militari, oameni politici. Un grup incredibil, profesioniști dedicați până la sânge, diplomație, agonie și extaz, stres, împliniri, reușite, avioane, imposibilul transformat în realizabil. Întrebări, oameni - perete, oameni - triști, oameni fără de care poate că aș fi renunțat, mândrie, poftă de bun și bine, ambiție, recunoștință, mii de tweeturi, sute de mailuri citite zilnic, știri pe pâine, constantă zbatere între mai mult și mai liniște, un telefon bâzâind 18 ore pe zi. Am ajuns să mă simt parte din echipă abia atunci când am simțit că am devenit destul de bună. Iar la despărțire, mi-am dat seama cât am crescut într-un an și jumătate. Și cât de mult din această creștere i se datorează echipei și cât de mult li se datorează șefilor mei și cât de mult dedicării mele.

Belgia nu mi-a plăcut nicio clipă. Nu m-am simțit nicicum acasă aici, iar Bruxelles-ul a fost locul în care am aterizat de 15 ori și niciodată nu a fost nimeni care să mă aștepte cu o îmbrățișare dincolo de porțile de la sosiri. Cu toate astea, Belgia a însemnat NATO și o etapă necesară. A însemnat o bucată din viață în care mi-am dat seama că spiritul meu liber trebuie să trăiască orice aș alege să fac. Și mi-am dat seama că ceea ce mi-am ales să fac voi face bine și mai bine pentru că nu știu să renunț - dar nu știu să renunț nici la părțile din mine care mă fac omul ce zâmbește și creează posibilul de fiecare dată.

Acum iau o pauză, departe de lumea dezlânțuită, să pot reveni cu toată forța stâncilor încăpățânate, care țin strâns între inimă și coaste, toată frumusețea vântului proaspăt și nestăvilit. Voi reveni apoi - nu înapoi, doar înainte.

***

Almost one and a half years ago I was entering the guarded gate of the NATO HQ as a little and disorientated human being, with big eyes trying to figure out what was going on and how the international political military environment works. And I stayed completely lost for the next couple of weeks trying to find out the difference between what I didn’t know because I was an outsider and what I didn’t know although I should.

Afterwards – my first ministerial meeting, where I did live TV monitoring, and then organizing a conference with all the public affairs officers on the NATO’s eastern flank. Afterwards – Heads of State and Government meeting in May 2017 – media operations, thousands of journalists, 2 headquarters, and one day with 100 days preparation. A press tour to the Noble Jump military exercise in Romania. Then public diplomacy for 5 Twitter accounts for over 10 months. Press tours to Bosnia and Herzegovina, Kosovo, Romania again. Lots of ideas to try new things at work, to improve old practices, Angelina Jolie’s visit at the HQ another 5 ministerials and a fully-fledged Summit (media operations again, with an amazing team - a couple of thousands of journalists and tens of press conferences organized for 3 days in a row).

This was my actual work. What it truly meant? An incredible amount of work, a continuous challenge, hundreds of over hours – public affairs officers, journalists, militaries, photographers, politicians. An outstanding bunch of people, over the top professionals, diplomacy, agony and ecstasy, stress, accomplishments, successes, flights, the impossible turned into achievable. Questions, people – walls, people – sad ones, people – without whom I might have given up, pride, appetency for good and well-done things, ambition, appreciation, tens of thousands of tweets, hundreds of read & unread emails daily, news all over the place, constant hustle between more and more peacefully, a phone beeping 18 hours a day.  I managed to feel like a proper part of the team only when I got the feeling that I am doing everything well enough. And in the end, I realized how much I’ve grown in all this time. And how much of this growth is thanks to the team and how much is thanks to the bosses I had and how much is due to my dedication and full commitment.

I haven’t got fond of Belgium at all. Not even for a moment. I have never felt like home there and Brussels was the place where I have landed for 15 times and there was never someone waiting to give me a hug in the arrivals terminal. Despite this, Belgium meant NATO and a necessary phase. It meant a slice of my life when I realized that my free spirit needs to be kept alive and fed whatever I choose to do. And I also realized that what I chose to do I’m going to do better and better because I don’t know how to give up – as I don’t know how to give up on the person inside me who keeps on smiling and creating the ‘possible’ every time.

