Ioana de azi.

Întâlnirile mele cu mine sunt multe. Și sunt arcuite în curiozități fără formă și poate, fără noimă.
Prin vitrine străine, cu străluciri reduse la nopți în care ceața se plimbă în voie, în voia inimilor hoinare.
Prin geamurile din spate ale mașinilor care mă conduc pentru prima și ultima dată spre vieți prinse-n depărtări și desprinse de formele timpului.
Prin lentile. Lentila aparatului de fotografiat și-a aparatului care se zbate a stop cadru între pleoape, Lentilele ochelarilor ce mă ascund de spectacolul unei zile vulgare ori lentilele la care mă zgâiesc atunci când dau peste priviri nonșalante. Dincolo de lentilele de contact.
Prin ochii dezgoliți - mânjiți de lumi pestrițe și nostalgii atrăgătoare.
Întâlnirile mele cu mine sunt uneori întoarse spre interioruri neștiute și spre toate locurile unde las bucăți din Ioana cea nedescoperită.

Sunt nopți între mine și tine

Știu că nu vei veni până la capătul lumii pentru mine. Într-un fel, te înțeleg. Poate că nici eu nu aș veni pentru un om ca mine. Dar pentru o dragoste ca a mea, poate că mi-aș căuta cel mai avantajos traseu.

Știu că am înghițit prea multe cuvinte. Și încep a putrezi și-a se descompune în dezamăgiri și... nu mai știu. Nu mai știu - de aici încotro? Cuvintele obișnuiau să-mi fie refugiu, deci mă simt puțin trădată. Poate că n-ar trebui, poate ar trebui să le prețuiesc altfel, să le observ altfel, să le înțeleg altfel... Sau poate că nu.

Nu știu cum să aștept. Nu cred că am știut niciodată. Cu toate astea, îmi pare c-am strâns atâtea așteptări și-atât de mult timp de așteptare. Îmi pare că lumea curge mult prea încet și că avionele zboară înapoi.

Afară, orașul ăsta superb stălucește în noapte. Mi-aș dori să pot străluci și eu așa, în nopțile amăgirilor și-n toate celelalte nopți, când fac pace cu așteptarea...

Și-am rămas, zâmbind, cu întunericul de mână, la capătul lumii...

Francezii și culorile

Sunt o mare fană a brandului ”United Colors of Benetton”. Le port hainele încă dinainte de a ști cuvinte complicate precum ”publicitate” sau ”marketing”. Și-mi plac și acum, după aproape 10 ani de la primul meu tricou Benetton - un tricou alb cu floricele mici și colorate brodate pe el. Și-mi sunt dragi, practice și nu în ultimul rând, de calitate. De la tricoul alb pe care l-am purtat până când, 4 ani mai târziu, albul devenise galben, acum sunt entuziasmată de o garderobă întreagă - eșarfe, pantaloni, cămăși, tricouri și chiar și lenjerie de la Benetton (”Under Colors of Benetton” să fiu mai precisă).

Dar rândurile astea nu sunt o reclamă la această firmă deja faimoasă de haine. Nu încerc să vă conving de nimic, ci vreau doar să vă împărtășesc opinia mea, în contextul unei întâmplări petrecute astăzi.

Despre Oliviero Toscani și mintea sa sclipitoare am aflat în clasa a X-a, când lucram intens cărți de Cambridge, pline de texte interesante. Unul dintre texte povestea despre extravaganța fotografului și despre câtă reticență și chiar rezistență a întâmpinat de-a lungul vremii. Pe scurt, desigur. Dar destul cât să-mi stârnească interesul - să mă intrige un lucru pe care nu-l știam despre firma de la care am marea majoritate a hainelor. Așa că am căutat, am citit și-am descoperit cine e Oliviero Toscani și ce imagini șocante a realizat el pentru ”United”-ul Benetton. Cum a creat un marketing deștept și cum, printr-o viziune originală, nu a promovat doar compania, ci și anumite convingeri sociale. Un artist care s-a exprimat liber și care și-a construit, prin creația sa, o atitudine puternică și o critică dură la adresa discriminării ori războiului. Cel puțin eu asta am înțeles din munca sa. Așa am văzut și am apreciat toate imaginile sale ”șocante și controversate”.

