Marea din mine şi lumina de peste tot

Cineva drag mi-a "şoptit" azi, de dimineaţă, că anul trecut pe vremea asta eram în drum spre Vamă. Nimic mai adevărat. Trăiam nebuneşte cu vânt, nisip şi 18 ani. Povestea a mers mai departe, dar pe drumuri nebănuite decât în nişte gânduri prea raţionale pentru a fi ascultate din timp, aşa încât astăzi am terminat cu cele 12 simulări de bac şi urmează o mini-vacanţă în care voi lucra pentru "marele" atestat la informatică. Aşadar, vama mea e departe, ca şi mândra mea...

Noroc de sărbătorile astea luminoase, de soarele de afară şi de un tren care o să o aducă la Galaţi în curând. Noroc de radio şi de festivalul de folk ce se apropie repejor, noroc de muzică. Muzica vindecă. Am mai spus asta de sute de ori, dar încă nu ştiu un alt lucru de care să fiu la fel de sigură. Muzica e acolo mereu.

A, şi ce mai noroc, c-am împlinit şi eu 19 ani şi am primit lalele şi primăvară şi oameni frumoşi şi zâmbete drăgăstoase. Puţin după ora 12 noaptea, am primit un apel telefonic de la omuleţul acela drag despre care vă povesteam la început, care mi-a cântat cu toată inima "la mulţi ani" (alături de colegele ei de cameră cărora le mulţumesc încă o dată) şi mi-a adus aminte ce frumos răsună hohotele ei de râs sincer şi ce puţin mai e până la mult aşteptata revedere. E imposibil să descriu sentimentul care m-a copleşit şi m-a împins în toate cele patru zări deodată prin intensitatea lui, prin toată fericirea care mi-a năvălit în obraji... Şi mi-am adus aminte de un alt "telefon muzical", primit cu ani în urmă, când Ştefan Tivodar mi-a cântat "Frica" (şi-am povestit aici). Şi mai frumoasă e senzaţia aceea de linişte şi de bucurie aproape ireală că există oameni care ţin la tine, care se gândesc la tine şi care-ţi sunt aproape, oricât de mare ar fi distanţa fizică. Am mai spus şi asta, dar iubirea învinge distanţa, iar dorul ne înnobilează, ne înveleşte în trăire pură...

Nu ştiu dacă sunt un om norocos, dar sunt un om care se simte norocos, pentru că are în jur atâtea lucruri la care să-şi zgâiască zâmbete sincere şi mai ales, pentru că, atunci când toate par sau sunt, într-adevăr, grele, îşi aminteşte că "întunericul este pentru cei ce-l aleg".

"Dacă nu există ferestre, ele trebuie inventate."

"Un sfert de viaţă îl pierdem făcând legături. Tot felul de legături între idei, între fluturi, între lucruri şi praf. Totul curge aşa de repede, şi noi tot mai facem legături între subiect şi predicat. Trebuie să-i dăm drumul vieţii, aşa cum ne vine exact, să nu mai încercăm să facem legături care nu ţin."

(Marin Sorescu, "Iona")

Aşadar, să ne ocupăm de legăturile care contează. Acelea de la o dragoste la oglinda ei.

Dansul trupului de vişin

Mişcarea browniană a vişinului înrădăcinat în suflet la răsăritul primăverii... 

The one who loves me is life

S-au întâmplat multe. Cel puţin, la radio. Sau mai bine zis, cu această parte a vieţii mele. În ultimele săptămâni am avut ocazia să cunosc doi oameni speciali. Adevăraţi. Sinceri şi frumoşi. Simt nevoia să nu ţin doar pentru mine.

Lămuriri.

Aici nu e vorba de reclamă, e vorba de povestirea unor experienţe personale. Oricât îmi pun amprenta asupra emisiunii Forever Young, există trăiri profunde care nu pot fi exprimate la radio. Păreri şi impresii ce ţin doar de viziunea mea asupra lucrurilor. Acesta e motivul pentru care pot scrie aici. Aici, locul unde am povestit mereu despre oamenii care m-au impresionat cu adevărat. 

Unul dintre ei este Dan Teodorescu, cel care a răspuns prompt invitaţiei mele de a veni în studio la radio, înainte de concert. Mi-a spus că nu vrea să mă încurce din cauză că nu ştia exact programul trupei după probele de sunet, dar mi-a propus să mă duc să îi iau un interviu. Un interviu la care mi-a răspuns relaxat, degajat, sincer şi prietenos timp de mai bine de un sfert de oră. În emisiunea în care am difuzat interviul şi am vorbit despre trupa Taxi, el a sunat şi a intrat în direct, să spună câteva cuvinte "la cald". Pentru atitudinea sa, jos pălăria! Pentru simplitatea, blândeţea şi bucuria din vorbe şi priviri, jos pălăria! 

Cealaltă surpriză a fost trupa Sarmalele Reci, care au acceptat cu mare drag să vină în studio. Mai cu seamă, solistul, Zoli, împreună cu chitaristul, Emil, pe care i-aţi putut auzi sâmbăta ce tocmai a trecut la Pro Fm Lider Fm, înainte de concertul lor în Galaţi. Nu mă aşteptam să accepte şi mai mult decât atât, nu mă aşteptam să descopăr dincolo de cântăreţii ce-mi plac tare, ca artişti, aşa nişte oameni faini, deştepţi şi prietenoşi. Cum îi spuneam şi lui Zoli, când eram prin clasa a VII-a şi am început să ascult piesele lor, nu îmi puteam imagina nicicum că voi ajunge să-i cunosc personal şi nici că sunt nişte persoane atât de pline de frumuseţe, tinereţe şi bucurie. După emisiune, am fost şi la concert. Deşi publicul nu a prea făcut atmosferă, eu m-am simţit în largul meu, am cântat şi am dansat, mi-am eliberat toate emoţiile adunate în ultimul timp pentru toate cele. Au fost clipe perfecte, alături de OAMENI. Pur şi simplu, Oameni.  

 

În rest, ce mă mai hrăneşte, sau mai bine zis cine, este omul special pe care îl descopăr în fiecare zi, un om la care ţin în modul meu, aparte. Firesc de nefiresc, mă bucur în fiecare secundă, căci ştiu că e acolo. Mă bucur că ne-am găsit, că suntem, vedem şi simţim, vorbim şi hoinărim şi îi facem loc vieţii să pulseze la orice intensitate îşi doreşte ea, căci zilele nu se mai nasc în concret şi muzica ne dilată pupilele şi secundele. 

Totul se schimbă, trece şi nu contează decât atât cât îl îmbrăţisăm noi. 

E iarăşi linişte. Linişte şi pace odihnite într-o fericire aproape incredibilă, inevitabilă. E bine. În ritmul acesta de paşi, în viteza aceasta a valurilor, în împrejurimile strânse între pleoaple sub formă de zâmbete, lumea e redimensionată şi este, cu siguranţă, mai frumoasă.