Now I’m taking a break, ‘far from the madding crowd’, so that I can get back with all the stubbornness of the rocks – those that hold tight between the heart and the ribs all the beauty of fresh and unstoppable wind. I will then get back in business, but not backwards, only onward. 



miercuri, iulie 4

Despre Parisul al X-lea și despre fiecare Paris al meu



Am mai scris despre timp și despre vremea tuturor lucrurilor și despre răbdare sau mai degrabă lipsa ei, despre fugă și dorințe și - a aștepta - cu toate timpurile și toate persoanele agățate de condiția-i de verb dificil.

Am mai scris și despre plecări și reveniri și despre înainte și încotro și tot felul de întrebări fără semne de punctuație.

Și am tot scris despre mine și despre rătăciri, regăsiri, joc - joacă, nefericiri, împliniri și ambiții.

Aici unde m-am oprit în exact clipa asta s-au adunat mănunchi toate acestea, cam în grabă și cam ostoite de-atâta amar de... luciditate. Și m-am așezat pe-o bancă să privesc un soare parizian moale, cam cât inima mea ghem de recunoștință și înlăcrimată de marele necuprins așezat frumos ca într-un dar pentru toate lumânările în care-am suflat de fiecare 25 aprilie.

În Paris a 10-a oară m-am văzut din nou pe mine - cea care a pășit acolo pentru prima oară acum 5 ani, cea care l-a admirat, l-a vizitat, l-a întors pe toate fețele și cu toate stările și tot pierdută în bucuria nestăvilită i-a rămas fidelă.

Parisul al 10-lea m-a năucit cât a făcut-o și primul și cel din 2015 și cel din 2017.

Până la momentul ăsta m-am tot gândit și frământat și întristat cu strângerea de inimă a celui care se privește pe sine într-un arc peste timp. Mi-a fost teamă de tot ceea ce am pierdut din mine, de tot ceea ce și-a găsit un loc în afara mea - deși eu mă simțeam completă în felurile acelea - de atunci. Mi-a fost teamă că m-am rătăcit de mine, de curiozitatea mea, de setea de frumos și impresionant, de ochii mari, strălucitori, gata în orice clipă să soarbă tot ca la un pas de totala destrămare.

Și Parisul ăsta al meu, cu toate străzile ale căror nume nu le știu, cu cheiurile Senei pe care le-am privit altfel de fiecare dată, cu atâtea cartiere miraculoase, atâta soare dezordonat, atâția pași, atâtea grădini unde să-ți amintești și să uiți deopotrivă, atâtea metrouri pierdute, prinse, înghesuite, muzicale, atâtea locuri familiare, atâtea lumini grațioase, Parisul chemărilor, al numelor proprii, al melancoliei șiroind pe trotuare, Parisul apus și renăscut, agonizând și luptător, Parisul de oricând și Paris-încă-o-dată - Parisul ăsta m-a strâns în brațe ca pe-un copil rătăcit și m-a alinat. Parisul ăsta al meu mi-a șoptit încă o dată de ce e Franța o mare națiune și de ce n-am încetat nicio clipă să o iubesc.

Parisul ăsta m-a salvat. Acolo, la intrarea în Pantheon, în ziua în care Madame Veil își găsea locul printre marii oameni cărora patria franceză le este recunoscătoare, în momentul ăla m-a copleșit frumosul, m-a copleșit parcă toată istoria poporului ăsta și fiecare bucățică din mine s-a simțit cum s-ar simți un francez mândru, hrănit de-o glorie interioară - o victorie asupra falsului, asupra prostiei și a tot ce-i meschin și nesemnificativ. M-a fermecat total - dar nu ca pe-un turist fascinat, ci ca pe o bucată ce și-a găsit întregul și ca pe-un om care-a regăsit umanismul (nu cel din cărți, nu cel din artă, ci acel spirit invizibil care-l unește cu simțirea sa).

Parisul ăsta e o parte aparte a mea - dar e partea aceea care mă ține romantică și vie și puternică. Parisul meu e-o experiență mereu diferită, după chipul și asemănarea mea, dar cu o cale mereu sigură către ceea ce trebuie să aflu.

joi, aprilie 12

Carte de vizită a sufletului din om


Mi-am dat seama că plăcerile, obsesiile și stângăciile noastre cotidiene sunt, de fapt, o carte de vizită aproape mai sinceră decât orice cv, orice prezentare jucăușă de pe site-urile de socializare și cu siguranță mai adevărată decât ceea ce afișăm zi de zi în viețile noastre sociale cu oamenii cu care nu împărțim intimități. Așa că am pus la un loc tot felul de fleacuri care și cum mi-au venit la îndemână, să văd dacă-mi place de Ioana de azi, Ioana de dincolo de sacouri, ochelari, călătorii sau hlizeli cu prietenii în oraș. Și asta a ieșit:

Îmi place să mânânc desertul înaintea felului principal. Gătesc rar, dar pare că fac mâncare bună. Nu am simțul măsurii - nici când gătesc, nici când iubesc, nici când greșesc - practic, în nimic. Sunt exagerat de pofticioasă. Îmi place Carrefour - îmi plăcea la nebunie Carrefour-ul deschis non-stop din spatele magazinului Unirea. După studenția în Franța, am ajuns să apreciez Lidl-ul. După mai bine de-un an în Bruxelles, încă prefer Carrefour, dar Lidl și Aldi sunt alegerile eficiente.
Nu îmi place să tai rădăcinoase, nu îmi place să curăț portocale sau mandarine și nu îmi plac merele decât dacă sunt verzi și extrem de acre. Nu pot sta normal pe un scaun la masă - caut mereu opțiuni să îmi ridic picioarele pe ceva și dacă nu reușesc stau ca pe ghimpi și aștept doar să mă ridic.
Îmi plac restaurantele dichisite, cu priveliști și mai ales cu o atmosferă faină. Beau alcool extrem de rar și extrem de puțin - nu simt nevoia și știu că mă pot distra - cânta - dansa nebunește până dimineață cu vreo 5 sticle de apă plată consumate. Nu îmi place să mănânc singură. Nicicum, nicicând.

Sunt obsedată de ordine și curățenie. Am mereu un breloc imens atârnat de chei. Dorm puțin și-mi ajunge. Când nu e destul, recuperez în weekend-uri (destul de rar totuși). Nu am televizor în apartamentul din Bruxelles - nu mă deranjează, dar uneori parcă simt nevoia de dimineți de weekend leneșe în care butonezi telecomanda până la programe vechi de-un secol pe care încă le găsești plăcute. Sunt dependentă de muzică (unori mă enervez dacă nu aud ceva cântând în fundal, indiferent de ce fac. Și (încă) îmi place mult radioul - dar mi-am pierdut răbdarea de a-i asculta pe oamenii de radio, așa că în mașină schimb posturile până dau de un cântec fain - apoi căutarea continuă (cred că e ceva compulsiv să apeși butonul de 'seek' atât de des). Citesc mult mai puțin, dar cu mai multă patimă, de parcă vreau să devorez cartea respectivă contra-cronometru. Știrile mă obosesc. În general, în afară programului de muncă, le evit pe cât posibil. Îmi plac filmele `de duminică după-amiază`. Îmi place căldura - la mine în casă sunt peste 23 de grade constant.

Îmi place arta ca oglindă a vremurilor în care a fost/ este creată. Îmi place arta în muliplele ei forme.
Mă emoționez extrem de ușor. Niciodată la bebeluși sau animăluțe, întotdeauna la cuvinte grele, istorii și patimi sufletești. Definesc oamenii doar prin calitatea lor de oameni și mă interesează cu adevărat doar poveștile și sufletele lor. Îmi place folkul acela cu iz de mare, iubiri totale și chitară rece. Iubesc să merg la concerte (chiar dacă am cam abandonat pasiunea asta în ultima perioadă). Iubesc să stau pe iarbă, să mânânc ciocolată de casă, să port bocanci și cercei mari și colorați. Îmi plac umerii goi - ca idee de imagine voluptoasă și fermecătoare. Din punct de vedere fizic, apreciez mereu mâinile oamenilor, iar la bărbați mă interesează forma picioarelor și tălpile. Sunt extrem de îndrăgostită de orhideea mea care înflorește mereu și mi-am descoperit o pasiune pentru flori în ghivece. Vorbesc cu mașina mea, cu florile și uneori cu mine însămi. Îmi plac pernele moi, dar pot dormi doar pe perna mea mică. Îmi plac așternuturile proaspete, mirosul de cafea dimineața (deși nu beau cafea), îmi plac dușurile lungi cu apă foarte foarte fierbinte. Am crescut la casă și am o dorință viscerală de a avea o curte - nevoie pe care niciun balcon din lume nu o poate suplini.

