Muzică și Strasbourg - să-mi răsune ideile/ Music And Strasbourg - For My Resonating Ideas

Cred că am spus asta de zeci, sute de ori, dar încă trăiesc mânată de convingerea că muzica salvează. Muzica și călătoriile. Drumuri spre tot felul de nume străine, de la care nu aștepți nimic, dar simți că te-au așteptat o viață... În completare - muzică mereu. Multă și diferită și născătoare de direcții noi și viziuni mai clare...

Despre ce vorbesc: ”Lacul Lebedelor”, orchestra și baletul teatrului Bolshoi din Minsk. Câtă măiestrie și câtă puritate... până la lacrimi m-a străpuns perfecțiunea îmbrățișând cu patimă o tehnică ireproșabilă, iar mai presus de toate, geniul lui Tchaikovski care m-a răsucit și mi-a săpat în trup senzații pe care nu știu să le mai fi trăit...

A urmat un concert simfonic cu orchestra Universității Lyon 3. Chostakovitch și un tribut lui Morricone. În final, Bizet. Fragilitate. O sală micuță, intimă și sentimentul că oamenii aceia îmi cântau doar mie, ca o șoaptă măreață... În orele alea m-am gândit mult la nevoi și la bucățica de delicatețe pe care o neglijăm, noi, oamenii, cel mai adesea... M-am gândit că mi-aș dori să fiu o pasăre călătoare și-apoi m-am hotărât că-s norocoasă să fiu o ființă umană să pot înțelege toată pasiunea acestor compoziții muzicale și să mă las cucerită...

În a treia zi l-am descoperit pe Stefano Bollani. Un pianist de jazz care mișcă lumea, o reconstruiește el, după gustul clapelor și freamătul palmelor sale. Și-am plâns la Ravel. Barber și Gershwin doar mi-au învăluit starea de extaz pe care mi-a transmis-o muzica lui Ravel. La Auditoriumul din Lyon, jazzul a sunat mai mult decât grandios, a fost mai mult decât muzică și mai mult decât sentiment. A fost un strigăt, o exaltare, o lumină a firii... Poate că sunt doar cuvinte acum, dar în seara aceea au fost lucruri oglindite în mine, care mi-au arătat lumea diferit... și-am zâmbit vreme îndelungată...

Weekend-ul m-a dus la Strasbourg. Acolo unde Franța sărută Germania. Și deși este un oraș frapant de mic, are un stil fermecător de a-ți face ziua mai bună. Oamenii-au fost calzi, așa cum am cel mai adesea norocul să întâlnesc... Razele de soare - potrivite, străzile - liniștite, forfota voioasă, așa cum o cere o zi de sâmbătă, peisajele - reconfortante, privite cu nesaț de la înălțimi, iar steagul României - în bătaia vântului, printre toate celelalte de la Parlamentul European. Cumva, mândria s-a amestecat cu dorul și-am stors ceva stropi de fericire la un loc cu un început de ploaie care nu a îndrăznit mai mult... M-am bucurat că am mai cuprins o fărâmă din tărâmul lui Baudelaire și totuși m-am apropiat parcă mai mult de ale mele valori 'de-acasă'.

Astă seară i-am ascultat live pe cei de la Buena Vista Social Club. Fac un turneu de adio și mi-am spus că am nevoie, sufletește să profit de ocazia asta, să mă ducă mai aproape de America Latină. Și nu m-am înșelat. Cuba a fost acolo, pe scenă, și eu pe țărmurile ei veșnic netulburate. O poftă nebună, o chemare din străfunduri nedeslușite mi-au conturat în minte visuri mai puternice, mai curajoase și mai mult despre mine și despre lume...

Avem multe de împărțit - eu și lumea. Și în astfel de clipe realizez că totul trebuie să fie, iar calea-mi șerpuiește printre atâtea și atâtea... Învăț încă să păstrez, să caut, să alerg sau să mă opresc. Timpul e cel ce trebuie să îmi arate formele fericirii. O face deja. Cu ochii deschiși, viața are o aromă aparte...

*

I think I have said this tens of times, hundreds of times, but I still live with the belief that music is salvation. Music and travelling. Trips to all kinds of foreign names, from which you expect nothing, but you feel they have waited for you for a lifetime… To complement this – always music. A lot of it and diverse and creator of new directions and clearer visions…

What I’m talking about: “Swan Lake”, the orchestra and ballet of the Bolshoi theatre in Minsk. So much craftsmanship and purity… I was moved to tears by the perfection passionately embracing a flawless technique, and above all, Tchaikovsky’s genius which turned me and etched sensations into my soul that I don’t know to have lived before…

Afterwards there was a symphonic concert with the Lyon 3 University Orchestra. Shostakovich and a Morricone tribute. Finally, Bizet. Fragility. A small room, intimate, and the feeling that those people were only singing for me, like a great whisper… In those hours I thought a lot about needs and the little piece of tenderness which we, people, oversee most of the time… I thought that I wished I was a migratory bird and then I decided I am lucky to be a human being who can understand the passion of all these musical composition and let myself overwhelmed by them…

In the third day I discovered Stefano Bollani. A jazz pianist who can move the world and rebuild it to his key’s and palm motion’s likings. And I cried at Ravel. Barber and Gershwin only covered the excitement I had felt listening to Ravel’s music. At the Lyon Auditorium, the jazz sounded more than grandiose, it was more than just music and more than just feeling. It was a roar, an excitement, a light of nature… Maybe these are just words now, but in that night these were things mirrored in me which showed me the world differently… and I smiled for a long time.