Astăzi, la cursul de fotojurnalism s-a discutat despre fotografia de modă. Printre multiple exemple și viziuni, practici și metafore, profesorul ne-a arătat câteva din imaginile lui Toscani. Inițial, m-am bucurat, căci este acolo - un semnal de alarmă, un reper, o urmă. Apoi m-am gândit că nu l-aș fi încadrat sub nicio formă la fotografia de modă. Chestiune subiectivă de altfel.

Apoi am ascultat discursul profului care, în cel mai senin mod cu putință, ne-a povestit despre imaginile inițiale din campaniile Benetton și despre cât de deplasate au ajuns să fie de-a lungul timpului. Așa încât fotografiile nu mai aveau nicio legătură cu firma. Aici am intervenit. Am încercat să-i spun că Toscani a subliniat și a exploatat în cele mai subtile și ingenioase moduri ideea de unitate. Vorbim despre ”United Colors”. Proful părea că înțelege, când, vreo cinci colegi francezi (din totalul de 15 studenți câți eram prezenți) au început să-și exprime dezgustul și să protesteze că ei nu înțeleg cum este posibil ca imaginile alea să aibă vreo legătură cu firma Benetton, că Oliviero Toscani a vrut doar să șocheze ca să vândă și că în final, a trântit un logo peste o poză socială fără logică. Am parafrazat cuvintele lor.

M-am întristat și m-am lăsat păgubașă. Ei au continuat să dezbată lipsa de moralitate, de bun gust și de imaginație a fotografului. Eu m-am gândit că nici pe Dali nu-l vede toată lumea un mare pictor. Sau poate că da. Ori poate că ei au dreptate. Sau nu.

De fapt, nu felul în care l-au criticat pe Toscani m-a deranjat, ci lipsa aceea de rezonanță față de o idee care spune răspicat NU discriminării de orice fel. Faptul că oamenii nu înțeleg termenul de ”unitate” și mai ales că Franța, țara care se autodefinește prin ”libertate, egalitate, fraternitate” crede cel mai puțin în idealurile astea.

Românie, încotro?

De când pot vota, am ales să-mi exercit dreptul ăsta de fiecare dată. M-am gândit că de mine și de cei ca mine depinde un viitor pe care-l construim cu resursele de acum. Asta am gândit și ieri, când, deși pe meleaguri străine, m-am dus să votez.

Recunosc, la mine a fost mai ușor. Nu am întâmpinat probleme de logistică ori organizare. Poate pentru că n-am fost în capitală, ci la Liverpool, unde nu au fost atât de mulți români care să meargă la vot. În plus, am printat formularele de pe site-ul BEC și le-am completat înainte de a ajunge la secție. Le-am semnat în fața comisiei și le-am explicat că am venit cu formularele proprii de teamă. De teama ca o foaie de hârtie să nu ne împiedice să ne exprimăm votul.  Așa cum s-a întâmplat în marile orașe europene. Așa cum s-a întâmplat cu studenții din București.

Sunt convinsă că nu spun nimic nou, dar sunt atât de dezamăgită. Sunt cumplit de dezamăgită pentru că am văzut tineri ca mine care au mers la vot din dorința de a schimba ceva, de a alege un alt drum pentru țara lor și pentru cei de-acasă. Pentru că mereu vor fi cei de-acasă, pentru că nu poți pleca fără să privești în urmă, fără să-ți pese, fără să ai ceva la care să te întorci.

În străinătate, noi venim din România și ăsta este adevărul. Acolo ne e obârșia și oricât am nega sau am ascunde asta, în noi se mișca ceva ori de câte ori ne gândim la plaiurile mioritice, la poeziile din liceu, la melodiile cu versuri atât de dragi, la tot ce înseamnă România și acasă pentru noi. Și să ne lăsăm țara să piară? Să o lăsăm pradă distrugerii și furtului total?! Noi, nu! Noi, cei pe care ieri i-am văzut mobilizați și hotărâți să aleagă altceva. Pe cei care au stat ore în șir la coadă să voteze prin orașe străine. Pe studenții din București, Iași, Cluj, Timișoara care au mers la vot și-au arătat că le pasă. Le pasă de România și de ceea ce se va întâmpla mai departe.