Sunt foarte tolerantă cu oamenii din jur - până la limita după care devin rea și neîndurătoare. Cu cei extrem de apropiați nu sunt tolerantă - și am pretenții până la cer, proporțional cu exigența față de propria-mi persoană. Sunt egoistă și uneori geloasă - dar las toate astea să se umfle în mine ca o bășică din textele moderniste, care se sparge ca o ușurare mai mult decât o catastrofă.

Îmi place să mă tund scurt, sunt obsedată să nu mă îmbrac la fel la intervale mici de timp, îmi plac doar pantofii simpli și doar la muncă. Îmi plac oamenii mai deștepți care mă eclipsează, îmi plac provocările și îmi place sentimentul ăla de după ce ai cucerit ceva ce părea intangibil. Îmi place mirosul de iarnă, de îngheț dupa o ninsoare bună. Îmi place sentimentul acela când ajungi acasă groaznic de obosit și te cuibărești în pat știind că ceasul nu va suna dimineață. Îmi place când e târziu târziu în noapte și mergi spre casă și simți cum în urma ta orașul doarme tăcut și tu ești pe drumul tău și te gândești că trebuie să fi făcut măcar ceva bine dacă ai sentimentul ăsta de împlinire din când în când.

Îmi place să cred în oameni. Și să fiu lângă ei de dinainte ca ei să devină mari și importanți. Îmi place mult prietenia aceea caldă, care nu ține cont de distanțe, de perioade de tăcere sau de diferențe de opinie - îmi plac la nebunie prietenii mei cu care mă revăd după luni sau ani și e ca și cum nu ne-am mai văzut de câteva zile. Nu mă pricep la a face primul pas - rareori le scriu oamenilor, îi întreb ce mai fac sau am inițiativa de a organiza o ieșire - cu toate astea, oricând îmi scrie sau mă sună un om drag sunt acolo, aceeași dintotdeauna, gata să ajut, să vin, să îmi deschid brațele, să fiu așa cum mă știa. Îmi place să închid ochii și să las soarele primăverii să mă scalde, să mă vindece parcă de tot ce nu e bine. Mi-e dor de mare în fiecare secundă.

Când sunt liniștită sufletește, pot muta munții din loc, când nu - mă mută pe mine orice fir de nisip. Și totuși, neliniștea-mi dă naștere unor forțe și ambiții nebănuite, pe care ajung să le exploatez sârguincios și care la rândul lor mă exploatează până la sânge. E un târg avantajos poate doar când tragi linie.

Cam atât. Restul e descoperire.

sâmbătă, martie 17

Despre dragostea-mi de azi și alte adevăruri personale


Nu obișnuiesc să vorbesc sau să scriu despre viața personală mai mult decât metaforic, în unele poeme pe care le mai mâzgâlesc (din ce în ce mai rar). Poate și pentru că bucata asta din viața-mi s-a diminuat considerabil în raport cu viața profesională cel puțin. Și aproape că nici nu mi-am dat seama cât mi-au acaparat din suflet primele 6 - 8 - 10 luni la NATO. Acum a trecut mai bine de-un an de când stau în capitala Europei și vreo 4 luni de când ”am divorțat” de serviciu - a nu se înțelege greșit, în continuare petrec la muncă în medie 10 ore pe zi, dar între timp mi-am amintit că am un suflet (adevărul e că n-am uitat nicicând, doar l-am neglijat cu orbire) și cumva s-au aliniat toate planetele ca să găsesc alinarea după care tare mult am mai tânjit. 

În scurta-mi viață și poate (nu chiar puțina-mi) experiență, am aflat că dragostea nu vine nicicând atunci când ne-o dorim. Cum scria Cărtărescu demult demult: ”când ai nevoie de dragoste nu ți se dă dragoste”. Dragostea nu apare când avem mai mare nevoie sau când simțim că ar putea fi singurul lucru care ne-ar salva. Dragostea are căile ei. Neștiute, complicate și complet surprinzătoare. Și deși e un clișeu, cred mai mult ca oricând că dragostea ne găsește pe noi, atunci când e timpul, când suntem pregătiți și mai ales - când are ea nevoie de noi. 

Bruxelles-ul este ultimul oraș în care ți-ai putea găsi dragostea. E un oraș de tranzit în care oamenii sunt disperați să-și construiască o carieră profesională, cei mai mulți sunt alienați, storși de orice vlagă spirituală și complet epuizați de căutarea unei relații, nu neapărat a iubirii. Eu cel puțin în Bruxelles simt că e cumplit de greu să găsești chiar și câțiva prieteni apropiați, despre o relație nici nu poate fi vorba. 