In the weekend I went to Strasbourg. There where France kisses Germany. And despite it being a shockingly small town, it has a magical way of making your day better. People were friendly like I always have the luck of meeting… The sunshine – mild, the streets – quiet, the bright hustle and bustle – just like a Saturday would ask for, the landscapes – reassuring, greedily watched from a height, and Romania’s flag – in the wind, beside every other European Parliament country’s flag. Somehow, the pride mixed itself up with the longing and I squeezed a few drops of happiness along with the beginning of a rain that did not dare do more… I was happy to be filled with a bit of Baudelaire’s country and, in a way, it seems that I got closer to my ‘home’ values.

Tonight I listened to the Buena Vista Social Club live. They are in the middle of a good-bye tour and I told myself that my soul needed to take advantage of this opportunity to get closer to Latin America. And I was not wrong. Cuba was there, on stage, and I was on her ever unclouded lands. A mad appetite, a calling from mysterious depths drew in my mind more powerful, courageous dreams, more about myself and about the world…

We have much to share – the world and I. And in such moments I realize that everything must be and that my road meanders through so many… I am still learning to keep, to search, to run, or to stop. Time has to show me the shapes of happiness. It does that already. With eyes wide open, the world has a distinctive aroma… 

Despre împrimăvărirea pielii/ About the spring of skin

Unde se duc iubirile când se duc?!

Se duc ele în amintire? E loc destul acolo oare? Ce ciudat e că unele lucruri îmi par acum amintiri din altă viață... Și mă gândesc la duioșia rândurilor scrise de Cella Serghi... sau la candoarea lui Teodoreanu sau la pasiunea lui Drumeș... Așa cum mi se par din altă lume și din alt veac toate cărțile astea, așa îmi par din altă viață unele momente în care m-am regăsit cumva fericită, plină de tumultul unor zâmbete fără explicații, plină de forța furtunii pe care nu-mi doream să o mai opresc...

Ca niște dansuri cu pași neglijenți mi se înfățișează adesea tot felul de clipe - sclipiri - rime - zile în șir - ploi ce se scurg pe străzi... ducând atâtea întrebări agitate vreme îndelungată în memoria mea, căci le-am refuzat răspunsuri - nu le știam și nu voiam să le caut...

Sunt tot felul de umbre cu care mă împrietenesc în timpurile astea... Soarele primăverii mi-a dat mereu curaj, așa că acum îi cer și un strop de încredere... și un dram de vânt prielnic și-o bucată de mare și puțini oameni - puțini, dar importanți ... să îmi pot umple buzunarele cu toate astea, să îmi ajungă la inimă, să se transforme în orice are formă de siguranță ori mulțumire...

Nu știu unde se duc iubirile... dar dacă se duc, înseamnă că și-au terminat treaba pe meleagurile pielii mele... Și poate că nu trebuie să le caut brațele, să mă opun plină de ardoare călătoriei lor ori călătoriei mele... În fond, călătorind, dai lumii șansa să te găsească. Nu trebuie să oprești nimic din drum și unele lucruri nici nu trebuie căutate... ci doar aflate.
Când? ”Nici noi nu știm, nici lumea nu va ști...”

*

Where do loves go when they go?
Do they go into memories? Is there enough space for them? What is strange is that some things seem now to me like memories from another life… And I keep thinking about the affection of Cella Serghi’s words… or Teodoreanu’s cadour, or Drumes’s passion… Just as these books seem to me to be from another century, so they seem out of another life the moments in which I have felt somehow happy, filled with the tumult of a few smiles without explanation, filled with the force of a storm I wished not to stop…
Like dances with negligent steps there are all kinds of moments that appear to me – flashes – rhymes – days on end – rains that flow down the streets… leading so many uneasy questions so long in my memory, for I have refused them answers – I didn’t know them and I didn’t want to search for them…
There are all kinds of shadows which I befriend these days… The spring’s sun has always given me so much courage, so now I also ask him for a bit of trust… and a touch of tailwind and a piece of sea and few people – few, but important… so I can fill my pockets with all these, to let them reach my heart and transform into any form of safety or contempt…
I don’t know where loves go… but if they go, it means that they have finished their business on the lands of my skin… And maybe I don’t have to search for their arms, to arduously oppose their journey or mine… After all, by travelling, you give the world the chance to find you. You don’t have to stop anything in its way and some things don’t need to be searched for… but only discovered. When? “We don’t know either, neither will the world…”

”Dorul nu stă în loc...”

Dorul este sentimentul care mă înalță și care, în același timp, mă trântește cel mai aprig...

Ce frumos și complicat, câtă lumină și cât amar, cât timp și câtă depărtare...
Mi-e dor de tine, pâmântul României mele... De fiecare bucățică din pământul tău și graiul românesc și sufletele oamenilor curați ce trăiesc acolo, acasă...