Și văzând atâția oameni care parcă s-au trezit dintr-un somn lung, mult prea lung, mi-am făcut speranțe că există o șansă să nu pierdem tot. Există o șansă să nu ajungem pe mâna oamenilor de nimic, într-un comunism infect și o promovare perpetuă a prostiei și prostimii. Nu analizez aici campaniile candidaților, nici programele de guvernare propuse de fiecare. Contează prea puțin. Pentru masele de oameni, aproape deloc. Majoritatea este orbită de luminile televizoarelor cu jurnaliști politici ca la Antene, B1 sau România TV. (Acesta nu este jurnalism! Nici măcăr ideea de jurnalism!). Majoritatea nu gândește, nu cântărește, nu ia în calcul trecutul politicienilor, realizările, propunerile și posibilitățile fiecărui candidat. O masă de manevră. Asta demonstrează rezultatele primului tur.

Dar ceea ce mă revoltă este că sunt mulți. Atât de mulți. Sunt prea mulți și parcă prea greu de înfrânt. Mă revoltă că românii vor să fie conduși, dar mai ales reprezentați în lume de unul care nu a fost în stare să-și scrie singur lucrarea de doctorat. Un plagiator să ne reprezinte poporul? Păi înseamnă că așa suntem: unii care copiază, fură și cred în non-valori. Păi de ce am fi indignați de o astfel de descriere a românilor? Alegem omul cu care ne identificăm, în profilul căruia ne regăsim.

Nu știu despre voi, dar eu nu sunt așa. Urăsc prostia și mă tem de ea aproape la fel de tare ca de războaie. Urăsc minciuna și lașitatea, lipsa de demnitate, integritate si principii morale. Toate astea sunt mizerii care se regăsesc din plin în politică și mai cu seamă în profilul candidatului ”preferat” în prezent.

Dragi români, vă rog să nu mă supuneți acestei rușini. Nu mă obligați să spun că Ponta este președintele țării mele, pe care o iubesc atât de mult. Nu mă obligați să renunț de tot la țara mea pentru că în următorii patru ani se va pierde cu totul și nu va mai fi nimic de salvat. Dragi români, nu mă siliți să-mi cresc copiii în altă țară, să-i învăț altă limbă maternă și să îi educ în școli în care să nu fie umiliți.

Dragi români, accesul la informație vă lipsește doar pentru că voi vreți asta. Sunteți lipsiți de informații reale. Dragi români, diaspora votează întoarcerea acasă. Votează un acasă mai bun. Un acasă altfel. Dragi români, închideți televizoarele și trăiți! Trăiți viața de zi cu zi! Priviți-vă prietenii, oamenii dragi, cunoscuții și gândiți-vă: câți dintre ei sunt aproape, câți dintre cei care au rămas sunt fericiți, câți dintre ei sunt îngrijorați pentru ziua de mâine și împovărați de lipsa de alegere?!

Dragi români, nu vindeți tot ce ne-a mai rămas… Dați-ne țara asta nouă, tinerilor, să o facem frumoasă, să o creștem mare, așa cum voi n-ați putut! Nu vă acuz, comunismul v-a marcat prea tare, cicatricile v-au încețoșat privirea și n-ați avut îndrumări sau șanse care să vă ajute, să vă învețe să alegeți. Dar acum avem de toate: și mai bune și mai rele – însă ceva se poate schimba datorită nouă. Dragi români, hai să ne pese de țara noastră pe 16 noiembrie mai mult decât de obicei! Hai să gândim altfel! Hai să începem, în sfârșit, să construim o țară de care să fim cu toții mândri!

A venit vremea să nu trecem nepăsători mai departe. Pentru că, în curând, nu va mai exista un ”mai departe” pentru România noastră.