Cu toate astea, când am plecat din București am tăiat toate legăturille pseudo-romantice sau orice scânteie ce ar fi părut promițătoare, am ars toate podurile cu lăcățele - să fiu sigură. Știam ce nu mai vreau - relații la distanță, a trăi pentru revederi, a colecționa bilete de avion și așteptări. Și mi-am asumat o singurătate teribilă și-o întrebare constantă - când voi fi destul de bună să am pe cineva lângă mine. În viața și ritmul din Bruxelles mi-am construit tot felul de relații pasagere și mi-am luat cam tot ce am avut nevoie de la foarte mulți oameni foarte diferiți - câte o fărâmă din fiecare, destul cât să acopere o lipsă, mult prea puțin să însemne cu adevărat ceva. Singurul lucru pe care nu l-am găsit nicicum nicăieri a fost stabilitatea. Și-am obosit. Și m-am îngropat și mai mult în muncă și în tot felul de moduri de a-mi ține mintea ocupată și programul cât mai plin. Și mi-am tot spus că e un timp pentru toate și va veni și timpul meu. 

Și așa a fost. Când am crezut mai puțin, când n-am sperat, când n-am știut - am deschis ochii. Și - după aproape un an am văzut omul acela care a fost acolo mereu pentru mine. Care m-a așteptat, tăcut, înțelegător, bucuros de prezența-mi, oricât de rară, grăbită, inconștientă sau rece. Omul acela care-a petrecut ore în șir ascultând de ce nu-s mulțumită cu viața mea de aici, vorbindu-mi blând și temperat, omul acela care m-a așteptat, dus-adus-oferit-arătat-plimbat-oprit-încurajat, omul care a tăcut o vreme, care mi-a lăsat aripile intacte și care a avut atâta răbdare - să mă îndrăgostesc și eu, să îl văd, să îl simt, să știu ce vreau - omul acela în care n-am crezut nicicând dar care a crezut în mine cât pentru amândoi. Nu înalț piedestale, vreau doar să spun că mi-a luat un an de zile să mă îndrăgostesc din tot sufletul. Simplu și frumos. Liniștit, matur și responsabil. Fără drame, speranțe, iscodiri, neîncrederi și alte bălți murdare de-ale relațiilor. Nu înțeleg nici acum de ce mi-a trebuit atât. Nu știu să explic și nici nu știu cum într-un moment totul s-a răsturnat și s-a simțit altfel. 
Ceea ce e extraordinar e că atunci când am decis să întind mâna, el era acolo - pentru mine, așteptând să mă țină de mână până la sfârșit. Sfârșitul sfârșitului. 

”- Dar eu am încă atâtea de descoperit, căutat, trăit, în lumea asta mareee...
- Da, și ai toată libertatea din lume. Eu îți voi fi alături în aflările tale.” - asta este pentru mine dragostea care-mi trebuie, care mă completează, mă înalță, mă lasă să fiu și mă face să mă îndrăgostesc mereu mai mult. 

Și da, m-am întors la colecția de bilete de avion, drumuri încolo și încoace iar și iar și iar și iar, conversații interminabile - whatsapp/skype/gmail, gânduri bune trimise și primite de departe, planuri, așteptări, revederi, îmbrățișări de bun-venit și săruturi de bun-rămas, și atâtea și atâtea altele. Nu e ideal. Dar e o stare temporară și cum dorul nostru învinge distanța din ce în ce mai des, o să o învingă și definitiv atunci când va fi momentul. 

Știu că relațiile la distanță nu (prea) funcționează, știu că diferențele (mari) de vârsta scad șansele celor doi de a rămâne împreună, știu că semnele noastre astrale nu sunt compatibile, știu că eu sunt un fel de artistă ciudată și că el e-un inginer foarte liber, știu că vorbim limbi străine diferite și mai știu multe altele care ne par potrivnice, dar știu că acum am în viața mea un om care mă hrănește necondiționat cu tot ce am nevoie, care știe să îmi fie, care mă vede și mă iubește cu toate cele ale mele și mai ales că avem un plan comun. Mi-a spus mie cândva un om drag tare înțelept că, la urma urmei, ceea ce îi ține pe doi oameni împreună dincolo de toate, timp de-o viață, e dorința lor de a construi, de a realiza ceva împreună - un ideal/ plan comun. Cred cu tărie că e adevărat. Și mai cred că noi asta avem. Și multă dragoste și tinerețe și nebunie și muzică faină care se aude neîncetat oriunde suntem. Restul e poveste. 



duminică, martie 11

Lista de greutăți românești pe meleaguri străine


E greu să nu primești flori de 8 martie. E și mai greu când îți amintești că au fost momente în care ai primit, acolo, la tine în țară.
E greu să n-ai cu cine face glume românești - despre mâncarea, politica sau istoria noastră. E și mai greu când cauți suflete și te izbești de oameni îndesați de superficialitate și ignoranță.
E greu să n-ai oamenii tăi aproape, la o întâlnire distanță, oamenii cu care să povestești câte-n lună și-n stele, cu care să ieși în oraș, în baruri, la concerte și filme (pe care să le trăiești intens, într-un amestec de stări, lângă oameni care rezonează ca tine), la spectacole și piese de teatru (alea în limba ta maternă, cărora le poți înțelege și diseca substraturile).
E greu să nu fii aproape de ai tăi, să știi că pot conta pe tine în clipa aceea fragilă când totul pare că se destramă. E la fel de greu să nu ai pe umărul cui plânge când simți nevoia. E poate și mai greu să nu ai pe cine îmbrățișa atunci când simți că doar asta te-ar mai putea vindeca. E greu să aduni toată dragostea în jurul unui apel telefonic. E greu să simți căldura oamenilor de la mii de kilometri - online. Aș spune că e, de fapt, imposibil.
E greu să ai doar un loc de muncă în care să-ți fie bine și în rest totul să fie o alergătură de așteptări până la următoarele zile petrecute acasă sau alături de cei care-ți alină sufletul. E greu să simți în mod constant că îți ții respirația - iar atunci când ești cu cei dragi ai tăi - respiri și trăiești cu adevărat.
E greu să nu știi când, cum și încotro. E greu să fii străin în locul în care-ți înșiri fiecare zi.
E greu să nu simți că aparții unei comunități, unei familii, unui grup de oameni vii, pe care să-i poți vedea, atinge, cu care să poți împărtăși cotidianul mai bun ori mai rău.
E greu să fii departe de-o țară pe care o iubești și e greu să știi că a te întoarce e poate chiar mai greu. E greu să accepți că acolo, acasă, e mai greu decât departe de ea.

Și nu vreau să mă-ntorc, ci vreau să nu fi plecat niciodată.

vineri, februarie 9

Cum și unde ajungi să iubești - exercițiu


Ce ciudat ne îndrăgostim uneori de absențele ființelor, de contururi pe care le știm doar din amintiri, de parfumuri pe care le bâjbâim, de pași pe care nu i-am umblat.

Uneori ajung în unele locuri aproape bizare - nici vechi, nici noi, necunoscute și totuși familiare - imaginate îndelung într-o copilărie târzie, descrise amănunțit în vreo pagină de carte, luminate abrupt în vreo scenă de film american - filmele europene curtează mai mult tipologii umane. Și tiptil apoi năvalnic apoi domol din nou apoi ca un val răzvrătit - mă îndrăgostesc de toți oamenii care-au trecut pe acolo, care și-au dus câțiva ani din viață, ori pe toți, pe străzile alea pe care eu le descopăr pentru prima dată. Și mă înduioșează tot ce-au trăit ei în spațiile alea îmbibate de viețile lor alambicate, complicate, greșite, regăsite. Și uneori mă găsesc râzând cu ei - cu ei cei din imaginea mea a trecătorilor locali și alteori mă copleșește așa câte-o dramă inutilă prin care trec dragii mei necunoscuți. Și tot așa umblu pe unde i-au dus pantofii lor și mă gândesc cu o fărâmă de gelozie la cât de mult le-aș fi putut intra în suflete dacă aș fi ajuns acolo mai devreme.

Și-ajung să mă plimb mai mult și mai mult, ca să-i aflu mai mult, să îmi hrănesc dragostea mai mult și să vindec în mine ceea ce au trăit ei.

E un fel de exercițiu de respirație. Adun în plămâni tot aerul spațiilor în care oamenii ăștia și-au construit fărâme sau bucăți considerabile de existență, apoi expir liniștită toată iubirea nebună pe care nici nu știu cum am ajuns să le-o port grijulie. Se numește inspirație.